Tribuna, iulie 1910 (Anul 14, nr. 136-161)

1910-07-22 / nr. 153

Anul XIV. Arad, Joi, 4 August n. (22 Iulie v.) 1010. Nr. 153. an 40 franci.TRIBUNA ABONAMENTUL N nn io , 28 Cor. P* nn juni. . 14 « Ba o lună . 2­40 « Nrul de Dumineci pe un an 5 Cor. Pentru România ţi America 10 Cor. Mrul de zi pentru Ro­mânia ţi străinătate pe REDACŢIA ■I ADMINISTRAŢIA Deak Perenez-utcza 20. INSERŢIUNILE te primesc la adminis­traţie. Mulţumire publice ,1 Loc de. ■chii coală fiecare ţ!r 20 fil. Manuscripte nu se îna­poiază. Telefon pentru oraş şi comitat 502. fi*) Acţiunea de „împăcare De câteva zile toate ziarele noastre scriu despre tratativele ce le-ar fi iniţiat ministrul­­preşedinte Khuen cu politicianii români mai de vază în chestia împăcării noastre poli­tice cu Ungurii. Eu socotesc că nu e co­rect — şi cu atât mai puţin va avea rezul­tate reale — că d. ministru preşedinte intră în astfel de tratative cu membri episcopa­tului român sau cu singuratici politiciani ro­mâni. Contele Khuen e persoană oficioasă, e organ executiv al puterii de stat, deci şi din partea Românilor ar trebui să participe la aceste tratative numai un organ oficios, pentru că experienţele ne învaţă că vederile persoanelor particulare mai târziu sânt ne­socotite şi date uitării. Eu în chestia aceasta recunosc numai un singur factor chemat să urmeze tratative fie ca ministrul-preşedinte, fie cu alţi factori politici,­­ şi acest factor e comitetul par­tidului naţional-român, pentru că poporul ro­mâ­n numai pe acest comitet îl recunoaşte ca singurul său reprezintat legal în che­stiuni politice. Numai o înţelegere făcută cu acest comitet ar avea prospecte să obţie ra­tificarea din partea conferinţei naţionale şi ar avea şanse de trăinicie. Lucru prea firesc, pentru că acest comitet naţional stă pe baza programului naţional-român până atunci, până *) Primim acest articol de la un distins fruntaş al vieţii noastre publice, al cărui nume a fost, zilele din urmă, adese pomenit în legătură cu tratativele de împăcare ale guvernului. Motivele cari ne îndeamnă să nu des­coperim numele lui sunt lesne de înțeles, când conferinţa naţională nu va modifica acest program. In vremea când Wekerle ajunsese pentru întâia­dată preşedintele consiliului de mi­niştri, ministrul de interne de­ atunci Hiero­­nymi printr’o ordinaţiune ministerială a di­zolvat partidul naţional-român. De-atunci încoace guvernele ungureşti de câte ori au crezut că e necesar să înceapă tratative cu Românii s-au adresat numai persoanelor particulare. Aceiaş care o bate şi actualul guvern. Eu însă încercările aceste de apropiere nu le pot socoti nici serioase nici sincere, câtă vreme nu se va revoca ordinaţiunea mini­sterială a lui Hieronymi şi nu se va recu­noaşte şi din partea guvernului comitetul nostru naţional — ca reprezintant politic legal al naţiunii române de dincoace de Carpaţi. Politicianii unguri vreau să ne impună drept reprezintanţi naturali pe episcopii no­ştri. Fireşte, asta o fac numai fiindcă îşi dau seama că membri episcopatului român în multe privinţe sânt supuşi influenţei gu­vernelor ungureşti. Ii rugăm însă pe aceşti politiciani să ne slăbiască cu înţelepciunea lor. Vom şti noi mai bine cine sânt şi tre­buie să fie reprezintanţii noştri adevăraţi. Politicianii unguri în cuvântările ce se rostesc în parlament, se opintesc să con­vingă opinia publică şi factorii hotărîtori că poporul român din Ungaria şi Transil­vania nu cere drepturi politice naţionale, ci lupta naţională românească e numai o aparenţă, un eflux al agitaţiilor politicianilor români, iar tratativele de împăcare le ini­ţiază punându-se în contact numai cu per­soane particulare... Politician:l­ unguri muncesc şi luptă pen­tru câştigarea şi conservarea drepturilor po­litice naţionale ale poporului unguresc şi pentru înaintarea lui culturală. Acelaş lucru îl fac, ca oameni oneşti, şi politicianii ro­mâni pentru poporul românesc! Cu toate aceste, însă, politicianii români sânt agita­tori, iar politicianii unguri — patrioţi! Şi aceşti politiciani unguri încearcă să seducă opinia publică afirmând că recunoaşterea naţiunii române ar primejdui unitatea Un­gariei ! Origina şi continuitatea poporului ro­mân din Ungaria nu e »poveste de doică«, cum afirmă unii politiciani unguri. Poporul român a locuit acest pământ înainte de venirea Ungurilor în ţara. Avem dară tot dreptul să cerem să nu fim socotiţi drept nişte venituri de cari nu trebuie să ţii seamă. Trecutul ne învaţă că noi întotdeauna am fost înşelaţi şi consideraţi ca nişte oameni de calibru mic, pe cari îi poţi dezarma cu satisfacerea unor ambiţii personale şi cu oferirea unor favoruri materiale. Fără tratative cu comitetul executiv al partidului naţional­ român; fără precizarea postulatelor şi a condiţiilor de împăcare în scris şi în mod oficios; fără fixarea de ga­ranţii serioase în ce priveşte împlinirea acestor condiţii — cu acţiunea contelui Scriitorii şi viaţa oraşelor. Mulţi s’au ridicat împotriva faptului, că scrii­torii noştri stăruiesc mereu, de-atâţia ani încoace, să se inspire esclusiv din mediul vieţii ţărăneşti. Dl Densuşeanu a întemeiat »Viaţa Nouă«, numai şi numai cu gândul de-a stăvili năpădirea lefera­turii ţărăniste, care, pentru d-sa, se înfăţişa ca o adevărată primejdie. Acum un an, la Academie, dl Duiliu Zamfirescu a atacat, cu o vehemenţă vecină cu insula, pe toţi scriitori noştri de seamă, ale căror motive de inspiraţie sânt alese din me­diul ţărănesc, şi-a sfîrşit discursul prin exprima­­rea dorinţii, că de-acum înainte scriitorii sânt da­tori să-şi îndrepte privirile şi spre clasele de sus ale societăţii noastre. Nici dl Densuşeanu Insă, prin articolele din revista d-sare, care apare za­darnic de atâta vreme, şi nici dl Zamfireascu, prin discursul­­ sale academic, n’au izbutit să determine o întorsătură nouă în inspiraţia scrii­torilor noştri, ceea ce Insamnă, că nu prin ape­luri şi nu prin proclamţiuni, oricât de călduroase, sau ori­cât de vehemente ar fi ele, se pot pro­voca schimbări în spiritul unei literaturi. Dacă ar fi aşa, n’ai avea decât să lipeşti într'o sală afişe pe zidurile caselor. De mâne încolo, toţi scriitorii vor trebui neapărat să se inspire din cutare sau din cutare mediu — şi-ai vedea a doua zi, cu destulă plăcere, că în literatura noa­stră şi-a făcut apariţia un curent cu totul nou. Din nefericire însă, lucrurile nu se petrec aşa Literatura nu poate fi socotită de­cât ca expresia, unei anumite stări de spirit. Ea înfăţişează în­totdeauna realitatea nevăzută a unor necesităţi sufleteşti, în­cât evoluţia lite­rară nu se poate săvârşi nici­odată după­­ capri­ciul unui apel, venit din partea cine ştie cărui critic, cu pretenţii de şef de curent, ci toate pre­facerile din sânul unei literaturi nu pot merge de­cât paralel cu transformările care au loc in însuşi spiritul scriitorilor dintr’o anumită epocă. Când ai, prin urmare, în Lţa ta un curent de li­teratură ţărănistă, trebue să­­ cauţi aplicarea în actuala structură sufletească a scriitorilor noştri. Mai toţi scriitorii de azi sânt ieşiţi din sânul ţă­rănimii. Copilăria şi au petrecut-o întreagă în mijlocul satelor, de unde au cules cele dintâi impresii şi cele dintâi elemente de cunoaştere a vieţii, aşa încât, motivele lor de inspiraţie nu pot fi luate de­cât din lumea din care au ri­dicat cel mai trainic material de experienţă. Nu trebue să se mire nimeni dară, că dintre atâţia scriitori câţi se afă în Bucureşti, nu s’a găsit unul până’acum, care să fie ademenit de freamătul vieţii acestui oraş. Scriitorii noştri, in­traţi în vârtejul vieţii de Capitală, rămân veşnic nişte străini, nişte »desţăraţi« — în sensul lui Maurice Barrés. Sufletul lor nu poate avea nici o rădăcină înfiptă adânc la sânul acestei lumi orăşeneşti, în care ei nu sânt de cât nişte »ve­niţi de curând». Ori de câte ori s’a încercat câte unul să-şi plimbe eroul pe străzile Bucu­reştiului, s’a dovedit că e stângaci, neîndemâ­naţie, nenatural. A încercat-o dl Sandu-Aldea în vre­o două schiţe, a căror falsitate era ext­ern de supără­toare, şi-a încercat-o dl Sadoveanu cu Neculae Manea, pe care s’a văzut nevoit, sa-l ia din Bu­cureşti, şi să-l ducă aiurea, în cutare orăşel din părţile Moldovei, cu viaţa simplă şi tihnită. Şi dacă eroii din nuvele se mişcă prin Bucureşti într’un chip aşa de stângaci şi de nenatua’, asta se datoreşte faptului ca însăşi scri­torii noştri sânt nişte stră­ni faţă de viaţa complicată a Ca­pitalei, pe care o cunosc numai ca privitori din afară, şi n’o cunosc de Ioc ca oameni cari tră­iesc şi se mişcă înlăuntrul ei. Cel dintâi simţe­­mânt, pe care-l încearcă scriitori în faţa zbuciu­mului orăşenesc, e un simţemânt de nedumerire, un simţemânt de stinghirială, izvorît de conştiinţa adâncei nepotriviri din sufletul lor plămădit în atmosfera satelor şi dintre noul mediu înconju­rător. Cât n’am da noi să ştim transformările pe care le-a suferit sufletul unui Coşbuc, de pildă, în răstimpul şederii sale, în viaţa ameţitor de pri­pită, a Bucureştiului nostru ? Trecerea prin oas a lui Doga a dat naştere la câteva poezii, în care vezi limpede psihologia «desrădăcinatului«, psiholog a omului suspendat între două lumi. Dar Agârbiceanu? Nu găseşti în scrierile sale, atâtea şi atâtea schiţe, din care se desface o adânci repulsiune faţă de viaţa de oraş ? Şi-apoi, putem să uităm pe dl Brătescu-Voineşti, pentru ai cărui eroi oraşul e un fel de foc al pierzării ? Iar dacă aţi citit »Duminecile« lui Gârleanu, pe care Ie pub­ica mai acum câtăva vreme, n’aţi vă­zut întrînsele, că din toată această frământare a Bucureştului, servitorul nostru nu putea să des­prindă decât lucruri dela suprafaţă, impresii re­feritoare la aspectul din afară al vieţii Bucureş­­tene, şi nimic din zvârcolirea de pasiuni, nimic din rezortul nevăzut care mişcă şi întreţine această viaţă de Capitală — ceea ce ne dove­deşte, cât de sărace sânt legăturile scriitorilor noştri cu miezul, cu interiorul diferitelor ele-

Next