Tribuna, noiembrie 1909 (Anul 13, nr. 237-260)

1909-11-01 / nr. 237

Pag. 2 __________ ___ fusese exoperată de Șaguna tocmai în te­meiul canoanelor și a spiritului evangelic. Atacat din partea unora și învinuit, că ar fi procedat anticanonic, Șaguna răspinge e­­nergic și hotărît învinuirile acestea, spu­nând, că n’a vă­ămat nici un fundament ca­nonic, când a chiemat la sinoadele bisericii din Ardeal pe lângă representanţii clerului şi un număr în senat de mireni. »Noi credem şi mărturisim — scrie Şa­guna — că am fi greşit şi am fi provocat partide, dacă la soboarele noastre, ca am ţinut şi vom ţinea pentru regularea trebilor bisericeşti şi şcolare, n- am fi chiemat şi dacă i- am chiema, şi pe viitor, şi pe represen­tanţii poporului, pentru că noi aşa ştim, că astfel de manifestaţie nu vatămă nici instituţiunile canonice, nici interesele biseri­ceşti, nici vaza cuiva, ci din contră înain­tează toate acestea în un chip folositor«. Dacă archiereii din Ţara Românească s’ar fi putut înălţa şi ei până la această înţeleaptă şi creştine­ască interpretare de­­mocratică­ naţională a canoanelor, dacă n’ar fi persistat cu atâta încăpăţinare pe lângă principiul absolutismului ierarchic, desigur şi biserica fraţilor din Regat ar fi putut să realizeze în ultimele 4 decenii un progres cu mult mai însemnat decât acela, pe care îl înfăţişează astăzi. Trebuie să amintim în chip de laudă, că doi dintre cei mai luminaţi episcopi de pe vremea lui Cuza, Dionisie de Buzău şi episcopul Melhisedec au fost sprijinitorii încercărilor de a introduce şi în biserica din Regat o constituţie, în felul celei date de Şaguna bisericii de dincoace de Carpaţi. Încercările acestea s’au frânt însă de rezi­stenţa celorlalţi archierei, cari au înscenat aşa numita luptă pentru canonicitate. Prin­tre ei cel mai radical canonist era Neofit Scriban, care a publicat broşu­r de pole­mică violentă contra sinodului organic, dar nu s’a apucat să facă uz, sau mai corect: abuz şi de urma afurisiniei, care e ca o sabie cu două tăişuri, în stare­a rănii mai cu­rând pe cel ce o mânueşte, decât pe aceia, asupra cărora ar dori să o arunce P. S. Gherasim. Judecând lucrurile de la distanţă şi deci cu destulă linişte, afurisenia episcopului Gherasim nu o putem tălmăci altfel decât ca un «product al mândriei şi aroganţei supt chip de sfinţită lucrare». Şi regretăm, că s’au putut găsi printre fruntaşii bisericii d­e regat oameni, cari să recurgă chiar la intervenţia unei autorităţi străine, a patriar­hiei constantinopolitane, dupa ce neatârnarea bisericei române a fost decretată p­in arti­colul 21 al constituţiei şi recunoscută ulte­rior, după zbuciumări de două decen­i, şi din partea patriarhiei din Constan­tinopol. Când e vorba de interesele naţionale per­manente ale ţării şi ale bisericii indepen­dente, ar trebui să înţeleagă toţi arhiereii, că acestea sânt mai presus de orice con­sideraţie canonică, şi e mai vrednic de a­­furisenie cel ce le nesocoteşte, decât aceia, cari le apără şi stăruesc pentru înaintarea lor. Remanierea guvernului român. D. Ionel Brătianu, primul ministru — precum ne anunţă o depeşă din Bucureşti, — a plecat la Sinaia pen­tru a supune iscălirei M. S. Regelui decretele noilor miniştri, cari sânt: D. general Crăiniceanu la război, d. Orleanu la industrie şi comerţ, d. Al. Constantinescu la domenii. 4 Pe drumul Orăzii... Fostul nostru redactor responsabil d. Constant­i Savu a plecat azi la Oradea-frare, pentru a fi ascultat în­tr’unui din numeroasele procese în curgere împotriva d-sale. Luni pleacă d. Sever Bocu, citat la Orade pen­tru a i­ se unifica cele două sentinţe contradicto­rii, 2 luni temniţă o­dinară şi 14 zile, temn­ţi da stat, cari sânt de­ja definiţi­e. Azi unul, mâine altul, pelerinajul e neîntrerupt. * 1 ii«i» ij»JJL'Lr rizi cazuri ivite să tragem consecinţe generale şi să fim oare­cum bănuitori faţă de producţia noastră literară. Una este plagiatul, care e o îndeletnicire vinovată şi trebuie pedepsită, şi alta aşa numita inspiraţie dintr’un alt autor, sau din literatura stră­ină. Ar fi cu totul fals, să cerem fie­cărui scrii­tor o deplină independenţă faţă de ceea­ ce a fost înaintea lui. Banala comparaţie, că fie­care autor este cumva verigă în lanţul întregei vieţi lite­rare, este cu totul adevărată. Căci nimeni nu se poate sustrage de supt puterea influenţelor străine. Cultura universală, comunitatea de gândire şi sim­ţire a scriitorilor din diferite neamuri, aduc cu sine o legătură de reciprocitate, o atracţie con­tinuă şi o vecinică inspiraţie de la unii la alţii. O personalitate îşi însuşeşte pe nesimţite şi con­cretizează gândul vag şi nelămurit al altei perso­nalităţi şi astfel naşte adese­ori o operă bună dintr’un sâmbure, prăsit pe pământ străin. Această­­ inspiraţie da, e necesară şi nu are nimic a face cu plagiatul umilitor. * Asupra inspiraţiei şi a originalităţii scriitorului găsim, într’un număr proaspăt al revistei lui Ma­ximilian Harden, adunate la un loc, mai multe reflexiuni făcute de Goethe, la diferite ocazii. Pentru ilustrarea subiectului nostru vom repro­duce o parte din aceste. »Lumea rămâne vecinie aceeaşi, — zice Goethe, în convorbirile sale cu Eckermann. »împrejurările se repetă; fiecare popor trăieşte, iubeşte şi simte ca celelalte: de ce prin urmare un poet n’ar scrie poezii ca şi altul ? Situaţiile din viaţă se asea­mănă: de ce nu s’ar asemăna şi situaţiile din poezii ? »Eu n’am văzut nici-odată minunăţiile amintite de lordul Byron şi nici nu m’am gândit la ele când am scris pe Faust. Dar lordul Byron e mare numai când scrie versuri şi de câte ori re­flectează e ca un copil. De aceea nici n’a fost în stare să se apere în contra nedreptelor învi­nuiri ce i-a adus naţiunea lui. Trebuia să fie mai aspru şi să le spună tuturor: ceea­ ce am scris eu aci este al meu şi, fie-că am scos subiectul­­ din viaţă, fie-că l-am scos din cărţi, nu importă, esenţialul este, că l-am întrebuinţat frumos. Aşa de pildă şi Walter Scott a împrumutat din seg­ment­ul meu o scenă şi, fiindcă a ştiut să se folosească bine, merită laudă. Diavolul metamor­fozat al lordului Byron este continuarea lui Me­­fistofele şi asta nu e cu supărare. Mefistofele al meu cântă un cântec de-al lui Shakespeare, şi pentru ce să nu-l cânte? De ce era să-mi iau osteneala şi să mai scriu un cântec original, când Shakespeare scrisese unul tocmai pe placul meu ? Şi chiar dacă Faust-ul meu se aseamănă, în ex­punere, cu Iov din Biblie, nu este nici un păcat şi eu merit mai multă laudă, decât dojană... Doamne! Mereu se vorbeşte de originalitate, dar ce înseamnă aceea ? îndată ce ne naştem, lumea din afară ne influenţează şi aceasta se continuă până la sfârşit. Şi, în genere, ce putem numi noi propriu al nostru, afară de energie, putere şi vo­-------------------------------LJi­ggLim--IU-­inţă? Dacă aş putea să vorbesc despre tot ce datoresc marilor înaintaşi şi contimporanilor mei, mie nu mi-ar mai rămânea mult...« Şi într’altă parte. »La dreptul vorbind, noi sântem cu toţii fiinţe colective. Căci vai, e puţin ceea ce putem numi al nostru propriu. Noi toţi trebuie să primim şi să învăţăm dela cei ce-au fost înaintea noastră şi dela cei dimprejurul nostru. Nici geniul cel mai mare n ar ajunge departe, dacă ar creia numai din sufletul lui... In arta întreagă se petrece o filiaţiune. Când vezi vre­un măiestru, să ştii că ce este mai bun într’ânsul, se datoreşte înainta­şilor. Oameni ca Rafael nu cresc din pământ. Ei se razimă pe cei trecuţi şi pe avantagiile vremei lor... Eu de pildă datoresc foarte multe grecilor şi francezilor şi sânt adânc recunoscător lui Shakespeare, Sterne şi Goldsmith. Dar prin ace­ştia încă nu sânt dovedite toate izvoarele mele de cultură,­ căci cine voieşte să le cunoască va ajunge la infinit. Lucrul de căpetenie este însă să ai un suflet, care iubeşte adevărul şi ştie să-l adune de unde îl află»... Am reprodus pe larg părerile lui Goethe, căci ele merită să fie cunoscute şi în cercurile noa­stre, pentru a face o deosebire limpede între plagiat, inspiraţie şi originalitate. — Dacă a­ţi încercat toate! li tot na v’an trecut durerile reomatice cereţi o sticli de SPIRT DE GHIATA care face să face­­rifiroro dfl ran 4 in ti proveuite dia răceală, ca d. e.­teze imediat orice UUlCiC US bajlj Uu Uliltl, jueghiuri la coaste şi la spate, se foloseşte cu rezultat bun. In contra GUTURAIULUI lingura­ remediu. Preţul unei­­ ti ele 60 flicri, o sticlă mare 1 cor. 20 AL, 3 e ti ele mari ======= sau 6 sticle mic! ie trimit porto franco. ===== Cantităţi mai mici rm se t­rimit prin poată. Se găieţU (I K posti coRiatisi* Szémani? Ágoston, farmacist. Hatvan, Főtér nr. 12#. Sa­ppedent Eltek In toste ph­|L’t Inns _ sTRîBUNâe .......... 14 Noemvrie n, 1909 Ministrul de externe în Budapesta. Mi­nistrul de externe, contele Aehrenthal, care a stat două zile în afaceri private în Budapesta, a plecat ieri la Viena. Principele României la Berlin. Un mare prânz de gală în onoarea A. S. R. la regaţiunea României. — Raport special al «Tribunei». — Berlin, 10 Nov. 1909. Săptămâna trecută Vineri seara, a sosit aici A. S. R. Principele moştenitor al Ro­mâniei, spre a representa pe Maj. Sa Re­gele Carol la botezul fiului al II-lea al Iron­­prinţului german.­­ Vizita având mai mult un caracter intim nu s’a făcut A. Sale Re­gale o primire oficială. — Totuşi cu câ­teva minute înainte de sosirea trenului Bu­­cureşti-Berlin a sosit la gară Kronprinţul german spre a î­ntâmpla pe moştenitorul Coroanei Române. A. Sa Imperială a fost întâmpinat de d. Al. Beldiman, ministrul Ro­mâniei, care a prezintat Kronprinţului per­sonalul legaţiunei române. — După sosirea trenului Principele României s’a coborît în sala de aşteptare unde s’a întreţinut în mo­dul cel mai cordial cu Kronprinţul. A doua zi Sâmbătă a avut loc botezul în prezenţa membrilor familiei şi a naşilor. Botezul s’a fă­ut cu apă din Iordan după o veche tradiţie a familiei domnitoare a ger­maniei. In decursul şederei sale aici, principele României a luat parte la serbarea depunerei jurământului re­guţilor — care se face aici în fiecare an cu mare pompă. A. S. regală a fost invitat la un dejun la împăratul îm­preună cu ceilalţi naşi iar alaltăieri a avut o întrevedere mai lungă cu cancelarul im­periului Ex. Sa de Bettmann Hoîweg.

Next