Tribuna, august 1910 (Anul 14, nr. 163-185)

1910-08-03 / nr. 163

iţ ! Neapărat, e o munca uriaşă ce cerem noi aici. Să transformi întregi stări sufleteşti ale unui popor şi să vindeci atâtea anomalii înrădăcinate în societatea conducătoare, reclamă inteligenţe superioare, energii de fier şi straşnic spirite de organisare. Sânt ele şi anumite boli parţiale, a căror contagiune poate fi evidată, izolând, de pildă, pe trădători şi urmărându-i cu consecvenţă, le vom înlătura influenţa disolvantă. Dar când e vorba de un întreg complex de necazuri, se impune o prefacere radicală a spiritului public, o rânduire nouă a forţelor luptătoare şi o disciplină absolută. Ne gândim în vis la aşa ceva, iar realitatea e treaba viitorului. O nouă politică polonă în Germania. Din Berlin se anunţă că la 20 August nu va avea loc în Posen inaugurarea unui nou palat regal al împărtului Wilhelm. Cu acest prilej Wilhelm va rosti un mare discurs , prevestind o nouă politică de concilianţă faţă de Poloni. Acest discurs a fost redact de sfătuitorii responsabili ai împăratului şi va conţine declaraţii favorabile pentru Poloni. Acesta e şi motivul că la serbarea inaugurării au fost invitaţi şi mai mulţi poloni distinşi, bi uşor barierele dintre singuraticele naţionalităţi, deslănţuind un proces de noul grupări. Pentru noi acest articol, publicat la loc de frunte în revista ungurească cea mai liberală şi mai modernă, e o nouă dovadă, că până şi cei mai evoluaţi dintre potrivnicii noştri sânt robiţide falsa doctrină a «ideii de stat» şi că şi mentalitatea lor sufere de defectul organic al celorlalţi şovinişti. Ei nu pot adică concepe singura soluţie posibilă a chestiunei de naţionalitate: acordarea deplină a drepturilor politice. Căci numai deplinătatea drepturilor politice poate garanta evoluţia caracterului naţional al oricărui popor. Legea evoluţiei naţionale e legea primordială a existenţei popoarelor şi ea constitue un zăgaz neînvins pentru legile evoluţiei economice, cari numai după validitatea necondiţionată a ei vor ajunge să stăpâneasc viaţa popoarelor. Sânt atâtea pilde în apus cari adeveresc acest adevăr fundamental şi e prea carateristic pentru mentalitatea ungurească faptul, că orizonul ei se îngustează atât de mult, ori de câte ori e vorba de chestiunea naţionalităţilor din Ungaria. * studii, a Kronprinţului In Extremul Orient, dovedeşte odată mai mult importanţa pe care o dă Germania relaţiilor sale cu ţările din Asia, in special cu China şi Japonia. Griji aceasta a Germaniei de a întreţine un contact strins cu aceste naţiuni s’a mai vădit şi acum zece ani, cu prilejul călătoriei prinţului Henric de Prusia, fratele împăratului, în China şi Japonia. Călătoria Kronprinţului, in care unii vor să-şi recunoască opera noului secretar de stat, d. de Kiderlen Waechter, e o nouă dovadă de acţiunea stăruitoare a Germaniei pentru a şi desfăşura influenţa în Asia. * Preţul unui mandat. Comisia judiciară din Vîrşeţ a ţinut, Sâmbătă după masă, şedinţă extraordinară, ca să ia cu »bucurie« la cunoştinţă decizia ministrului de justiţie că oraşul acesta se va ferici cu două instituţii noi: tribunal şl procuratură regească. De asemenea se va mări cazarma de honvezi pentru a mai putea cuprinde încă două batalioane, — şi ministrul agriculturii a trimis şi el o hârtie despre două mii de coroane pentru nu ştiu ce corporaţie patriotică, în legătură cu creşterea armăsarilor. In chipul acesta se ia apa de la moara agitatorilor pangermani, pe lângă succesul asigurat candidatului guvernamental L. Karătsoni, leften şi p adie, fără îndoială, şi în spiritul »libertăţii alegerilor« de acum câteva luni de zle. «Tratative îngrijitoare. Cu acest titlu sugestiv, un anonim scrie in fruntea revistei sociologice ungureşti »Renaissance« un articol, in care se analizează temeinic discursul contelui Tisza asupra împăcării româno maghiare, relevându-se incoherenţele şi contradicţiile acestui discurs. Articolul se resumă In pasajul final, in care se spune că »contele Tisza doreşte alianţa cu naţionalităţile, ca ia aparenţă cu ei, in realitate Inşi împotriva lor, să-şi fortifice poziţia strategică faţă cu asaltul miloanelor cari cer votul universal, egal şi secret*. Autorul mai crede apoi, că chestiunea de naţionalitate e o chestiune de natură pur economică şi, în consecinţă, cere reforme economice, căci o politici economică bună şi umanitară va dărâma sită. E prea frumos încă monumentul ce mi-aţi ridicat, când mă gândesc, că a lui Iancu şi al altora e aşa de modest! Era de ajuns o cruce de piatră, pe care să scrieţi cu litere de pară numai Axente, ori o cruce de lemn: două suliţi puse cruciş... Eu n’am trebuinţă de podoaba aceasta deşartă, dar au urmaşii mei, cari vor sta cu capul descoperit In faţa mormântului — şi vor înţelege din monumentul ridicat, că n’am fost hoţ şi nici tâlhar n’am fost... Şi nepoatei Cetta, să spuneţi, că o binecuvântez pentru florile ce le-a răsădit pe mormântul lul nenea Axente. Şi rămâneţi sănătoşi nepoţilor, şi s’auzim de bine, că vă ia mama... asta, era să mă ia gura pe dinainte! O să vă mai scrie din când in când nenea vostru. ss. f Axente Sever. Un câne. — Schiţă de Maria Ebner-Eschenbach. — Trad. de Horia P.Petrescu. Predilecţie simţeşte omul pentru fel de fel de lucruri, iubire Insă, adevărata, veşnica iubire — dacă e vorba să o simţească vreodată — o cunoaşte numai o singură dată in viaţă. De părerea asta se lasă condus cel puţin forestierul Hopp. Câţi câni a avut el, pe câţi l-a avut dragi, dar să iubească, cu adevărata, cu veşnica iubire, n’a iubit decât numai pe unul — pe Crambambuli. La cumpărat, mai bine zis la Clironomul Germaniei în Orient In Noemvrie, prinţul moştenitor al Germaniei va face o călătorie de cercetări şi studii in Asia orientală. Călătoria plănuită de mai multă vreme va incepe cu vizitarea teritorului Kuo-Cen. kronprinţul se va duce apoi în China şi in Japonia, iar la intoarcere se va opri puţin in India. Plecarea va avea foc după »Berliner Tageblatt«, dintr’un port italian şi călătoria se va face probabil pe bordul unui vapor de războiu german. Totuşi, au avut Ioc tratative cu compania Hamburg America pentru ca aceasta să echpeze in mod special unul din pakeboturile sale pentru călătoria Kronprinţului. Durata totală a călătoriei va fi de patru sau cinci luni. Prinţul moştenitor se va înapoia pe la sfîrşitul lund Februarie 1911. Dela călătoria sa in Orient din 1903 in cursul căreia s’a oprit in Egipt, la Atena şi la Constantinopol, Kronprinţul nu mai părăsise Germania decât pentru o vizită in Engiltera, alta in Copenhaga şi, in sfirşit, cea din urmă la Sinaia, când cu a 70 a aniversare a regelui Carol. Călătoria pe care o va face la sfîrşitul acestui an are de scop, după organele oficioase, de a pune in măsură să cunoască organizaţia unei colonii germane şi ţările din Extremul Orient. Dar e de remarcat că această plimbare, pretinsă de schimbat cu altul, in birtulla leul din Wischau, lufindu de la un ajutor de pădurar, fără de post. De la prima piioire a fost cuprins Hopp de o simpatie, care avea să ţină până la ultima lui răsuflare. Puteai ceti ticăloşia în ochii stăpânului animalului frumos. Ajutorul de pădurar stetea la masă cu o sticluţă goală de rachiu şi înjura pe birtaş fiindcă nu voia săi mai dea degeaba. Un bondac mic, tânăr Încă, dar aşa de spălăcit la faţă, ca un arbore fără de viaţă, cu părul galben şi cu o barbă galbenă, slăbuţă. Rocul de vânător, de sigur o rămăşiţă din strălucirea de odinioară a ultimului timp de serviciu, purta urmele unei nopţi petrecute Intr’o groapă umedă, de pe drum. Deşi se prindea Hopp cu muită neplăcere la vorbă cu astfel de oameni, totuşi luă loc lângă flăcău şi se dete in vorbă îndată cu el. A aflat nu peste mult că păcătosul de ei şi a pus deja zălog la birtaş carabina şi geanta de vânat şi că vrea să dea şi cânele, dar crâşmarul nu vrea să ştie nimic, hingherul, de un zălog, care mai trebuie să - şi hrăneşti. Domnul Hopp nu destăinui la început nimic din simpatia ce a prins o pentru câne, ci a lăsat să le aducă un rachiu de cireşe din Danzig, de care avea birtașul pe atunci și turnă in păharul calfei fără de post, din greu. Astfel au fost toate In rânduială intr’un ceas. Vânătorul dete douăsprezece sticle din băutura, cu care I cinstise la încheierea târgului — vagabondul dete canele. Spre cinstea lui fie spus, nu i a fost uşor să se hotărască. Mânlie îi tremurau aşa de tare, când a vrut să i pună frânghia pe după gât, încât se părea, că n’o să mai Declaraţiile hotărîte şi româneşti ale dlui Dr. T. Mihalî, publicate în *Reichspost«-ul » c., au provocat o ploaie de articole cari se ocupă de noi, în presa ungurească. începând cu ziua de Marţi, când patru ziare din Budapesta au scris, la loc de frunte, despre »cârfa« dată contelui St. Tisza, zi de zi am avut de înregistrat fie înjurături, fie superficialităţi cari ne-au privit. Culmea s’a ajuns însă alaltăeri, când au ţinut să-şi spună cuvântul şi câţiva şefi de opoziţie, foşti miniştri şi, poate, viitori conducători ai ţării. E vorba de Fr. Kossuth şi baronul Bánffy Dezső. Nimic mai instructiv decât articolele acestea. Ele apără, toate, o cauză nedreaptă, o sfârşească nici când cu manipulaţia asta. Hopp aşteptă cu răbdare şi atinse in tăcere cânele, care, pe lângă toată starea mizerabilă, în care se afla, era atât de frumos. Putea să aibă mult doi ani de zile, la culoare semăna cu vagabondul, care 11 dădea, doar că coloarea cânelui era cu vreo câteva grade mai întunecată. Pe frunte avea un semn, o dungă albă, care se pierdea la stânga și la dreapta in linioare mici, întocmai ca acele dintr’o rămurea jjț brădet. Ochii li erau mari, negri, strălucitori, mărginiţi de cerculeţe galbene deschis, limpezi ca rouă, urechile ridicate, lungi, fără de greş. Şi fără de greş erau toate la cânele ăsta, dela unghii până la nasul fin de mirosat; statura puternică, sveltă, piedestalul care putea înfrunta orice laudă. Patru columne, cari ar fi putut să poarte chiar lu trupul unui cerb, cu toate că nu erau mai groase, ca picioarele unui iepure. Pe sfântul Hubertus fiinţa asta trebuia să’şi aibă un arbore genealogic, tot atât de străvechi şi de curat ca a unui cavaler german al vreunui ord. Vânătorului îi rîdea inima de negoţul încheiat. Se ridică, prinse de frînghie, pe care o înnodă în sfârşit vagabondul, şi întrebă pe acesta: »Cum îl chamă?« — »II chiamă, ca pe băutura, pentru care îl capeţi: Crambambuli.« — Bine! bine! Crambambuli! Vino ! Vii odată? înainte!« Putea el să tot strige, să fluiere, să tragă de sfoară — cânele nu-1 asculta, ci întorcea capul spre acela, pe care-1 ţinea de stăpân încă. Urlă, »f BliONâe 16 August a. Ilii Presa înrâurească și împăcarea.