Tribuna, septembrie 1911 (Anul 15, nr. 191-214)

1911-09-01 / nr. 191

Anul XV. Arad, Joi 1|14 Septemvre 1911 v""- _ ./: n­­r. 191 ABONAMENTUL Pe un an . 28 Cor. Pe un jum. . 14 « Pe o lună . 2.40 . Numărul de zi pentru Ro­mânia ţi străinătate pe an 40 franci. Telefon pentru oraş ţi comitat 502. REDACŢIA şi ADMINISTRAŢIA : Strada Deák Ferenc Nr. 20. INSERŢIUNILE se primesc la administraţie. Mulţămite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fileri. Manuscripte nu să înapo­iază. Crimitialitatea la sate. Arad, 13 Septemvrie. In numărul de ieri al ziarului nostru s’a putut ceti o ştire despre o sângeroasă bă­taie dintr’un sat românesc din Sătmar. Flăcăii noştri, la horă, s’au luat la harţă, s’au bătut cumplit, s’au străpuns cu cuţi­tele, şi-au zdrobit fălcile şi s’au schinguit îngrozitor. Gazetele ungureşti din capitală au descris pe larg întreagă bătaia, ca o vă­­dită satisfacţie, că pot să scr’ie la răbojul „rumungilor sălbatici” o nouă faptă de o­­cară. Nu cercetăm întru­cât răspunde ade­vărului informaţia gazetelor ungureşti, nici nu cercăm să reducem la adevărata valoare bucuria calomniatorilor poporului nostru. Ne dăm seama foarte bine că criminalita­tea nu este ceva specific românesc, că dacă e desvoltată într’un grad mare între ţăranii noştri, la aceasta contribuie şi guvernele ungureşti, cari şi-au creiat acea mulţime de jandarmi numai pentru răzmiriţele din alegeri. Privim fapta în sine şi ne gândim că ceea ce s’a întâmplat în Cămărzana Săt­­marului se întâmplă destul de des în ori­ce sat şi la ori­ce popor, se întâmplă însă, du­rere, foarte des şi în satele noastre. Cine cunoaşte procesele judecătoriilor de pe te­­ritor românesc ştie foarte bine, că cele cri­minale prevalează totdeauna. Părinţi cari şi-au omorît copiii, copii cari şi-au ucis părinţii, nu sunt cazuri rare la noi. De câ­­te ori poţi să asculţi în faţa curţii cu juraţi pledoaria cutărui advocat jidan, care, re­capitulând istoria omorului, arată cu un gest oratoric pe „această brută inconşti­enţă” care a ridicat toporul, pentru că nu ştia altceva, el locuitorul munţilor sălba­tici. Nu avem noi alte statistici de mai mare importanţă, necum să avem una în privinţa aceasta, din care să scoatem procentul, in­contestabil foarte mare, cu care contribuim noi la criminalitatea întregei ţări. Neîndo­ies­c, însă, că satele noastre sunt bântuite cu îndârjire de grozăvenia crimelor. Cuţi­tul se scoate repede de după şerpar sau din tureacul cismei, la noi, şi nu arareori tradi­ţionalul nostru îmblăciu sboară ţeste de oameni. Toporul ţăranilor noştrii de la munte, în loc să despice brazii din pădure, de multe ori despică trupuri omeneşti, iar măciucile ferecate ale flăcăilor noştri, nu sunt totdeauna o podoabă a portului no­stru naţional. Dintr’o mică vorbă aruncată la întâmplare, la horă sau în crâşmele sa­telor noastre, se aprinde focul unei bătăi straşnice, cu îngrozitoare vărsări de sânge, cu moarte şi nenorociri. Ba am ajuns ca în unele părţi bătăile să constituie un obiceiu al ţăranilor noştri. Pe Târnave mai ales, din vreme în vreme, ies flăcăii noştri la marginea hotarelor şi să căsăpesc în bă­tăi, ducând acasă în triumf pe cei învingă­tori. Nu zicem că din toate aceste nu răsare un temperament viciu şi nici nu tăgăduim valoarea părţii de — am putea zice — ro­mantism a acestor obiceiuri, dar în năzu­inţa noastră spre progres, în calea noastră spre civilizaţie, poporul nostru trebuie fă­cut din ce în ce mai accesibil culturii, prin domesticirea tuturor instinctelor lui primi­tive şi prin cultivarea şi nobilitatea însu­şirilor lui bune, puţin lămurite pentru noi. O tăcere subită în­locui zimbetul conversaţiilor noastre. Şi în vre­me ce fumul ţigărilor se înălţa lin la lumina clară a lămpilor electrice şi şampania spuma în pahare, toate privirile se întoarseră cătră el, în­trebătoare şi uimite. Cu câteva secunde mai îna­inte îl văzusem răsfoind distrat nişte reviste pe o mescioară de bronz: ce însemnau cuvintele lui pe care nici o discuţie anterioară nu le putea ex­plica? In mijlocul tăcerei, întretăiată doar de răc­netul trompetelor de automobile şi de clopotele tramvaele de pe stradă, Fernand Gregh, vorbi cu glasul surd şi cam obosit: — „Veţi înţelege numai­decât. Sentimentele acestea le-a răscolit în mine centenarul lui Theo­phile Gautier. S’a evocat epoca cuprinsă între anii 1820—1870. Ce epocă admirabilă pentru artişti. Cu cât dor şi cu câtă tristeţă mă gândesc la no­bila şi pasionanta existenţă a scriitorilor şi artişti­lor de pe atunci! Ce frăţie generoasă şi devotată îi lega. Durerea unuia era durerea tuturora, feri­cirea unuia îi fericea pe toţi. Gândiţi-vă numai la sgomotoasele, liberele şi originalele şedinţe cari adunau la­olaltă, într’o exuberantă comu­niune sufletească, pe nişte oameni ca Balzac, Vic­tor Hugo, Theophile Gautier, Flaubert, Gerard de Nerval, Arsene Honsaye, pe fraţii Goncourt şi pe Baudelaire... Cunoaşteţi admirabilele pagini din Illusions perdues în care marele Balzac zu­grăveşte cu atâta vervă generoasele devotamente ale unui Cortez, Lucien de Rutempré, etc. Ele sunt oglinda fidelă a prieteniei care-i lega pe scriitori. Ajungea ca unul din ei să fie nedreptă­ţit, şi întreaga această falangă de oameni mari porneau un atac irezistibil cu condeiele şi prin î __ ' I Ţăranii noştri din firea lor sunt blânzi.­­ Suferinţele noastre de veacuri au întipărit­­ în sufletele lor o uşoară umbră de melan­­­­colie. Trebuie să le asculţi cântecele lor do­­r moale, potolite şi străbătute da fiorul unei mari dureri îndepărtate, ca să te convingi de adevăratul lor caracter. Gluma lor e u­­şoară, sboară liniştită de pe buze şi simţi că de cele mai multe ori se îneacă în ea o pornire aprinsă. Acei cari veacuri de-a rîn­­dul au tras în jugul iobăgiei nici nu pot fi altfel. Vedem, deci, că nu este în firea Ro­mânului pornirea spre crimă, iar dacă cer­cetăm istoria noastră ne convingem şi mai mult că poporul nostru este, dimpotrivă, un element de ordine, cum rar găsim altele în jurul nostru. Că totuşi am ajuns astăzi să înregistrăm în mijlocul nostru o mulţi­me de crime este a se atribui împrejurări­lor în cari trăim. Trebuie să căutăm origi­nea­ acestei plăgi sociale numai în com­pleta lipsă de cultură în care ne-a împins guvernele ungureşti cu legile lor, cari ne apasă tot mai mult în întunerecul neştiin­­ţei şi în marea consumaţie de băuturi spir­­tuoase la sate, care numai la noi nu mai poate fi stăvilită. Guvernele ungureşti, în loc să ne dea posibilitatea să creştem generaţiile noa­­stre tinere în ogorul adevăratei culturi, în loc să ne dea voie să scoatem din şcoalele noastre săteşti caractere de oameni, ne tâmpesc copiii cu învăţarea limbei ungu­reşti. Revizorii noştri şcolari nu cerce­tează, doar, ce progrese au făcut micile noastre mlădiţe în interpretarea dreaptă a datorinţelor faţă de deaproape şi societate, nu, căci revizorii noştri şcolari au aspră viu grai împotriva persecutorului, oricât de sus pus ar fi fost... Când îi se întâmpla vre­unul din ei să fie strâmtorat, toate pungile se deschideau, cei ce n’aveau alergau să se îmrumute, se încăl­zeau, rătăceau fără încetare, îl făceau pe dracul în patru şi găseau cu ce să-şi ajute prietenul. De cădea vre-unul bolnav, rînd pe rînd, amicii lui vegheau zi şi noapte la căpătâiul său. De era vre-unul îndrăgostit, tovarăşii săi porneau o ade­vărată campanie şi femeia a cărei ochi îi răniseră inima era asaltată din toate părţile de iluştrii sau de obscurii artişti, şi deja toţi auzea câte ceva nou şi frumos pe seama celui ce o iubea; aşa că la urmă, fascinată de sugestivele cuvinte pe cari a­­ceşti adânci cunoscători ai sufletului omenesc îi le strecurau discret în suflet, ea sfârşia prin a vedea în adoratul ei culmea idealului bărbătesc şi pe cel mai strălucit amant... Care dintre ei ar fi săvârşit vre­odată­ urâciunea de a privi de sus pe un artist de talent, care, neajutat de împreju­rări, ar fi rămas obscur şi sărman?... Dimpotrivă, fericirea lor era când găseau vre­un asuprit de soartă, artist merituos, şi atunci puternicele lor glasuri tunau în favoarea lui. Dar şedinţele, se­ratele pe cari le petreceau laolaltă toate aceste spirite distinse, printre cari geniile nu lipseau?... Ideile pluteau prin văzduh, originale şi fermecă­toare, entuziasmul lor încălzea inimile. Frumosul, Iubirea erau sanctificate cu o vrajă nespusă. Fe­meia era idolatrată, şi Suferinţa omenească zu­grăvită în culori atât de duioase, încât mulţi îşi simţeau sufletele năvălite de un dor impetuos de a găsi vre­o durere spre a o alina. Iată cum îşi comunicau impresiile şi inspirarea, acele minţi puternice, acele suflete generoase,... acei duioşi înamoraţi ai Frumosului... Dar noi?”... FOIŢĂ ORIGINALĂ A ZIARULUI „TRIBUNA” Lipsă de tinereţe. De Adrian Corbul. „Ei bine, nu! nu avem sânge în vinele noa­stre, ci apă căldicică, cum spunea Heine. Oricât aş căuta să mă conving că vremile au evoluat, şi noi cu dânsele, e în zădar... Nu suntem artişti de­cât cu numele... şi poate şi cu talentul. Dar tem­peramentul... unde este temperamentul, generoasa impulsivitate cu care străbăteau prin viaţă artiştii mai de demult? Unde sunt admirabilele lor prie­tenii, şi exuberanţa şi devotamentul lor ? Ce a ră­mas din simplitatea limpede şi senină cu care trăiau? Adevăr zic vouă: de câte ori o compar cu aceea a artiştilor de acum cincizeci sau şaizeci de ani, o dezolare sumbră îmi apasă inima. Ca un bătrân, căruia un soare de primăvară iar rea­­minti­ pe veci perduta-i tinereţe, îmi vine să plâng de iremediabilul pustiu în care mă sbat. Şi vă rog să nu râdeţi dacă vedeţi lacrămi în ochii mei: durerea mea e pe cât de excentrică, pe atât die sin­ceră şi de reală”. Astfel ne vorbi acum câteva seri, în minuna­tul său salon din Avenue de l’Observatoire, poe­tul francez Fernand Gregh care ne adunase în casa lui, pe mai mulţi prieteni, drept mulţumire pentru entuziasmul suscitat de ultima sa poezie p­e care aţi cetit-o poate şi mulţi dintre d-voastră ultimul număr al marei reviste pariziene de Sais tout”. Dar cuvintele scriitorului erau neaşteptate şi

Next