Tribuna, iulie 1907 (Anul 11, nr. 145-169)

1907-07-22 / nr. 162

Anul XI. Arad, Duminecă, 22 Iulie (4 August) 1907 Nr. 162. ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe luni. an . 12 * Pe 1 lună . 2­0 Nrul de Duminecă pe un an 4 Cor. — Pen­tru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la adminis­traţie. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Spre o nouă minciună. (X) Cercurile politice din ţară sunt agitate. In sânul partidelor se simte nelinişte, impa­cienţă. Se vorbeşte de formarea unui nou partid. Şi desperarea nu întârzie să se ivească în sufletele şi inimele celor interesaţi. Li­ s’a înfundat cu minciuna cea veche. Opinia maghiară e sătulă de kossuthiştii, cari fac politică dualistă, şi s’a săturat şi de dualiştii, cari trec pe ascuns de mari na­ţionalişti. Massa voieşte politică cinstită, promovarea intereselor economice şi cultu­rale ale ţării şi ale cetăţenilor. Politicianii cei mulţi, cari nu urmăresc alt scop, decât să se susţină pe ei înşişi şi cari spre acest scop sunt nevoiţi să se arate în sus cât se poate de slugarnici, iar în jos făţarnici şi mincinoşi — au început deja să se deoache deabinele. Despre această împrejurare şi-a dat bine seama ziarul marei coaliţii maghiare »Bud. Hírlap« şi de aceea s’a grăbit să conto­pească, într’un lung articol, 48-ul cu 67­ ele, ca astfel să găsească o nouă punte spre o nouă minciună, care să susţină şi pe mai departe meschinul sistem actual. împrejurarea, că trei miniştri kossuthişti, în frunte cu semizeul Frânţi, concurează şi întrec pe ceialalţi soţi în dinasticism, l-a determinat în sfârşit pe imperialistul »B. H«. să le ia apărarea, căci prea se produsese sânge rău în ţară din această cauză. Iar concluzia, la care ajunge »confratele«, este că între 48 şi 67 nu este nici o deosebire; 48-iştii au fost şi sunt în sus 67-işti, iar 67-iştii au fost şi sunt în jos 48-işti. Acea­stă concluzie, adevărat, nu cuprinde nimica nou. Este interesantă mai mult pentru pre­misele ei şi pentru că ea voieşte să fie tre­cerea la îndrumările pentru viitor. Dar să vedem esenţialele părţi ale ace­stui articol, întitulat 48—67, nrul 182, despre care am făcut deja amintire în ul­timul nostru număr. După ce spune, că e general sentimentul şi credinţa, că viitorul apropiat, noua situaţie, ce se apropie, pretinde de la partide schimbări, află de interes să se ocupe cu această perspectivă,­­nu din punct de vedere de partid, nu pledând pentru un partid, ori altul, ori luând poziţie contrară vreunuia, nici ascultând cuvintele cuiva, ori ur­mărind scopuri ascunse« (!?) »In cursul mulţilor ani partidul liberal a trăit din politică intrasigentă independistă. Programul independist, uniunea personală a fost curentul în contra căruia regele şi majoritatea ţarei, te­mătoare de conflicte, a susţinut partidul liberal. Faţă cu politica populară (?) şi agresivă indepen­­distă partidul liberal a căzut pe panta apărărei şi în această politică de apărare: mijlocul i-a fost neconştienţiositatea, corupţia, dinasticismul; politica 67-istă a lui Deák a degenerat, n’a pu­tut progresa în direcţiune naţională, elementele cari au reprezentat corecta politică de transiţie, nu s’au putut validita între cele două extreme: pe de o parte partidul independist cu programul său neconcretizat nici odată, iar pe de alta partidul liberal. S’a măcinat ca între două pietri de moară po­litica aceea, care ca­ mijlocie ar fi fost şi ar fi chemată pentru a face transiţia. De aici a fost şi aici zace încurcătura situaţiei. Coloman Széli a voit să schimbe sistemul cu partidul liberal. El a voit să transformeze partidul liberal, ca să poată fi de transiţie. Cei din stânga extremă i-au cauzat însă căderea. »Astăzi este întrebarea despre programul aşa zis independist, că este el copt? Numai cât nici nu ştim în adevăr, care e programul şi cât este. Pentru că program sistematic n’au făcut nici­odată. Este cunoscut că programul 48-ist nu mai e acelaş, azi nici nu mai poate fi acelaş, în multe părţi ale lui s’a învechit. Aşa numita carte roşie a fost programul scris al unei fracţiuni, după care au urmat şi desbinări în partid. Aşa­­dară programul independist de fapt încă nu s’a s’a făcut şi fiecare şi­­ închipuie după gustul său (..). Dar ţara şi cu deosebire marea inteli­genţă a ţărei încă şi azi — dacă nu se poate altfel — se împacă cu o aşa zisă politică 67-istă a lui Deák, cinstită, naţională. Exemplu majori­tatea lui Széll, popularitatea de odinioară a gu­vernului şi partidului său. Că partidul indepen­dist a obţinut acum la alegeri o mare majoritate, aceasta a fost rezultatul reacţiei naţionale, ridi­carea şi demonstrarea în contra politicei volnice şi anticonstituţionale a lui Ştefan Tisza şi a gu­vernului progresist. Faţă cu Széll — deşi alegerile lui au fost destul de curate — nu s’a putut va­lidita în măsură prea mare partidul independist, cu politica sa încă nefixată strict şi neţinută, şi astăzi e situaţia de aşa, că aşa zisa politica 67- istă, cinstită şi naţională şi acum are putere atractivă în ţară, dacă nu putem merge mai de­parte fără a veni în conflict. Dar că politica 67-istă mai poate mulţumi azi conştiinţa patrio­tic şi dă temeiu de guvernare, serveşte ca exem­plu actuala situaţie, când şefii partidului inde­pendist fac parte din guvernul responsabil 67-ist şi partidul în întregitatea sa sprijineşte această situaţie.« înţelegeţi marea perfidie a argumentării. Programul kossuthist n’a fost nici­odată stabilit, fiecare şi­ l-a închipuit după plac. Iar programul dualist are putere atractivă în ţară şi azi, după ce kossuthiştii fac majo­ritatea camerei. Dovadă la aceasta este Kossuth, Apponyi şi Günther, pe cari a­diasem destul de mult, ca să pot apoi res­pira, la vară, departe de oraşul sgomotos, aerul cu balsam al Italiei. Veni primăvara, anotimpul cel mai ideal pentru Italia. Ce e frumos în Bologna, sunt munţii Etruriei, cari se zăresc în depărtare, colinele în­verzite, cari se coboară până aproape de oraş, pline de portocali şi castani, şi rîul Reno, care curge în preajma Bolognei. Malurile lui Reno sunt împestriţate de flori. Apa lui adâncă, limpe­de şi lină câte­odată, alteori tulbure şi mânioasă, izvoreşte la sud de Bologna, în munţii Etruriei curge spre nord, apoi spre est şi se varsă în A­­driatică. Deja în iarnă îmi zicea Giovanni adesea : »Pe­dro (Petru), vei vedea ce frumoasă e Bologna primăvara. Am să te duc şi la Imola. Să vezi ce bine are să-ţi placă«. Zimbeam, dar îmi plăcea zelul, cu care amicul meu îmi lăuda valurile lui Reno și costișele de la Imola. Cât despre numele din urmă, credeam în­­tâiu că e un nume de fată. Am râs cu poftă când Giovanni mi-a spus, că nu e o fată ci un târg în depărtare de cinci ore de Bologna. Pe a­­tunci nu visam, că Imola are să-mi devie un loc atât de scump... Drumul spre Imola coteşte destul de mult. Noi nu am ales şoseaua, ci o potecuţă ce şer­­puie printre fânaţe, semănături şi grădini de por­tocalii. Soarele scălda veşmântul verde al natu­rei într’o lumină intensivă, cum numai în ţările de sud se poate vedea. Mă gândeam pe drum: cu cât mai frumoasă e Italia, ţara plină de lu­mină şi căldură, unde soarele e mai frumos şi FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». DIN TRECUT. Din lumea basmelor trecute îmi sună pururi în urechi Povestea unei vieţi pierdute Intr’un noian de doruri vechi. Mereu îmi vin dintr’altă lume Aducerile-aminte ’n prag, Şoptind cu nostalgie un nume Atât de scump şi-atât de drag. A fost de mult, de mult, odată... îmi ştiţi povestea pe de rost. Şi vieaţa-mi e şi acum legată De-o fericire, care-a fost. Trecutul pururi e cu mine, Căci făr’ de el azi n’aş mai fi. Vieaţa toată mi­ se ţine De-un vis cucernic de o zi. Abizul astăzi stă şi-aşteaptă Destinul meu cel nevăzut, Dar paşii pururi mi-i îndreaptă O fericire din trecut. Sandu Arginteanu. LOLA. De Miron Rusandru. Adesea îmi vine în minte blonda şi drăguţa Lola. Şi ades, în serile de toamnă, cuget atât de mult şi intensiv la ea, încât o văd clar în ochii­­-mi sufleteşti, o văd tocmai aşa, cum era atunci, — deşi a trecut un şir lung de ani, de când nu am mai privit în ochii ei ca azurul. O văd, fru­moasă, cu pletele blonde şi groase, cu privirea-i cuminte şi sfioasă cum păşea, încât credeam că nu atinge pământul, cum fugea prin grădina dela Imola, uşoară şi sprintenă ca o căprioară... Am fost un timp scurt, împreună. Chipul ei însă mi­ s’a întipărit atât de adânc, încât nimic, nici timpul cotropitor, nul mai poate şterge din a­­mintire. Şi ciudat: cu cât trece timpul mai mult, cu atât mai desluşit se desparte figura ei iubită din întunericul îndepărtat şi îmi apare într’o au­reolă tot mai strălucitoare, sublimă, ideală. Nu ştiu, poate fiindcă totul a fost atât de fru­mos şi a durat atât de puţin. * Eram pe atunci student universitar în Bolog­na, învăţasem repede italieneşte; pentru noi, ro­mânii, nici nu e greu. Sosind în toamnă într’a­­cest oraş, unde nu călcasem niciodată, duceam dorul unei societăţi. In curînd cunoscui un bă­iat tinăr şi distins, Giovanni, băiatul primarului. M’a introdus încurând într’un cerc vesel de ti­neri, toţi medicinişti, ca mine. Giovanni cânta ad­mirabil la mandolină, Guisseppe şi Roberto, alţi doi amici, făceau de asemeni muzică. Nu pot să zic, că iarna nu ar fi trecut destul de repede. Stu­

Next