Tribuna, iulie 1907 (Anul 11, nr. 145-169)

1907-07-22 / nr. 162

Pag. 2 împreună cu ceilalţi soţi ai lor — partidul kossuthist îi sprijineşte în politica 67-istă. Dar cine susţine, că reprezentanţii din cameră ai partidului independist sunt re­prezentanţii politicei ungureşti naţionale! ? Şi de câte ori partidele kossuthiste din di­feritele cercuri electorale n’au cerut respec­tarea programului independist şi eluptarea lui în intervalul, de când clasele privilegiate pervertesc principiile politicei ungureşti! Rákosi Jenő este însă atât de isteţ, să decreteze, că program kossuthist nu există — şi-i credem pe cuvânt — ca ast­fel kossuthiştii de până acuma să se poată pune în serviciul programului dualist, fără a veni în contrazicere cu ei înşişi. Adevă­rul este, că nu există nici program 48-ist, nici politică sinceră 67-istă, ci există un singur lucru : interesul particular al politi­­cianilor, recrutaţi dintre nemeşi şi clericali, şi în acelaş timp neglijarea desăvârşită a ţării şi a poporului. Mulţumirea ori nemulţumirea ţării nu se poate deduce din împrejurarea, că indepen­­diştii sunt azi cei mai dinastici — din in­teres — precum ieri, tot din acest motiv erau obstrucţioniştii cei mai înverşunaţi, şi tot e la putere mai bine de un an guver­nul, care nu mai ştie ce e 48-ul (care de altcum n’a fost precizat nici­odată) deşi e susţinut de partidul 48-ist. O, nu. Popo­rul a fost de bună credinţă şi este şi azi dornic de un stat independent al său. Po­porul maghiar necorupt şi astăzi sperează. El n’a ştiut, că domnii săi l-au minţit când erau în opoziţie şi n’a crezut, că azi, fiind în majoritate, ei se vor vinde Vienei. In întreagă [chestia e şi niţel element tragic. Căci poporul maghiar în sine nu trebue urgisit. El a căzut pradă corupţilor, demoralizaţilor şi nemiloşilor aristocraţi, cari l-au folosit numai ca izvor de exploatar­e şi l-au înveninat cu ura pentru tot ce e nemaghiar, ca astfel să-l orbiască şi să-l aibă mai mult timp la dispoziţie. S’a deşteptat deja în acest popor con­ştiinţa, mai ales după ce corifeii, fără prin­străluceşte mai tare, decât patria mea de supt Carpaţii întunecaţi şi serioşi. Şi apoi m’am gân­dit : de ce mi-e mai dragă ţara, în care m’am nă­scut ? De ce ? Fiindcă mi-e patria ! Italianul guraliv însă nu-mi dădea de loc ră­gaz să filozofez. îmi povestea atâtea întâmplări din viaţa lui, excursii, drăcii şi glume, încât mă tăvăleam în iarbă, de râs. Apoi Giovanni începu să-mi ţină un discurs plin de patos oratoric des­pre familia Massini, primarul din Imola. Spunea, că bătrânul dăduse o creştere foarte bună fete­lor, că fetele-s frumoase, că cei ai casei sunt dră­guţi şi­­ mâncarea-i bună. La urmă, terminând el, l-am întrebat nu cumva şi-a lăsat inima uneia din »frumoasele« fete. Şi râdeam de el, nenoro­citul de mine. Ne-am oprit în faţa unei curţi mari, care eră, pe la margini, plantată cu smochini şi lămâi. Poarta eră frumoasă, cioplită din lemn massiv, înăuntru, în curte totul frumos şi curat. In mijloc o rondă cu iarbă şi flori, trandafiri, garoafe şi viorele multe, multe şi dese. In fund se vedeau pomii unei grădini, iar printre ramurile lor cope­­rişul unui boschet... »Dar Lola unde a rămas?« — întrebă d­na Massini după ce toți ai casei ne-au primit pe o verandă cochetă, ce servea drept salon de vară. Marietta, sora Lolei, o brunetă cu ochii ca doui cărbuni, răspunse: »La locul ei de predilecţie, în boschet.« In acelaş moment se deschise uşa uşoară şi apăru... Lola. Afară soarele strălucea aşa tare, în­cât cărările de nisip păreau a fi de aur; şi ra­zele lui se revărsau prin uşa întredeschisă ca un cipil şi fără cinste, au sfidat într’atâta ideile, cari se credea, că vor birui în ţară. Poli­tica dualistă n’are putere atractivă în ţară, şi azi nu mai atrage nici falsa politică kossutkistă, căci lumea s’a convins, că min­ciuna este criteriul acestei politice. Poporul cere o politică reală, iar nu o mascaradă de teorii şi principii fictive. Bunăstare ma­terială şi morală cere poporul şi glasul po­­porului trebue să triumfeze. Democratismul va trebui să triumfeze și acesta este gândul, de care se înspăimântă nemernicii detentori au puterei publice, în desperarea lor, că vor scăpa frânele din mână. Li­ s’a înfundat cu minciuna cea veche. Ce să facă, cum să se reabiliteze ? S’ar putea altfel, decât printr’o nouă minciună­­ ? »Sunt mulţi şi în partidul independist, cari nu iau în programul lor uniunea personală, care niciodată n’a fost oficial şi cu unanimitate pro­nunţată, din contră sunt de părerea şi aceasta e dreptatea şi corecta politică, că până ce politica lui Deák nu şi-a putut ajunge forma cea mai deplină şi până nu s’a validitat conform ei, până atunci nu e permis a merge mai departe, până atuncia nu e consult a ne reîntoarce la politica inde­­pendistă, cunoscută şi necunoscută până acuma. Aşadară chemarea mai corectă a politicei şi a tacticei independiste este, ca ori indirect (a­­ceasta este situaţia actuală), ori în opoziţie, să se uizuiască pentru a ajunge şi a realiza o aşa reformă, care să validiteze 67­ ele în întregime, cu program stabilit şi cu majoritate organizată pe baza lui. »E o mare rătăcire, că se accentuează mereu, că partidele 67­iste şi partidul independist — sunt rivale. Aceasta e rătăcire, nu numai pen­­trucă natura coaliţiei nu sufere heghemonia şi domnia exclusivă a vre­unei partide, dar şi pen­­trucă dacă ar dispărea coaliţia, nici atunci n’ar putea rivaliza partidul constituţional şi cel independist. Aceste partide, cari se bazează pe dreptul public, reprezintă gradaţiuni. Ele nu sunt astfel de par­tide, ca celelalte, cari trebue să adune aderenţi prin propagandă şi cari afară de dreptul public diferă şi în alte părţi ale programului lor. Dacă politica independistă se va coace odată şi se va validita în întregimea şi extensiunea sa, astăzi încă necunoscută, nu va fi nime, care să pre­tindă minimul şi în lipsa altei diferenţe să-şi sus­­ţie politica şi să zicem să fâlfâie şi pe mai de­parte steagul partidului constituţional (ori kos­val mare asupra figurei drăgălaşe a fetei. Şi atunci îmi părea, că totul e un vis numai, — ca acum. M’am uitat mult la ea; ceva mă silea să nu pot privi decât spre dânsa, cea mai frumoasă stea, pe care am văzut-o în viaţă... Ne-am împrietenit într’o clipă. Mă simţeam atât de bine în apropierea ei şi atâta încredere aveam în ochii ei albaştri, adânci, credincioşi, încât îi vorbeam ca unui cunoscut de zeci de ani. Şi-mi părea, că trebuie să fie aşa: să fim amici, — îmi părea chiar, că nu voiu mai fi în stare să plec de-aici. Curând uitai, că mai sunt şi alţii în ve­randă, afară de Lola. De la început ea a şezut lângă mine şi conversaţia deveni cu mult mai plăcută, animată, încrezătoare, lină, decât să o fi putut întrerupe. Uitai pe Giovanni, care îşi pe­trecea bine cu bruneta lui veselă, uitai pe mama Lolei, uitai totul. Spre seară Lola îmi zise cu vocea-i lină, ar­­ginţie, încrezătoare. »Am un loc frumos în gră­dină, unde petrec toată ziua. Intinde-mi braţul să mergem acolo.« Eram cel mai fericit muritor. Ne-am pierdut în semi-întunerecul, care domnea în frunzişul des. Intâiu ne-am plimbat conversând prin grădină, în amurg. Tot mai dragă şi scumpă îmi era. Vorbeam tot mai sincer, mai intim. Firea ei drăgălaşe, faptul, că vorbea aşa cuminte şi totodată naiv şi nevinovat, mă captivă din ce în ce mai mult. O condusei în boschet. Şezurăm. Conversaţia deveni mai înceată. Şopteam aproape. Mirosul lămâilor şi portocalelor amestecat cu cel de flori ne înhăţa. Vântul adia încet — încet, încât de-abia se simţea, luna tocmai se ivise pe cer; domnea o linişte întreruptă numai de ciri­pitul din ramuri al păsărilor, cari mergeau să se sub­ ist, adaugem noi­. Dar dacă această politică, până la ultima gradaţie a programului indepen­dist, nu se poate realiza, pentru că dacă forţăm vin conflictele, vine Tisza şi Fejérváry cu poli­tica lor antinaţională, necruţătoare şi aulică fără nici o consideraţie: atunci politicul bun, cuminte şi patriotic trebue să fie mulţumit cu maximul, ce se poate ajunge, cu drumul de mijloc, pe care înaintând, forţa spirituală, morală şi materială a ţărei se poate desvolta, întărî şi poate progresa gradat spre edificarea deplină a statului naţional. Pentru că dacă partidul independist se ţine mor­ţiş de punctul său de vedere... poate provoca din nou conflictele şi spaima timpurilor nu demult trecute şi pe uricioşii politici, cari trag ţara iară în prăpastia sărăciei, supunerei şi mişeliei«. Mai multă perfidie, decât cuprind şirele acestea nu întâmpină omul la tot pasul. Să se consume aşadară mai întâiu 67-ele şi nu­mai apoi îi va veni rândul 48-lui. De ce nu accentuau acest lucru şi atunci când 48-ul era în opoziţie şi la alegeri kossut­hiştii de ce n’au candidat cu program dua­list? Acum după ce independiştii, în frunte cu Kossuth, servesc Vienei, marele impe­rialist ţine să constate, că 48-ului încă nu i-a venit vremea. Trebue duse mai intâiu la liman toate postulatele 67-ului, căci nu­mai atunci se va putea realiza idealul lui Kossuth Lajos. Adevărul e, că după ce Tisza fiiul a di­strus opera tatălui său, partidul liberal, a­­cum e rândul lui Andrássy fiiul ca să dă­râme politica 67-istă a tatălui său — ca pe urmă Kossuth Franţi să distrugă şi el la rândul său ceea ce a zidit genialul său tată. Acesta este destinul vieţei şi politicei un­gureşti : ce-au agonisit părinţii, copiii di­strug. Iar până îşi va îndeplini Kossuth misiu­nea nu va mai trece multă vreme. Ii va veni mai de­grabă rândul 48-ului, decât cum îi place să predice »B. H.«, dar nu să se validiteze, ci să se ducă cu plutele. »Nu trebue să fusioneze 48-ul cu 67-ele, con­tinuă articolul, căci ambele aceste partide se ba­zează pe principiul cârmuirei naţionale cinstite şi posibile, cu hotârîta susţinere a suveranităţei şi neatârnărei Ungariei«­­culte. Tăcurăm amândoi. Involuntar îi strânsei mâna. Mâna ei tremură. Un sentiment de nesfâr­şită iubire copleşi întreaga-mi fire. O cuprinsei în braţe şi-i şopti­­i uşor, uşor ca şi când nu aşi fi voit să întrerup liniştea sfântă: — Lola... te iubesc!... »TRIBUNA« * Peste câteva zile nu m’am mai putut reţine a nu întreba pe Giovanni: »Când mai mergem la Imola ?« El râdea de se sfârşea. Spunea că acum mereu aş merge la Imola şi mă numea un »ne­norocit amorezat« sau un »biet cavaler«. Şi ce i-aş fi putut răspunde?... Roibul lui Giovanni era cal bun. In două ceasuri şi ceva făcea în galop drumul de la Bo­logna la Imola. Nu mai ştiu de câte­ ori am făcut acest drum... Lola mă primea pururea cu un zimbet drăguţ pe buze. Dacă soseam dimineaţa nu mă lăsa să plec până seara, dacă veneam dup’ameazi, spu­nea că e periculos să mă ’ntorc seara acasă. Mergeam în grădină, unde portocalele erau deja coapte şi verdele ramurilor devenea tot mai în­chis. Aveam banca noastră în micul boschet, un frumos lăcaş al iubitei noastre nevinovate. Tot ce era al ei şi împrejurul ei îmi era o comoară, începusem să iubesc locul împresurat cu ver­deaţă, unde o găseam ades, grădina cu cărările ei de nisip galben, trandafirii din curte, pe cari îi îngrijea Lola. Casa înaltă, albă, curtea cu poarta-i massivă şi veranda copleşită de plantele urcătoare îmi erau dragi ca părintescul cămin de lângă Dâmboviţa. Şi Lola... ea îmi era totul. * 4 Aug. n. 1907.

Next