Tribuna, august 1910 (Anul 14, nr. 163-185)

1910-08-03 / nr. 163

Anul XIV Arad, Marţi, 316 August 1910. Nr. 163 ABONAMENTUL M in u .28 Cor. N na jam, . 14­­­8« o luni . 2­40 « Nrul de Dumineci pe un an . 5 Cor. Pentru România şl America . . 10 Cor. Jirul de zi pentru Ro­­ainfa fl străinătate pe an 40 franci. REDACŢIA şl ADMINISTRAŢIA Deik Perencz-ntcza 26. INSERTIUNILE ie primesc la adminis­t­raţie. Mulţumite publice şi Loc de­­■cble colt& fiecare şir 20 III. Manuscripte nu se Im­ polazi. Telefon pentru oraş şi comitat S02. Higiena politică. Dacă în viaţa artistică şi ştiinţifică per­sonalitatea individului e totul, nu este aşa totdeauna în politică, unde mulţimea hotă­­reşte. Pe când în orice ramură a artelor talentele de seamă vor căuta să creieze din ele singure şi să-şi imprime operelor firea lor întreagă şi caracterul specific, în poli­tică orice fruntaş va trebui să se acomo­deze păturilor largi ale mulţimei şi să şi consacre munca mai ales acesteia. Omul politic este, după medic şi preot, cel mai altruist dintre diriguitorii societăţii ome­neşti ; fantazia şi invenţia nu-i ajută nimic, când la baza faptelor lui nu stă cunoaş­terea cea mai amănunţită a trebuinţelor ce­lor conduşi. Ei bine, se întâmplă adeseori şi la noi că masele poporului nu sunt tratate cu destulă îngrijire şi că, din neputinţa evi­dentă de a menţine o disciplină severă în toate st­aturile noastre sociale, se ivesc boli contagioase, cari fac adevărate strică­ciuni în corpul nostru naţional. Indiferen­tismul de p­âdă şi lipsa desăvârşită de am­biţiune şi de mândrie naţională ne carac­­terisează de mult şi şcoalele noastre na­ţionale nu-şi mai pot face datoria în această privinţă. Nu arăre­ori ni­ se dă prilejul să vedem în atitudinele ţăranului român un fel de sfială şi de umilire faţă de alţi com­patrioţi, ca pe vremuri, când duceam în cârcă jugul apăsării. Iată aici un caz evident de boală politică, despre care putem spune că trage mai mult în cumpăna existenţei noastre naţionale, decât chiar bolile economice, cari ne bânt­ie. Stările acestea de deprimare, de lipsă de avânt şi de conştiinţă a drepturilor cetăţe­neşti chiar, nu sânt o probă de destulă să­nătate şi vigoare şi noi avem o trebuinţă de îndreptare. Oamenii noştri politici trebue să se preocupe negreşit de măsurile igienice cuvenite, de mijloace pentru înăl­ţarea moralului păturilor de jos, pentru in­filtrarea în popor a unei încrederi absolute în soarta şi drepturile sale. Căci îndată ce conştiinţa aceasta i se va întări şi indiferen­tismul va face foc unui fanatism pentru libera sa existenţă, poporul va avea o în­doită importanţă în rolul politic al condu­cătorilor. Dar să nu ne oprim la păturile de jos, cami de altfel, cu toate mizeriile lor, singure au ştiut să-şi păstreze existenţa lor in cursul veacurilor. Să ne gândim şi mai cu dina­dinsul la straturile zise culte, unde igieniştii noştri politici vor putea găsi şi mai­­multe simptome de stări maladive. La dreptul vorbind, primejdia cea mai mare de ai­ci ne ameninţă. Cu cultura câtă o avem, noi sântem acum într’o stare de tranziţie şi an de an se sporeşte clasa de m­jloc şi, sporindu-se, cresc pretenţiunile ce­lor ridicaţi. O mulţime de oameni culţi şi semiculţi, pentru cari instituţiile noastre na­ţionale sânt prea puţine şi capitalurile noastre româneşti prea disparente pentru ca să le asigure existenţa dorită, mişună acum în toate centrele româneşti. Pintre dânşii e un amestec de caractere şi de deprinderi, e gura mare, de a mă lua de piept cu cineva, când cetesc veşti slabe din lumea noastră. Şi veştile slabe se ţin lanţ, de o vreme... Voi nu ştii, măi, cum sânt eu cân­d mă că­­trănes­c! In Bălgărani mergeau atunci la crâşmă şi spu­neam chelnărului să mi dea vin cu cătran­i şi să nu fi dat Dumnezeu, să se apropie cineva de mine In seara aceea !­ Pe-aici crâşme nu sânt. Sfinţii ăştia beau numai nectar şi apă minerală şi siropuri. Nici Balint, tata moş al vostru dela Roşia, nu mai bea decflt borviz gol... Suflu şi eu dintr’o înghiţitură un pahar mare cu sirop, apoi mă plimb cu mânile la spate, înfuriat. îngerii se feresc atunci din calea mea, căc­i li e frică să nu scap vr’o înjurătură şi vin apoi popii, vine Şa­­guna şi Şuluţ şi Bunea, să mă liniştească. Eu Ie zic alunei răstit: — Lăsaţi mă în pace, oameni buni, că numai mă ia gura pe dinainte, şi păţesc o minune.. Ei nu pricep amarul ce clocoteşte în mine Erau o fire mai paşnică, pe semne, ori s’au po­tolit, s’au cuminţit, la trecerea lor din lume. Eu sânt tot cel vechiu, şi când izbesc câte odată cu pumnul în masă, mă mir, cum de nu sună mai tare izbitura... Şi vine sfântul Petre şi mă bate pe umăr: — Domnule Axente... — Cei? — Nene Axente... Acum mă întorc prietenos cătră Preasfântul şi ascult povaţa lui, de a mă purta mai cuviin­cios şi mai paşnic, în împărăţia duhurilor drep­ţilor, o goană explicabilă după rosturile vieţii, dar nu este nici un fir de conducere ideală mai de seamă şi nu e nici o tendinţă spre ar­monizare a forţelor în serviciul cauzelor mari. La sutele de învăţători, profesori şi preoţi, cari până de curând alcătuiau modesta clasă conducătoare, s’au adăugat sutele de advo­caţi şi de funcţionari de bancă şi a pornit naturala ciocnire de interese mărunte, cărora de obicei cauzele cele mari le sânt subor­donate. Mă rog, s’au gândit conducătorii noştri că mulţimea asta de oameni cu carte sufere şi ea de mai multe neajunsuri periculoase? Mai întâi ea petrece într’o reală exploatare a momentului şi a zilei şi nu are legătu­i intime cu problemele noastre de cultura. In rândul al doilea s’a dovedit, că tocmai prin­tre elementele cu carte se găseşte un ma­terial pol­­­c mai suspect şi mai puţin dis­ciplinat, din punctul de vedere al hărniciei şi al jertfirei de sine. Transfugii şi trădătorii, inimile sterpe şi minţile viclene, oamenii blazaţi şi mlădioşi sub raportul conştiinţei, de-aici se recruteză. Şi mai ales acum, când şi mitropoliţii, cu cădelniţele păcii, umblă să ameţească su­fletele cu miros de smirnă patriotică, tărâ­mul cel mai accesibil aci se arată. Aşa că dacă e vorba de higienă politică, opera trebuie să pornească de sus în jos, ceea­ ce este cu atât mai util, cu cât cură­­ţindu-se atmosfera de sus, sănătatea se va resimţi şi în stratul poporului. Este însă un sfânt, mai de seama mea, un prooroc cu barba albă şi cu fruntea încruntată, care mi a plăcut de la întâia privire. I am zis atunci, fără să fi Întrebat pe cineva: — Să trăeşti, f­ie prooroc! — B ne ai venit, nene Axente, mi a răs­puns el. Şi ne am legat fraţi de cruce din clipa aceea, cu toate că el e sfânt de cei mici, dar eu sânt iacă aşa, suferit numai, pe la poarta ra­iului. Cu sfântul ăsta mai am noroc, de mă mai răzbun câte odată MS la in carul lui de foc şi mă poartă prin vălmăşala norilor, de­şi mie îmi vine frică uneori. Vezi ăsta i un sfânt cum se cade, pagubă, că n’a fost Romă­?... dar firea lui e de moţ, curat tata moş dela Roşia, când se pornia cu căruţa cătră Abrud! Şi trecem noi din slavă in slavă, mai pun şi eu mâna pe câte un trăsnet şi când îi dau dru­mul, râde proorocul, că-mi astup urechile pe urma groasnicului de tunet, ce trece tot mai jos, până ce abia se mai aude. Acolo jos, nici nu puteţi înţelege, ce va să zică trăsnetul lui Dumnezeu, dar să­­ prinzi in mână, să-l învârţi odată şi pe urmă să i dai drumul în p­ăpastie — asta e ceva dumnezeesc, ceva ce nu se poate spune în cu­vinte. Şi aşa mă răzbun eu câte odată, de câte ori sânt cătrănit! Şi scrisoarea ce v’o trimit acum, am împlântat o în vârful unui trăsnet şi­­ am dat drumul... Şi vă mulţămesc, nepoţilor, pentrucă v’aţi adus aminte de mine şi nu mi aţi lăsat groapa pără. Luni seara. Scrisoare de mulţămitâ. Paradis, ziua proorocului Iile. Nepoţilor, Voi aţi Împodobit groapa mea cu un monu­ment frumos, mai frumos de cum aş fi aşteptat eu şi de aceea vă trimit mulţimita mea de sus, din lumea duhurilor neamului, din tovărăşia «ce­lor suflete alese, cari şi-au dat viaţa pentru neam. E greu să răzbaţi dintr’o depărtare aşa de mare, până să ajungi la acea mică stea pierdută In roiul milioanelor de aştri, până la acel punct luminos, căruia voi ii ziceţi: »pământ». Pământ ? Pământ sânt doar toţi aştrii firmamentului, pă­mânt sânt zidirile Creatorului, pământ sântem oamenii chiar, doar suflarea ziditorului de a văr­sat In noi duhul vieţii! Şi In pământ ne vom întoarce cu toţii, In pământul dintru care am fost luaţi — cum zice scriptura. Vedeţi, cu toată firea mea războinici, cu toată pornirea mea de a mi apăra neamul chiar cu pu­nerea capului. Imi amintesc din­­ce in ce mai mult de graiul scripturii, de învăţăturile, ce le primisem pe vremuri. Intre zidurile, prea strâmte atunci pentru mine, ale seminarului din Blaj! Câte­odată, Doamne Iartă mă, dar şi aici mi se pare, că prea e mare linişte in jurul meu, că prea sânt tăcuţi şi îngânduraţi sfinţii din preaj­mă-mi, şi ei vine aşa un dor de a chiui în

Next