Tribuna, ianuarie 1910 (Anul 14, nr. 1-23)

1910-01-14 / nr. 9

Anul XIV. Arad, Joi, 14-27 Ianuarie 1910 Nr. 9 ABONAMENTUL Pe un an . 24 Cor. Pe an .11111. . ii « Pe o lună . 2­0 Nrul de Duminecă e un an . 4 Cor. Pentru România şi America . . 10 Cor. Nrul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA Deák Ferencz-utcza 20 INSERŢIUNII.E se primesc la adminis­traţie. Mulţumite publice şi Loc de­schis costă fiecare şir 20 fii. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. Noul guvern şi românii. Publicăm în numărul nostru de astăzi textul autentic al discursului d-lui Mihali, rostit în şedinţa de ieri asupra programu­lui ministrului-preşedinte Khuen-Héderváry, din încredinţarea clubului partidului naţio­nalităţilor. Constatăm cu satisfacţii, că dis­cursul acopere întru toate punctul nostru de vedere precizat faţă de noul guvern. întregul discurs al d-lui Mihali este o formulare foarte norocoasă a sentimentelor generale ale opiniei publice româneşti faţă de noul guvern. Programul său pe care îl cunoaştem, în­­tr’adevăr, atâta ne poate pe­mite deocam­dată , o atitudinea rezervată. Iar hotărîtor pentru judecata noastră este numai acest program şi nu conversaţiile între patru ochi, pe cari le pub­ică după cum ni se asigură, în mod absolut imaginar, unele ziare ro­mâneşti, despre convorbirea de la oţel Bris­tol a dlui Mihali cu contele Khuen. Adevărul e că până în prezent nu avem altceva decât cuvinte. Cuvinte, rostite de la înălţimea tribunei, ca.», precum am văzut se mişcă în generalităţi foarte vagi şi pe cari nu se poate zidi încă nimic, şi cuvinte cari de­ocamdată exprimă mai mult o do­rinţă a acelora cari le pun în circulaţie. Cuvintele însă puse la cântar politic trag puţin şi în cazul când ele sânt rostite de dignitari şi mai înalţi decât miniştri-preşe­­dinţi ai Ungariei. Cuvintele sânt o marfă uşoară, ele sboară ca o pană la cea mai mică adiere de vânt. Pentru noi românii neîncrederea în gu­vernele ung­reşti a fost până acum regula fără nici o excepţie. Ni­ se cere acum ca să părăsim această regulă şi să rămânem în rezervă până când guvernul va avea pu­tinţa de a dovedi şi prin fapte sinceritatea declaraţiunilor sale prezente. Cererea nu va fi greu de împlinit cu atât mai mult cu cât şi dorinţa noastră trebuie să fie ca guvernul să umble căi­e indicate, ca promisiunile lui să fie împlinite, şi ca scopurile desemnate să fie atinse. In declaraţiile sale contele Khuen n’a depăşit liniile­­generale ale unui program de guvern, n’a precizat nici un amănunt, nici în privinţa politicei sale de naţionalităţi, nici în privinţa reformei elec­torale, nici în privinţa administraţiei. Dar el nici n’a pretins ca românii să dea încrederea guvernului său, şi chiar dacă ar fi înaintea noastră un program precizat în toate amănuntele sale, această încredere nu se putea obţine, fiindcă tot numai cu cuvinte uşoare la cântar am fi avut a face. N’avem motive a ne îndoi de realitatea de­claraţiilor contelui Khuen, sântem încredin­ţaţi că el şi guvernul său vrea binele pa­triei şi al popoarelor, avem temeiuri a pre­supune că acest bine va fi căutat pe alte căi decât cele ce au fost umblate până acum. îndoielile noastre, neîncrederea noas­tră, au alt izvor. Nu ştim dacă noul gu­vern va fi şi în stare a duce la îndeplinire aceea ce voieşte. Nu ştim dacă el dispune de hotărîrea şi energia trebuincioasă pentru a înfrunta până în capăt greutăţile mari, cari se opun în calea sa; dacă el nu va fi împins spre căi ce duc în alte direcţii şi dacă el în sfârşit nu va ajunge tot acolo, unde ajunsese şi guvernele de mai înainte. Rezervele noastre încetează însă de la sine, în momentul când ne-am convinge că guvernul nu se gândeşte la împlinirea pro­misiunilor sale sau nu dispune de puterea necesa­r a le realiza. D. Take Ionescu la contele Aehrenthal »Neue Freue Presse* anunță că d. Take Ionescu, cu ocazia trecerei sale prin Viena, a avut o lungă întrevedere cu baronul de Aehrenthal, care l-a re­ţinut apoi la dejun.* Apropierea între Rusia şi Austro-Unga­ria. Referitor la apropierea Intre Rusia şi Austro- Ungaria ziarul vienez »N. Fr. Presse* primește următoarele din Petersburg: In cursul tratativilor pe cari Ie a urmat ambasadorul austro-ungar, con­tele Berchtold cu m­nistrul de externe rus Izwol­­ski, din ambele părţi s’a făcut constatarea că în­cordarea ce se observă în relaţiile celor două pu­teri în urma anexiunei, poate să aibă, din pricina stărilor actuale din Balcani şi din întreaga Euro­pă, urmări îngrijorătoare. In punctul acesta con­tele Berchtold, care bine înţeles a exprimat cu ocazia aceasta părerile ministerului de externe de la Viena, şi Izwolski au fost de­ o perfectă înţelegere. Urmarea acestui acord de vederi va fi probabil, că diplomaţia rusă va ţese mai departe firele aproprierii şi că acest acord va rezulta cu timpul o schimbare în relaţiile monarhiei, ceea ce deşi e încă o problemă a viitorului, se poate constata totuşi de pe acuma că de amândouă părţile înclinaţia pentru o împăcare e evidentă. * Cin« sânt străinii în ţara asta? La între­barea aceasta răspunde într’un număr recent orga­nul zionist din Budapesta»Egyenlőség«. Vorbind Din Charles Baudelaire. — Traduceri în proză. — Parfum, exotic. Când respir parfumul sânului călduros cu ochii închişi, într’o seară caldă de toamnă, văd des­­făşurându-se ţărmuri fericite, pe cari le potopesc focurile unui soare monstru. O insulă leneşă, unde firea naşte pomi ciudaţi şi roade gustoase, oameni al căror trup e mă­runt şi puternic, şi femei a căror privire te ui­meşte prin sinceritatea ei. Mânat de parfumul tău spre ţări fermecătoare, văd un port plin de pânze şi catarge obosite de valurile mării. Pe când parfumul tamarinierilor verzi, cari plu­teşte în văzduh şi-mi umflă nările, se amestecă în sufletul meu cu cântecele marinarilor. Albatrosul. Adeseori, ca să petreacă, marinarii iau albatroşi — uriaşe pasări de mare­­ cari urmează ca nişte nesimţitori tovarăşi de drum nava ce alunecă pe amarele prăpăstii. Abia i au pus pe scânduri şi aceşti regi ai a­­zurului, neindemânateci şi ruşinaţi, îşi lasă umi­liţi marile aripi albe, să se târască pe lângă ei ca nişte vâsle. Cât e de stângaci şi de slab acest călător întra­ripat ! Cât de caraghios şi de urât e el, cel care odinioară era atâta de frumos!... Unul îi gâdilă ciocul cu o lulea scurtă, altul maimuţăreşte, şchio­pătând pe neputinciosul care sbura! Poetul e asemeni prinţului văzduhurilor, care e învăţat cu furtuna şi şi bate joc de arcaş; sur­ghiunit pe pământ în mijlocul huiduielilor, aripile sale de uriaş îl împiedecă să meargă. Duşmanul. Tinereţea mea n’a fost decât un uragan întu­necos, brăzdat pe ici pe colo cu sori strălucitori; tunetul şi ploaia au făcut un prăpăd atât de mare, încât au rămas prea puţine fructe fragede în grădina mea. Iată că am atins toamna gândurilor şi trebuie să iau copsta şi grebla ca să potrivesc pământu­rile înecate, unde apa sapă gropi adânci, ca nişte morminte. Şi cine ştie dacă florile noui pe care le visez, vor găsi în pământul acesta spălat ca un mal, tainica hrană care să le dea putere? — O, durere! O, durere ! Vremea mănâncă viaţa, şi ascunsul duşman care ne roade inima, creşte şi se împuterniceşte din sângele ce­­ pier­dem noi! Omul şi marea. Om liber, tu vei iubi întotdeauna marea; ma­rea e oglinda ta; sufletul tău, contempli­ în ne­sfârşita desfăşurare a tăişului ei, iar spiritul tău nu e o prăpastie mai puţin de amară. Iţi place să te cufunzi în sânul imaginaţiei tale; o îmbrăţişezi cu ochii şi braţele, iar inima ta petrece câte­odată cu propriul ei freamăt, la sgomotul acestei plângeri neîmblânzite şi săl­batice. Sânteţi amândoi întunecaţi şi închişi: omule, nimeni n’a cercetat fundul abiselor taie, o­­ mare, nimeni nu cunoaşte bogăţiile tale ascunse, în­tr’atâta sânteţi de geloşi să vă păstraţi tainele. Şi totuşi, iată veacuri nenumărate de când vă luptaţi fără milă, nu­­ remuşcăm, aşa de mult vă place măcelul şi moartea, o luptători eterni, o fr­aţi neîmblâziţi !... Unei doamne creole. In ţara parfumată pe care-o mângâie soarele, am cunoscut, supt o boltă de ar­bori împurpu­raţi şi de palmieri din cari plouă lenea pe ochi, o femeie creolă cu farmece necunoscute. Faţa ei e palidă şi caldă; bruna încântătoare îşi mişcă gâtul cu nobleţă mere şi mlădioasă, umblând ca Diana, surîsul ei e liniştit şi ochii hotărîţi. Dacă v’aţi duce, doamnă, în ţara gloriei ade­vărate, pe malurile Senei sau ale Loarei verzi, frumoasă, vrednică să’mpodobească străvechile locuinţe. Aţi face, în adăpostul ascunzişelor umbroase, să încolţească mii de sonete in inimile poeţilor, pe cari marii voştri ochi i-ar face mai supuşi ca pe negrii voştri. Strigoiul. Ca îngerii cu privire sălbatecă voi reveni în alcovul tău şi voi luneca spre tine fără sgomot odată cu umbrele nopţii. Şi ţi voi da, o bruna mea, sărutări reci ca luna şi mângâieri de şarpe care se târeşte în jurul unui şanţ. Când va veni dimineaţa vânătă, vei găsi gol locul meu, unde va fi frig până seara.

Next