Tribuna, iulie 1911 (Anul 15, nr. 142-167)
1911-07-22 / nr. 159
Pag. 2 din toată învolburarea înfricoşată a acestei deslănţuiri de patimi, numitul domn autor de romanţuri, în cari căpitani tratează amor cu nevestele colonelilor, nu culege alt învăţământ, decât ,,ura grozavă în sufletul poporului cult al acestei ţări împotriva ţăranilor, hotărîrea absolută şi conştientă de-a rade cu tunul"... Aceste sunt „efectele admirabile", din cari vrea D-sa să tragem noi învăţătură. In loc de-a ne vorbi de mijloacele prin cari s’ar aduce la o soarte mai omenească mulţimea, care şi-a desvălit cu acest prilej furtuna din suflet, în loc de-a accentua cu tărie, că e clasul suprem când trebuie rezolvită definitiv problema ţărănească în Regat, dacă vrem să asigurăm viitorul ţării şi s-o ferim de-o catastrofă, în loc de-a urma exemplul adevăratului scriitor Vlahuţă, care, pierzându-şi avutul în această revoltă, a găsit în scrisul lui accente de jale sinceră pentru massele obijduite, în loc de toate aceste, domnul academician găseşte un „efect, admirabil" fatala „hotărîre absolută şi conştientă de-a rade cu tunul"... Cumpăniţi aceste vorbe, cari deschid un ungher în sufletul unei tagme, asemănaţi-le cu deslănţuirea de ură turanică, care răsună la adresa noastră acolo în parlamentul de pe malul Dunării, desluşiţi înrudirea lor vulgară, trimiteţi-vă gândurile înapoi în vremile trecutului tulbure şi daţi-vă seama, cât de înfiorător de real, cât de legitim şi cât de firesc e cântecul implacabil, care ţine tovărăşia românului muntean, când cu boulenii trudiţi îşi ară ţarina săracă: „La crucea de iatagane, De te-aş prinde caţavane, Sa ţi dau foc la fustanele, Să scape ţara de ele, De rele şi de belele”. * * * Cât priveşte sfaturile domnului Zamfirescu de-a nu ne împărţi în grupuri şi bisericuţe, de-a îndura persecuţii şi sărăcie, de-a nu ne „răscula împotriva şefilor”, de-a nu ne teme de închisoare, pe cum şi alte îndrumări paterne, ce ne trimite aşa grabnic după masă când îşi bea cafeaua, îl rugăm foarte cuviincios să nu se mai deranjeze şi să ne lase în pace. Suntem sătui până în gât de aceste binevoitoare învăţături, pe cari ni le trimit cu atâta dărnicie diferiţi boieri de viţă veche şi de lege nouă... Fie încredinţaţi cu toţii, că în frământarea noastră judecăm soartea neamului de aci cu aceiaş dragoste patriotică şi cu cel puţin aceiaş competenţă, că îndurăm şi prigonim şi ne ducem şi la puşcărie,— dar toate astea le suportăm cu mult mai uşor, dacă suntem lipsiţi de aceste grave consideraţii... Mai ales domnul Zamfirescu este într’o desăvârşită incompatibilitate faţă cu orice judecată, care ar privi stările de la noi. Domnia sa este pur şi simplu străin de toată viaţa noastră, de toate manifestările sufletului românesc în Ardeal. Nu cunoaşte nimic, nu ştie nimic. De aceia ne judecă fals, şi de câte ori i se abate să zugrăvească în scris o icoană de la noi ne dă o caricatură. Asta nu numai din lipsă de talent, ci din neînţelegere. Cum ar şi putea fi altfel, când acest scriitor, astăzi în pragul bătrâneţii, a privit, ca atâţia ciocoi, numai din fereastra vagonului, plaiurile ardeleneşti. N’a venit niciodată la noi, nu şi-a lipit urechea de coasta Carpaţilor, să desluşească bătăile inimii unui popor, pe care vrea să-l povăţuiască. Ba, ca să fim exacţi, trebuie să mărturisim, că odată totuşi a venit. A fost în Transilvania trei zile, la Sălişte şi la Poiana Sibiiului. E o întreagă nostimadă să asculţi ce poveşti spun săliştenii despre vizita acestui călător, care i-a pus pe gânduri cu toaletele ce schimba de trei ori la zi, cu duzinele de ciorapi de mătasă, cu sticluţele de pomadă şi flacoanele de cosmetice, singurele reminiscenţe ale acestei expediţii de exploraţie. Va să zică, trei zile a fost. Pe urma acestor trei zile, în cari, după cum ni se spune, cel puţin douăzeci de ore la zi erau angajate pentru somn şi toaletă, domnul Zamfirescu s’a socotit în drept a scrie un oribil roman în care ne prezintă oameni şi lucruri din Ardeal, fireşte văzute strîmb şi caraghios, ca în ciobul unei oglinzi de bîlciu. Tot în temeiul acestei excursiuni, Domnia sa s’a constituit în judecătorul tuturor stărilor sociale, literare şi politice dela noi... Dar şi fără această incompetenţă de îndrăzneţ agramat, cobor’îtorul Bizanţului, nu e în drept a risca nici o părere asupra noastră, care ar putea purcede din o intuiţie artistică, şi din indemnul tainic al unei legături de suflet, sau de sânge cu noi. Domnia sa nu are nimic din toate aceste. Prin judecăţile, ce le-a rostit în mai multe rînduri, a dovedit mai pe sus de orice îndoială, că nu are nici în clin nici în mânecă cu nici una din însuşirile acestui popor. Cade atât de grozav de departe de tot felul nostru de-a fi, încât am putea susţine, că aici nu mai avem a face, cu deosebirile unei concepţii de clasă, ci cu prăpastia unor evidente deosebiri de rasă. Staţi şi judecaţi, de pildă, numai reacţionarismul, care îndrumă toate atitudinile acestui proprietar faţă de ţărănime şi gândiţi-vă la liberalismul generos al cărturarului ardelean luminat, care prin tot rostul lui e propagatorul celei mai avansate democraţii, asemănaţi credinţele literare ale acestui autor, care şi-a făcut un principiu din dispreţul pentru, ţăran, cu dragostea caldă a cutărui scriitor ardelean pentru ciobanii munţilor noştri şi duceţi oricât de departe această analiză. Veţi vedea, că tot mai mult ni se despart cărările de mentalitatea pomenitului domn, pentru care Coşbuc e un biet colăcar de duzină, iar Agârbiceanu un sas. Şi e firesc să nu ne potrivim, fiindcă noi nu ne tragem din Fanar şi fiindcă în vinele noastre curge sângele sănătos şi proaspăt al strămoşilor dela plug, de cari noi suntem legaţi cu toate fibrele sufletului, şi întorcând-o cu faţa spre şes şi cu dosul spre grădină. Şi iată că fereştile casei străvechi, ca nişte ochi sătui de a fi privit de atâţia ani aceiaşi copaci şi aceleaşi straturi cu flori, s’au luminat şi ele sub vechea streşină, părînd a privi lung şi avid, noua privelişte a şesului luminat de lună... Şi ridicându-mi ochii după isprava aceasta şi văzând duzii din fundul gradinei ce stăteau de atâta vreme ca după sentinele, mi-am întins oglinda şi cătră dânşii, schimbându-l pe unul în locul celuilalt. Şi apoi stând locului, de pe înaltul movilei,, am privit cu mulţămire la cele ce le făcusem. Albă, luna se ridicase şi ea şi privea mirată ea care vede de atâta vreme toate şi nu putea par’că să se armonizeze cu peisajul acesta neobicinuit. Părea o podoabă animată, aşa, într’o doară, de cineva fără gust şi fără simţământ artistic. Se vedea cât de colo că’şi dădea seamă că eşise din convenţionalul lucrurilor existente şi indignată par’că de fapta mea nebună, îşi trase un nor peste faţă şi se acoperi, şi aşa întunecat, peisajul rămase şi mai straniu. Eu însă simţeam frumosul şi aşa, şi mă gândeam ce surprinşi or să rămâie vecinii a doua zi, când s’or deştepta şi vor vedea toate acestea. Schimbasem ordinea firească şi mă bucurasem de puterea mea, eram fericit ca un copil, şi preţuind multa noutate ce puteam s’o aduc, mi-am coperit frumuşel ochiul luminos al oglinzei făcătoare de minuni, am strîns-o la piept, şi am pornit singur în lume, ca s’o isbăvesc de urît şi s’o fac să mai vadă şi altfel lucrurile, de cum le apucase din străbuni... FOIŢA ZIARULUI „TRIBUNA“ Un vis simbolic. De D. Anghel. Astă noapte, m’am trezit brusc din somn. Un vis straniu, mă purtase pe tărîmuri, pe cari nici nu le-am văzut, nici nu m’am încercat să le bănuesc niciodată. In rama tereștrilor cerul se decolora peste arborii mari și o singură stea mai lucea stăruitoare, departe, peste coperișuri, în afundul nemărginirei. Natura reală mi se părea străină; arborii nu erau aşa în visul meu, nici cerul nu era aşa, nici faţa mea pe care mi-o răsfrîngea oglinda în orele acestea târzii, de noapte. Un ciripit însă, căuta să mă cheme la realitate, o păsăruică îngăima, undeva, sfios, o chemare, la care nu răspundea nimenea. Un vânt apoi a trecut şi a împrăştiat mireasma grea a teilor. Am lăsat deschis larg fereastra, încercând să adorm şi să rechem visul meu, şi visul, chemat de voinţa mea, şi-a reluat firul. Ţinând o oglindă rotundă în mână, se făcea că descindeam lespezile de peatră ale casei noastre străvechi, şi un zâmbet ciudat îmi lumina faţa. O duşmănie contra ordinei fireşti a lucrurilor, fericea în sufletul meu. Monotonia aceloraşi decoruri, pe care le înălţase anii şi mi le impusese o voinţă care nu era a mea, mă revoltau. înşiruirea lineară a plopilor ce se îndrumau veşnic spre poartă, fără a putea trece niciodată dincolo de ea, mă chinuia par’că, înalţii duzi din fundul grădinei, ce stăteau de atâta vreme ca două sentinele, privind departe, spre şesuri, fără să vadă nimic nou venind, îşi tremurară frunzişul, de bucurie, văzându-mă. Şi eu, păşeam cu oglinda mea, ca un duşman al nemişcatelor forme şi mă bucuram, ştiind că nu putea să schimbe faţa naturei şi că voi putea păşi printre arbori şi flori, ca un desrobitor. Albă, luna se ridicase, căutând să furişeze o rază în oglinda mea, dar eu o ţineam strînsă la pept, ferită de lumini, până ce am ajuns pe înaltul unei movile, din vârful căreia se vedeau zările. Şi nu ştiu cum, atunci am ridicat-o sus, cu amândouă mânile şi am întins-o spre şiragul nemişcaţilor plopi. Fulgerătoare, o rază a trecut şi apa moartă şi verde a oglinzii, s’a aprins deodată ca un ochi luminos în care trece un straniu gând. Şi cât ai clipi, treziţi din nemişcarea lor seculară, mari şi greoi, uriaşii plopi au prins să murmure, mişcându’şi argintul din creştere, şi fantomatici au pornit-o spre poarta închisă. Ca de un vânt puternic, canaturile s’au zguduit şi s’au dat într’o parte, de perete, lăsând întâiul plop să păşească. Şi după întâiul, înşiruirea uriaşilor a urmat, chemaţi de oglinda mea. Intr’o veselie tremurată de foi, unul după altul înaintau desrobiţi de farmecul meu, şi apoi se aşezară toată împrejurul unui derviş-tourneur ce’şi eşise din minţi. Gol rămăsese locul în urma lor, schimbând priveliştea obişnuită şi grădina acum părea ca o fată cunoscută din care ai fi ciuntit ceva. Tăcut apoi, am întins ochiul meu făcător de minuni, prinzând în rotundul ei imagina case „TRIBUNA“ 4 August 1911