Tribuna, iulie 1911 (Anul 15, nr. 142-167)

1911-07-22 / nr. 159

Anul XV.________________Arad, Vineri, 22 Iulie v. (4 August n.) 1911 I Nr. 159 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un luni. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru România şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. IREDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapoiază. Ciocoismul vine la noi. De Octavian Goga. Suntem în faţa unui caz nou de veritabil ciocoism, care nu poate fi trecut cu vederea, fără a-l prezenta cetitorilor noştri şi fără a-i încondeia după cum se cuvine. E vorba de cea mai proaspătă postă a bătăiosului academician d. Duiliu Zamfirescu, cel mai recent patron şi colaborator al ziarului „autorizat” de sub oblăduirea sărmanului nostru comitet naţional. Cetitorii sunt cam în curat cu rostul acestui domn, căruia capriciile sorţii i-au îngăduit de vreo trei ani încoace să ia numele Academiei române în deşert. Nu i-au cetit versurile galante, nici cele câteva romanţuri cu interminabilele lor combinaţii amoroase, dar au avut prilejul să-l cunoască din două discursuri rostite la Academie, în cari neputinciosul cântăreţ cu aripile frînte a aruncat o mulţime de injurii la adresa acelora cari se pot ridica în văzduh, şi-a bătut joc de ţărani şi de viaţa lor umilă, a insultat democraţia şi s’a răsboit cu poporaniştii, asvârlindu-ne un mănunchiu de trivialităţi şi nouă Ardelenilor. Sunt încă în amintirea cetitorilor urmările acestor păşiri năbădăioase. Ştim cu toţii, că apândouă discursurile au stârnit un viu desgust în toate sufletele oamenilor echilibraţi, că nu s’a găsit un singur condei care să-l apere, că a fost aspru pedepsit mai întâi de domnul Titu Maiorescu, ,iar dăunăzi de răspunsul energic al domnului Iorga. Ne aducem aminte, că pentru o seamă de insulte din bun senin a fost nevoit între alţii şi subsemnatul să respingă epigramele şugubeţe şi proza tulburată ce-o tipărea acest apologet al aristocraţiei. Ştiţi cât haz ne-a făcut delicioasa răsboire, când, la un moment dat, acest diplomat de fel din simpaticul târguşor Focşani, a tipărit negru pe alb, că se trage din viţă împărătească de la craiul Bizanţului Lascarache Zamfirescu, care trona în togă de purpură tivită cu fir în Cornul de aur pe vremea când strămoşii subsemnatului erau ţărani cu palme aspre, cari încă nu se desfăcuseră din maimuţe... Poate mai ţineţi minte şi răspunsurile ce i s’au dat cu prisosinţă în revistele „Ţara noastră” şi „Viaţa românească”, în cari s’a lămurit binişor povestea strămoşilor, s’au verificat toate datele minunatului arbore genealogic, s’a accentuat printr’o seamă de consideraţii critice zestrea sufletească ce ne-a hărăzit cetatea Paleologilor şi între altele s’a arătat dragostea excesivă a pesimistului dela Soleni pentru doctrina lui Schopenhauer, pe care l-a copiat din cuvânt în cuvânt, sau —cum am zice noi în limbajul nostru dela munte—, l-a plagiat. Toate aceste sunt deajuns, ca cetitorii să înţeleagă, că ilustrul coborîtor al lui Constantin cel Mare nu are nici fin motiv deosebit de-a ne păstra o dulce iubire evanghelică şi că în cel mai apropiat timp fericitul vânzător de vinuri trebuia să-şi descarce paraponul... Mărturisim însă, că cu toată aşteptarea, n’am fost pregătiţi la cel mai proaspăt act de răzbunare, n’am gândit adică, că potrivit vechei zicători, care spune, că cine se aseamănă se adună, avem să-l vedem atât de curând între colaboratorii „Românului” de la Arad şi pe domnul Zamfirescu. Ne-am uitat, păcatele noastre, că toate blazoanele de pe faţa pământului sunt într’o intimă înrudire organică, că o seamă dintre autorizaţii noştri au perfect aceiaş oroare faţă de „anarchişti”, ca şi domnul porfirogenitul de la Focşani şi că în accentuarea principiului autorităţii, ca suprema doctrină fericitoare de neam, credinţele acestor nobili seniori urmează cu aceiaş matcă. Cum zic, am trecut cu vederea această lăudabilă frăţietate de idei şi sentimente şi abia acum ne dăm seama, că ataşarea domnului Zamfirescu la ziarul iubitului meu profesor Goldiş e un lucru de la sine înţeles. Facem deci acum cuvenita rectificare, asupra căruia ne permitem a atrage atenţia măiestrului Caragiale, care în judecata asupra activităţii strănepotului lui Laskaris îşi ia libertatea de a prezenta o opinie separată şi a fi mai mult cu noi „anarchiştii”, decât cu gazeta comitetului. Despre Badea Gheorghe Coşbuc nu mai vorbim, fiind cunoscute în cele mai largi cercuri sentimentele sale de desăvârşită simpatie pentru aristocraţie în general şi în special pentru descendenţii de pe malul Bosforului. Domnia sa, se va bucura foarte mult de noul tovarăş, care mai alaltăieri spunea în faţa Academiei, că poezia „Noi vrem pământ” e o grămadă de vorbe fără rost, ce ar avea aceiaş potriveală şi cu refrenul: „noi vrem postav".... Cum vedeţi, satisfacţie generală în toate părţile pentru puternicul razim al areopagului nostru, care a câştigat astfel un prilej de nouă întărire. Ce putem face noi, decât să ne resemnăm şi duşi pe gânduri să murmurăm cuvintele scripturii, ale tale dintru ale tale!... * Şiî Şi acum să privim în faţă pe vechiul nostru duşman şi să spunem în două vorbe ce doruri îl muncesc. Iată concluzia articolului „Pilde bune" publicat în „Românul” din 29 iunie a. c.: „Gruparea de la „Tribuna" trebuie neapărat să dispară, deoarece, ca formaţiune politică, nu are nici o valoare, iar ca manifestare literară este neonestă. Cuvânt aspru, dar precis." Cum vedeţi, afacerea e gravă de tot, domnule scurt şi cuprinzător. In acest stil telegrafic e ţinut întreg articolaşul, înjghebat din fraze săcădate şi nervoase, povăţuite de laconismul rigid al stăpânului învăţat să împartă porunci. Nu vom pedepsi pe cetitorii noştri, reproducând aici cele câteva vorbe fără nici un relief, prin cari caută să ne convingă despre ,,patriotismul colectiv al claselor conducătoare" din România. Cărturărimea noastră în mare parte îşi are normele sale de apreciere în această chestiune şi nu simte absolut nici o nevoie de îndrumarea de la Focșani. Ca să se vadă însă în ce fel interpretează acest domn academician, chipurile poet şi romancier, teribila strigare de durere a ţărănimii oropsite, care a cerut cuvânt în răscoala din 1907, ca să se va îngustimea de inimă şi de minte au nenorocite concepţii de clasă, ca să desvălim un colţ de patentă mentalitate ciocăiască, voi reproduce aici al treilea argument prin care se ilustrează de cătră mândra porediţă de domn „patriotismul claselor conducătoare din ţară”. Ascultaţi: „In anul 1907, mâna criminală a unor incendiari ducea focul din sat în sat, de la o margine a ţării la alta. E zadarnic să căutăm cauzeleşi răspunderile. Efecteleau fost admirabile. Mă găseam atunci, din întâmplare, în poziţie de-a vedea (Admiraţi stilul academic!) lucrurile de aproape. Guvernul, care se ducea făcea toate înlesnirile guvernului ce venea. Strînşi împrejurul tronului, oamenii noştri politici uitau patimile de partid, spre a salva ţara. Erau temeri că soldaţii, mai cu seamă rezerviştii, se vor uni cu răsculaţii. In patru zile, generalul Averescu a încorporat rezervele, a mişcat trupele, în aşa chip, încât era stăpân pe situaţie. Această dureroasă împrejurare a dat ţării credinţă în armata sa, în ofiţerii destoinici, în soldaţii ascultători, cari, porniţi de la plug, de lângă cei răzvrătiţi, redeveneau deodată unealta siguranţei Statului. Cred că niciodată nu a clocotit ură mai grozavă în sufletul poporului croit al acestei ţări, decât atunci, „ ură împotriva mizerabililor cari răsculaseră pe ţăranii orbi, ură împotriva ţăranilor, hotărîre absolută şi conştientă de a rade cu tunul focarele revoltei, de a extermina pe degeneraţii ce aţâţaseră poftele de jos”. Cinstiţi cetitori, vă rog cetiţi şi recetiţi aceste rînduri. Din ele veţi înţelege, D-voastră, respectabili preoţi şi învăţători, cari trăiţi pe urma unei munci grele o viaţă de restrişti, D-voastră, cari nu vă strîmbaţi, nu gargarisiţi când vorbiţi, nu chinuiţi literar şi v’a ferit Dumnezeu de aristocraticele tonuri nazale, veţi înţelege în ce chip judecă un om, pe care soartea l-a săltat până la fotoliul Academiei, revolta milioanelor de ţărani. Cum vedeţi.