Tribuna, august 1911 (Anul 15, nr. 168-190)

1911-08-05 / nr. 171

Anul XV. Nr. 171 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pt un jum. . 14 « Pe o lună . 2.40 « Numărul de zi pentru Ro­mânia şi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş şi comitat 502. [REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA: Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 filed. Manuscripte nu să înapo­iază. Literalii din India. — O analogie de actualitate. — Arad, 17 August. Se pare, că nicăiri în lume, nici chiar în Honolulu, nu se întâmplă uneori lucruri mai surprinzătoare în activitatea publică a scriitorilor și nu li­ se pun acestora mai multe piedeci, ca aici la noi. Ne convin­gem însă tot mai bine, că, cu toate astea, există multe analogii. Sunt anume ţări în­depărtate, cari trăiesc de obiceiu numai în fantazia noastră, ţări orientale, în cari poezia se cultivă pe o scară intensă, în scopul de a produce avânt şi progres în viaţa socială. Acolo, ca şi aici însă, se repetă acelaş fenomen. Se găseşte repede cine să se ridice împotriva steagului scrii­torilor. Vin autorizaţii în calitate de stă­pâni reacţionari, vin autorităţile şi parve­niţii faimoşi cu intervenţiile lor brutale şi caută, prin o goană necontenită, să su­grume libertatea cuvântului şi a conştiin­ţei şi a opri pe scriitorul neamului să a­­jungă propagator de idei politice. Exact bizareriile de la noi! * Despre cel mai proaspăt caz în această privinţă ne vorbesc revistele şi ziarele ger­mane, ocupându-se în timpul din urmă cu stările din Indii. E vorba de un articol al unui învăţat indian Saint Nibal Singh din Baroda, tipărit într’o revistă engleză ,,The Nation”, unde se expun mai pe larg mise­­riile şi succesele poeţilor naţionalişti din îndepărtatele colonii engleze. II vom re­leva şi noi, ca fiind plin de învăţăminte şi pentru împrejurările noastre şi, în ace­laş timp, ca o interesantă curiositate lite­rară. Sentimentul naţional al feluriţilor lo­cuitori din Indii — scrie numitul autor — se manifestă astăzi din nou prin o înviere a cântecelor patriotice. Curios, că locui­torii albi, când au imigrat mai întâi în Indii, n’au putut descoperi vre-o urmă de patriotism în rîndurile indigenilor. In ba­bilonia asta de rase a ţării colosale lipsia chiar noţiunea dragostei de neam şi trase incomplete exprimau ceva vag, ce abia sămăna cu ceea ce numim „naţionalism”. Ultimul contact cu Occidentul şi cultura lui, a deşteptat însă şi în Indieni acest sen­timent. Cele mai multe dialecte ale tribu­rilor şi-au găsit apoi expresii precise pen­tru iubirea de ţară şi toţi Indienii, crescuţi în această regiune, sunt acum în suflet pă­trunşi de ideia patriotică. înainte de asta cu 50 de ani, se iviseră apoi vre-o câteva serii de cântăreţi, cari îşi cântau versurile lor măritoare de neam, cu frumoase melo­dii, dar glasul lor trebuia să amuţească de­oarece stăpânii englezi persecutau pe po­eţi, din cauza popularităţii, la care ajun­sese cântecul lor revoluţionar. Poporul în­treg s’a întors tot la cântăreţii săi şi opinia publică întreagă a Indienilor , cu dânşii. Poezia naţională şi balada populară, pă­trunsă de şpriţul cel nou a făcut, la 1905, pe lordul Curzon să dispună împărţirea provinciei Bengaliei. Şi atunci a fost scrisă o baladă revoluţionară în contra Englezi­lor: „Salutare mamă”! „Mama1­ aceasta simbolisează „patria” Indienilor şi când au pornit revoluţia antiengleză, de la 1900 şi 1907, balada asta naţionalistă se cânta de-a lungul Indiilor, spre groaza şi scrîşni­­rea Englezilor. Iată un fragment al ba­ladei : „.. .V mă închin înaintea ta, patrie şi neam al meu, ţie, ţară, care eşti bogată în rîuri, fructe şi vânturi răcoroase, apoi în câmpii cu lanuri verzi. Mă închin ţie, mamă, pen­tru lumina nopţilor tale, pentru razele de lună, cu cari te împodobeşti, pentru co­pacii, a căror zîmbet e o strălucire şi gla­sul unei melodii şi a căror cuvinte sunt sclipiri de diamante. Tu, mamă, eşti do­rinţa noastră singură. Tu deştepţi teamă cu furtuna milioanelor tale de glasuri şi cu săbiile ascuţite ale oastei tale fără număr. Cine te-ar putea numi neputincios?...” Sunt apoi alţi poeţi indieni, cari au o formulă nouă pentru unirea conglomeratu­lui de rase în India într’o singură patrie şi a face să dispară sectele religioase, reu­nind confesiunile sub un singur zău. Când la 1901 vre-o patru sute de cântăreţi s’au întrunit într’un congres naţional, poezia de îndemn a fost scrisă de Saralah Gozal Chu­­drani şi refrenul acelei poezii pentru uni­rea tuturor dialectelor, se cântă şi astăzi. Iată cum în zilele de astăzi resemnarea şi excluderea poeţilor şi scriitorilor indieni au încetat şi, în locul durerei sentimen­tale, intră notele de jubilare şi de speranţe nouă. Prin Bengalia se cântă mereu. ..De­­şteptaţi-vă, fraţii mei de un sânge, şi ce­reţi drepturi şi privilegii! Dacă scumpii noştri patrioţi mai au vre­un FOITA ZIASFLUT! „T * T B TT *r i -Ciasuri de seară. — Lacrimile. — De Ion Agârbiceanu. Din creştetul pădurii de fag luna îşi deschise ochiul clar şi totuşi plin de melancolie, ochiul unei fecioare „pe patul morţii”. E ciudată lu­mina acestui astru, a cărui răceală şi moarte o simţi, deşi pluteşte în depărtări atât de mari. Pădurea, luncile, întreg universul, toate par aşa de neobicinuite, necunoscute. Ceea ce se împră­ştie din lună nu-i lumină par’că, ci un giulgiu uşor, nevăzut, un giulgiu de mort, aducător de pace şi de taină. De linişte. Pentru acest aspect nou, pe care luna îl împrumută tuturor lucruri­lor, cred că-s aşa de iubite serile cu lună de cei îndrăgostiţi. Pentru această pace şi linişte care se lasă pretutindeni, şi prin care poţi pătrunde cu gândul şi cu simţirea departe,... departe de lume. Sufletele celor ce se iubesc întâia oară sunt dor­nice de-a pătrunde departe, în infinit, sunt dor­nice de vis. Gândul ori­cărui om, de altfel, pă­trunde mai uşor şi mai departe, în înaltele nopţi cu lună. Moş Ioniţă aţipi în iarba răcoroasă. Respira adânc şi rar. Din văzduhul răcoros, înalt, picu­rară, nevăzuţi, deşi, picuri de rouă, oprindu-se să strălucească din vârful firicelelor de iarbă, în lu­mina lunei, ca nişte grăunţe de diamant. De unde vin aceşti stropi curaţi ai serilor senine? Cari se agaţă, delicat, de firicele plăpânde ale ierbii; cari resfrâng în culori şi străluciri ce nu se pot imita, raza lunii, şi, dimineaţa, raza soarelui ? Un punct de saturaţie a aerului, răspund învăţaţii. Cad picurii, căci atmosfera încărcată şi răcită nu-i mai poate susţine. Lacrimile nopţii, lacrimile ce­rului, spun poeţii, şi toţi visionarii cari simt adânc în viaţă. Cred că acest nume e mai vechiu, e mai origi­nal. Numai de câţiva ani, ori secole, ne spune ştiinţa acest adevăr doar, care ne lasă cu totul reci. Insă cerul a rourat totdeauna, pe când nu se născuse încă nici o ştiinţă şi nici o teorie. De când e pământ şi cer, acesta din urmă şi-a vărsat lacrimile sale aşa de curate peste pământ. Şi, afară, în sânul naturii, în pacea unei seri pătrunse de-o linişte desăvârşită, acesta e cel dintâi gând şi cel mai puternic pe care ţi-l aduce închipuirea pornită la zbor, ca şi oamenilor celor dintâi, ca şi preoţilor şi tuturor visionarilor. Şi, mai întâi, e aşa de mare, aşa de nemărgi­nit, aşa de sfânt acest cer care străjueşte în înăl­­ţmi deasupra ochilor noştri miraţi, încât simţin­­du-ne neînsemnatul pământ sub picioare, e cu ne­putinţă să nu zicem: cerul e bun şi mare şi’n mila lui nemărginită varsă o lacrimă pentru săr­manul nostru pământ. E acolo, sus, o viaţă aşa de senină, aşa de intensivă, aşa de înaltă, încât pri­vind neînsemnata viaţă a pământului şi­ a locuito­rilor lui, nu poate să nu verse o lacrimă pentru neputinţa noastră. Intr’adevăr în astfel de seri, de nopţi, ne simţim noi mai mult neputinţa ome­nească, traiul nostru mărginit şi aşa de neperfect. Totdeauna ne va întrista o sală splendidă, o noapte înaltă şi plină de pace. Vom avea porniri de gânduri nouă, crâmpee de simţeminte necuno­scute pân’atunci, cari ne vor face să întrezărim măreţia firii în care trăim zile întregi inconştii, cari ne vor face să bănuim o viaţă infinit de complexă, de nemărginită în sînul naturii. Şi cari, — gânduri şi simţeminte — ne vor face totodată să cunoaştem că viaţa noastră e aşa de neînsemnată în comparaţie cu natura, şi că nici­odată nu vom putea şti ce-i deasupra noastră, în jurul nostru, ce-i în noi înşine. Şi, în clipe de acestea, ne simţim atât de înduioşaţi să credem, că pentru noi, pentru firea şi soarta noastră, cerul de sus varsă lacrimi de milă. Şi, oare pentru ce să ne închipuim numai, că-s lacrimi? Acestea ştim că izvoresc din ochii fiinţe­lor vii, mai cu seamă din ochi omeneşti. Dar în serile frumoase de vară, nu simţim noi de­asupra, în jurul nostru o putere imensă, nemărgenită, vie şi nu moartă? Desăvârşita armonie a astrelor in­­finite, strălucirile lor, drumurile lor, viaţa lor ne-o putem noi închipui, fără acel nemărginit Viu, fără aceea nespusă Viaţă, pe care o simţim atot­stăpânitoare Căci în zadar vei şti toate legile fizice din lume, toate gravitaţiile şi electricită­­ţile, într’o frumoasă sară înstelată vei simţi acolo sus înţelegere, suflet, viaţă, şi nici decât legi şi formule. Şi atunci, viaţa care-i stăpânitoare în natură, nu poate să verse adevărate lacrimi de milă pen­tru noi. Lacrimi de milă? Pentru că suntem aşa de ne­desăvârşiţi, pentru că viaţa noastră e aşa de gre­oaie şi întunecată? Pământul acesta al nostru, noi înşine, nu suntem de vină pentru că lumea asta e aşa cum o vedem. Nu noi suntem urzitorii ei şi ai noştri. Şi poate chiar de aceea o vedem atât

Next