Tribuna, august 1907 (Anul 11, nr. 170-192)
1907-08-05 / nr. 174
Anul XI. Arad, Duminecă, 5[18 August 1907 Nr. 174. ABONAMENTUL Pe un an .24 Cor. Pe jum. an . 12 « Pe 1 lună . 2 « Nrul de Duminecă pe un an 4 Cor. — Pentru România şi America 10 Cor. Nrul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferenc-uteza 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Manuscripte nu se înapoiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Calvarul nostru. Ieşind din temniţă, deputatul Ştefan Petrovici a fost întâmpinat de Lugojul întreg. A fost o bucurie mare şi duioasă, aceea de a-l revedea pe acel ce a suferit pentru o idee. Cine a avut aici alt sentiment decât acela al bucuriei şi simpatiei pentru condamnat? Cine ar fi îndrăznit să ridice glasul plin de indignare spre a protesta împotriva sărbătoririi unui »răufăcător« ? Căci tribunalul a judecat şi tribunalul a găsit că Ştefan Petrovici este un element primejdios societăţii, că faptele sale sunt vătămătoare concetăţenilor săi. Aşa glăsuieşte verdictul adus de chiar concetăţenii săi constituiţi în curtea cu juraţi. Dar atunci pentru ce tot concetăţenii săi l-au sărbătorit şi preamărit la Lugoj? Unde este convingerea generală, sentimentul public că Ştefan Petrovici este un nelegiuit? Şi unde-i rezultatul vizat de justiţie, de-a face o pilduire, de-a înfricoşa şi de-a reţinea pe alţii de la asemenea fapte? Şi în sfârşit undei scopul oricărui verdict penal, de-a »îndrepta« pe cel »păcătos«? Nu vede justiţia ţării noastre că toate scopurile vizate prin activitatea ei se zădărnicesc ? Nu vede ea că departe de-a produce convingerea că fapte ca a lui Ştefan Petrovici sunt păgubitoare societăţii, departe de-a face ca Petrovici să fie proscris şi surghiunit ca un răufăcător din sânul societăţii, el este sărbătorit şi preamărit? In oricare ţară autoritatea, prestigiul moral al justiţiei se razimă pe convingerea nestrămutată a tuturora, că verdictele ei sunt expresia cea mai înaltă a dreptăţii şi echităţii nepărtinitoare. Am publicat deunăzi a doua oară un pomelnic lung al pedepselor şi amenzilor dictate de justiţia noastră. Şi ori de câte ori s’au adus astfel de verdicte, societatea, mediul celor osândiţi a dezminţit justiţia sărbătorind pe »vinovaţi«. Unde aici convingerea generală a vinovăţiei celor condamnaţi? Mai mult chiar, legea opreşte sărbătorirea celor condamnaţi şi cere pedepsirea celor cari se pun în opoziţie cu hotărîrile justiţiei. Dar ce poate să facă procurorul şi tribunalul când o societate întreagă, un oraş întreg ca Lugojul sărbătoreşte pe cel osândit ? Justiţia se găseşte în neputinţa de a aresta, de a judecă şi condamnă pe toţi aceştia cari s’au solidarizat cu »vinovatul« şi o lege întreagă este pusă în evidentă absurditate. Nu vede justiţia noastră că prin astfel de fapte ea îşi compromite autoritatea nu vede ea că fiecare verdict de acesta este un nou dezastru, o nouă înfrângere ireparabilă pentru prestigiu! ei moral? Dar se va spune, că poate calvarul nostru nu-i condamnat de toţi cetăţenii ţării. Dacă opinia publică românească reprobă verdictele tribunalelor, op'nia publică ungurească le aprobă. Dar tocmai pentru că opinia publică este împărţită în două tabere, tocmai pentru că o judecată solidară şi uniformă nu se poate stabili, justiţia ar trebui să stea pasivă, la o parte. Amestecul ei este un amestec în luptele politice şi orice verdict adus de ea este Sfântul Franţois din smerenie, n’a voit să se facă preot şi a rămas simplu diacon. Intr’o zi de primăvară cum slujâ ia liturghie ca diacon într’o biserică ruinată şi deschisă din toate părţile, rândunicile cari îşi făcuseră cuiburile acolo, turburau cu ciripitul lor meditarea credincioşilor. Francois ridicând ochii le zise atunci : »Rândunicilor, surorile mele, lăsaţi-ne să săvârşim în pace slujba divină«. îndată tăcură şi când se sfârşi liturghia, Franois grai iarăş păsărelelor: »Rândunicelor, surorile mele, acum e rândul vostru de a celebra gloria lui D-zeu«. »Fabule ridicole ! Poveşti de bătrână !« strigă domnul Homais, fierbând de-o mânie volteriană şi porunceşte băeţelului său să i recite tabla lui Pitagora şi să i spue cu energie că două şi cu două fac patru, chiar cinci câteodată, de exemplu când e vorba de a prepara nota unui client. Vai! eu nu cred în miracole, dar sunt adânc desnădăjduit de scepticismul meu. Ce importă după toate, dacă sfântul Francois d’Assise a fost sau nu făcător de minuni. Dacă n’avea semnul cu elor la picioare şi ’n palme, nici semnul loviturei de suliţă sub ţâţa stângă, avea totdeauna în minte imaginea Celui Drept răstignit pa cruce. Bunătatea fără margini, mila universală îi umplea inima; într’însa ardea iubirea creştină pe care o răspândea asupra tuturor creaţiunilor chiar şi a animalelor, umiliţii noştri fraţi de suferinţă şi era gata întotdeauna pentru suplicii şi pentru moarte ca să-şi arate credinţa. Iată adevăratul miracol! Iată pe acela pe care am putea să 1 desăvârşim şi noi. Dar nu, semnele sfinte nu se arată în inimele noastre amorţite de egoism, în mâinele noastre care se întin parti pris, o atitudine luată pentru sau contra unui partid. Cine se amestecă însă în luptele politice, nu are dreptul de-a fi cruţat de adversar, el se expune tuturor hărţuelilor, defăimărilor compromiţătoare şi micşorătoare de prestigiu. Dar justiţia noastră, cârmuitorii noştri înţelege-vor ei aceasta ? Prea puţină nădejde. Dimpotrivă, prigoana pornită împotriva noastră merge cu o iuţeală tot mai nebună, tot mai ameţitoare. Stăpânitorii noştri sunt cuprinşi de un fel de beţie, de beţia, de setea omului crud după victime tot mai multe. Adesea ne întrebăm, nu ştiu ei aceea ce ştie toată lumea, ceea ce copiii învaţă la şcoală: că asuprirea întăreşte pe asuprit? Nu s’au gândit ei niciodată că efectul asuprirei lor este invers celui dorit? Dar ei merg înainte şi vor merge înainte încă multă vreme pe calea aceasta — până când vor izbuti să ne trezească şi să ne întărească pe deplin. Căci aceasta-i menirea lor istorică. In marea şi nepătrunsa ei înţelepciune, istoria a împărţit astfel rolurile între noi şi ei. Lor le-a ursit orbirea fatală a tuturor asupritorilor şi nouă ne-a dat rolul şi puterea de-a suferi şi de-a ne întări. Să nu cârtim, să nu ne tânguim de rolul acesta. Să-i fim recunoscători că ea se îngrijeşte de educaţia noastră, îndrăznim chiar să afirmăm că numai ea, asuprirea, ne poate da adevăratul titlu de drept de existenţă. Suntem un popor tânăr, necopt pentru a duce o vieaţă neatârnătoare şi proprie. Dacă istoria, prin cine ştie ce împrejurări, chid şi se sgârcesc pentru puţin aur, în picioarele noastre care nu se grăbesc să alerge după opere de mizericordie. Noi nu mai ştim să îmblânzim cu vorbe duioase pe acest lup în format Mizeria şi din cerul nostru jos şi sumbru nu mai ştim să chemăm cu vocea inspirată poporul înaripat care sboară şi cântă, divinele pasări ale idealului. Să lăsăm acolo de altminteri supranaturalul! Iată o excelentă carte Vieaţa sfântului Francois d'Assise de Paul Sabatier, carte de erudit şi de critic scoasă din izvoarele cele mai sigure, plină de documente autentice, carte de istoric, de savant, pe care nici un episcop, nici un personaj eclesiastic, n’a scris imprimatur, — autorul, cred că este protestant — și care ne arată în aureola adevărului figura sfântului Francois. Icoanele religioase, — trebue s’o spun—miau stricat puţin pe sfântul meu Francois, cum strică toate dealtminteri. Cunoaşteţi ceva mai urât, mai pocit decât piatrele spoite şi aurite din strada Bonaparte? Ele dezonorează toate bisericile noastre şi proclamă acolo în mod supărător gustul rău al clerului. Să nu se aducă ca scuză preţul prea mare. Ca Théophile Cautier, înaintea oricărui ornament nefolositor sau neplăcut, aş răspunde şi eu: »De ce nu, nimic?« Cine n’ar preferi să se spovedească şi să se grijească înaintea unui altar de piatră şi a unei cruci de lemn? Mila, sunt încredinţat de asta, nu poate să fie decât jignită de culorile prea bătătoare la ochi şi de luxul prost al acestor podoabe ridicule. Icoana sfântului Francois d’Assise foarte răspândită şi foarte poporală, rămâne totuşi suportabilă, căci e reproducţiunea unui cap de operă FOIŢA ORIGINALĂ A «TRIBUNEI». Sfântul Francois d’Assise. — Franţois Coppée. — Mai întâi el e patronul meu şi apoi e adorabil. Dar eu nu cunoşteam decât din magnifica pagină a lui Bossuet şi din Fioretti. Aţi citit Fioretti? Nu. Atunci alergaţi numaidecât spre Saint-Sulpice, intraţi într’o librărie catolică, cumpăraţi volumaşul şi oricât de puţină poezie aţi avea în imaginaţie o să fiţi încântaţi. Acesta e giuvaerul literar al secolului al XIV-lea. Niciodată nu s’a cules din grădina legendei o jerbie mai proaspătă, şi din aceste flori de vis crescute pe mormântul bietului Francois, izvoreşte cel mai dulce parfum de sfinţenie. Da, acolo în Fioretti veţi învăţa mai întâiu să cunoaşteţi şi să iubiţi pe cea mai plăcută fiinţă pe care a cunoscut-o lumea de la Iisus. Acolo veţi vedea pe acest frate pios şi bun spălând rănile unui lepros nelegiuit şi vindecându-i în acelaş timp corpul şi sufletul; acolo veţi vedea pe acest frate paşnic pe care păsărelele se aşează fără frică, în rugăciunile sale, pe acest fermecător care făcea cu graiul său să se târască la picioarele sale teribilul lup din Gubbio. Acolo îl veţi auzi gemând de durere şi de beţie, văzând în palmele sale, la picioare şi în coastă semnele celui răstignit. In Fioretti veţi găsi acest poem ales pe care n’am putut să-l citesc decât cu lacrimi de duioşie în ochi şi a cărui substanţă e aceasta...