Tribuna, 1958 (Anul 2, nr. 1-52)
1958-03-01 / nr. 9
JUAN RAMON JIMENEZ Auroră la Moguer Rio Tinto (Aignada de Santiago) Cînd caleașca noastră a trecut marele pod — ce liniște gînditoare! — și s-a oprit în gară, rîul, dens și roșu, culegea încă lingă San Juan luna ... Singurătatea aproape nesfîrșită a apei a rămii între două poduri — o, pămînt uscat între două tuneluri, niciodată, niciodată străbătut de o corabie! — ... In depărtare spre Niebla — fumul trenului, și eucalipții încă umezi ai Ruizei. Zidul de var, de-un arămiu palid, al hanului din Piquete, murdar, puțin cîte puțin se ivește dintr-un pămînt potrivnic, zbuciumat și sterp. — O, apă roșie inutilă, apă a lui Rio Tinto între două poduri, niciodată străbătută de-o corabie, niciodată! Traducere de PETRU SFETCA IAN IS RIT SOS Alternanțe Aici am uitat o grămadă de lucruri. Nu există o fereastră să putem privi marea — altfel se poate privi marea dintr-o fereastră altcum din spatele sîrmelor ghimpate. Glasul unui copil în amurg — unde e? femeia în pragul casei casa — unde e? și dulapul cu hainele de iarnă și liniștea care cade din ceasul din pereți peste scaune și umbra unei mâini inteligente care pune o floare în pahar — unde el și patefonul de sîmbătă seara în pervaz, pisica ce se plimbă pe acoperișul casei de vis-a-vis intr-un amurg plin de naftalină aceeași pisică a tinerilor lui Arbuzov pisica neagră din cartier — chinuită cu două picături din uleiul singurătății în ochi chinuita pisică neagră de pe acoperișul de vis-ă-vis nostimă, liniștită, care se plimbă în înserare trecînd cu coada luna albă. Le-au uitat. Aici nopțile e tare frig e multă singurătate sub spaimă și multă unitate sub spaimă este și un foc sub spaimă care arde spaima în vreme ce moartea, sus în pichete, joacă zaruri cu paznicii așezați cu picioarele încrucișate pe pămînt. Aici și pisicile sînt altfel sălbatice și răbdătoare și mute nu-și freacă obrazul cu laba stau pe genunchii noștri și studiază tristețea răzbunarea și îndîrjirea tăcerea și dragostea viața — în ochii noștri pisicile sălbatice nefiresc de tăcutele pisici din Macronissos. Și această lună de august care stă agățată deasupra noastră este ca marele cuvînt ce nu s-a rostit încă înmărmurit în gîtlejul nopții. Traducere de IV. MARTINOVICI și ALEKIS SEVASTIANOS Tribuna „Împreuna trăim, împreuna clădim... Lucrarea cu titlul de mai sus a profesorului universitar L. Bányai, fost rector al Universități Bolyai din Cluj, e mai mult decât o valoroasă culegere de scrieri mai vechi și mai nouă; ea e una din acele neprețuite cărți care dezvăluie, pe fiecare pagină gindirea și frămintarea luptătoare a unuia dintre cei mai credincioși fii ai patriei noastre. Lectura captivantă a variatelor teme și probleme ce umplu acest volum de peste 300 de pagini nu e numai o plăcută luare la cunoștință a unor preocupări și acțiuni prin intermediul unei proze alese și colorate, ci îmbie pe cetitor la reflexii asupra unei perioade de adiei și zguduitoare transformări din țara noastră. Ea oferă in același timp și satisfacția descoperirii, prin însăși pana omului de acțiune, a nedesmințitei frății de muncă și de luptă pe care au desfășurat-o cei mai buni fii ai poporului român și ai naționalităților conlocuitoare in interesul și spre binele maselor muncitoare. *) Együtt élünk, együtt építünk. Cikkek, tanulmányok (1933—1957), Espla, Buc. 1958. Cartea profesorului Bányai e o mărturie veridică și vie a acelei nezdruncinate legături care au închegat in trecut și cimentează azi soarta oamenilor muncii indiferent de naționalitate, așezați aia, pentru a-și construi și a-și apăra patria comună. Pot afirma că pentru foarte mulți dintre noi, fie din generațiile mai vechi, fie din cele mai tinere, scrierile politice ale tovarășului L. Bányai, adunate în acest volum, constituie un prilej în plus de a ne cunoaște și aprecia reciproc. Citind aceste scrieri, ne putem da seama, totodată, cu toții, cât de justă și de binefăcătoare e pentru oamenii muncii rezolvarea marxist-leninistă a problemei naționale și cu de importantă e contribuția de ieri și de azi a luptătorilor democrați din rândurile minorității maghiare cu care împărtășim de o mie de ani aceeași soartă, la această împreună trăire și clădire. , Din fiecare pagină a lucrării, indiferent de subiectul tratat, se desprinde dragostea autorului pentru masele largi de oameni ai muncii din patria noastră, care iși făuresc astăzi o viață nouă și fericită. Volumul cuprinde două părți: una din ele conține articole și studii cu conținut istoric, politic, social și cultural, scrise înainte de eliberare, intre anii 1933—1944, iar cealaltă prezintă o serie de scrieri cu caracter politic și social-cultural de la eliberare pină in anul 1957. Și unele și altele se caracterizează printr-o serioasă analiză a situațiilor din vremea scrierii lor, printr-o largă înțelegere a momentului de actualitate și o pătrunzătoare perspectivă a viitorului și a drumului ce trebuie urmat pentru atingerea scopurilor acestui viitor. Autorul dă dovadă nu numai de un orizont larg de intelectual progresist, dar și de o cultură ideologică marxistă verificată la lumina învățăturii Partidului Comunist din Romînia. După cum el Însuși recunoaște în scurtele rânduri ale prefeței, unele din lucruri le-ar scrie azi altfel, decit a putut sau a știut să le scrie alunei, in împrejurările regimului de opresiune și teroare. Nu a schimbat insă nimic din ceea ce a așternut pe hîrtie atunci și, astfel, seria acestor scrieri ce îmbrățișează ■ o perioadă de 25 de ani primește și prețiosul caracter al unui proces de evoluție și limpezire a gindirii autorului. Temele sînt multe și variate dar toate se leagă de cele mai acute probleme ale momentului istoric în care s-au scris. „Cele mai vechi dintre teme — spune autorul — luptă pentru dreptatea celor oprimați și exploatați, iar cele mai noi pentru folosirea din plin a biruinții cîștigate. Gîndul conducător al celor mai multe teme e însă solidaritatea dintre toți cei ce muncesc în țara noastră, romîni, maghiari și de altă naționalitate“. Spațiul nu ne ingăduise să înfățișăm pe rînd temele tratate de autor cu curaj, pricepere și talent. Nu vom încerca de a le reduce și diminua prin cîteva citate sau idei trunchiate. Ele trebuie urmărite în întregime, așa cum au fost concepute și construite, combativ și logic. Ne simțim îndreptățiți, in schimb, să afirmăm că prin această culegere a sa, profesorul L. Bányai a adus un mare și real serviciu măreței cauze a frăției dintre poporul român și naționalitățile conlocuitoare. Și tocmai pentru aceasta nu ne putem ascunde dorința de a vedea această lucrare tradusă in limba română. E necesar și mult folositor acest lucru. Acad. C. DAICOVICIU Kodály Zoltán, cel mai mare compozitor maghiar în viață și unul dintre spiritele alese ale muzicii contemporane, a împlinit de curînd 75 de ani, fiind sărbătorit cu acest prilej nu numai în patria sa, dar și de către cercurile muzicale de pe globul întreg, unde opera sa este cunoscută și apreciată. Cine n-a auzit de Dansurile de la Galanta, piesă de mare rezistență, una din cele mai des cîntate lucrări din repertoriul simfonic internațional? In multe săli de concert, popularitatea acestor dansuri de o pulsație ritmică și de o melodică originală nu este întrecută decit de Tablourile dintr-o expoziție de Mussorgski și Dansurile polovțiene ale lui Borodin. Și, cu toate acestea, Dansurile de la Galanta nu constituie decât un epizod din vasta operă a lui Kodály Zoltán. Cu prilejul primei săptămîni a muzicii maghiare, în noembrie 1951, marele prieten și, într-o vreme îndrumător al lui Bartók Béla, a fost prezent cu trei lucrări noi: prelucrarea pentru canto și orchestră a baladei populare Kádár Kata, dansul Kállai Kettős compus pentru Ansamblul Popular de Stat și Marșul honvezilor pentru fanfară. In acelaș an apărea primul volum de peste o mie de pagini al uriașei monografii Corpus Musicae Popularis Hungaricae, cuprinzând 1161 cîntece de copii. Dar nici acest op, care iniția publicarea tezaurului cules pînă azi de Bartók Béla și Kodály al folclorului muzical maghiar, nu epuizează opera de largă respirație a marelui compozitor. Kodály Zoltán, care a fost distins în două rînduri cu premiul Kossuth, a dăruit națiunii sale noțiunea, de continuitate în muzică. Erudit și savant, cercetător neobosit, folclorist și pedagog, el și-a introdus compatrioții în secretele unui limbaj muzical popular și național, creeat de-a lungul veacurilor de colectivitatea maghiară. Dar el nu este numai un șef de școală, un mare luptător progresist pentru libertate și demnitate umană, ci în egală măsură un compozitor înzestrat cu o puternică personalitate creatoare. Kodály a ținut pas în toată activitatea sa creatoare cu procesul de modernizare a limbajului muzical. Ceea ce pare totuși senzațional în lucrările sale este fraza cunoscută, familiară a cîntecului popular, îmbrăcată într-un veșmînt armonic viguros și original. Dintr-o neînchipuit de bogată activitate de folclorist, el a tras concluzia că în melosul poporului zac valori latente care, prezentate contemporan, pot acționa adînc asupră emotivității omului de astăzi. De aceea, tot ce a scris este clădit pe cîntecul poporului maghiar sau al popoarelor învecinate, căruia îi descoperă cu o artă uimitoare aspectele cele mai caracteristice. Te Deum-ul (1936), cele două opere Háry János și Claca secuiască (1931—1936) și multe altele sunt însă, cu toată această utilizare a motivului și a etosului muzicii maghiare, de o noutate care cucerește fără să șocheze, impresionînd fără să îndepărteze. Născut în 1882 la Kecskemét, Kodály Zoltán desfășoară de peste o jumătate de secol o activitate pedagogică neîntreruptă și foarte rodnică. împreună cu Bartók cunoaște încă din 1905 expresia revelatoare a muzicii populare, pe care o caută, descoperă, notează și sistematizează după cele mai evoluate metode științifice de culegere, comparare și clasificare. Pe Kodály nu l-au surprins vremurile noi, deoarece el însuși a fost unul din creatorii stărilor înnoitoare în muzica maghiară, la care au reacționat cu impresii din cele mai vii generațiile mai tinere de compozitori și muzicieni. El a prelucrat melodiile populare cu multă artă, aflînd pentru fiecare tiparul celor mai surprinzătoare forme de stil. Deși Kodály este un maestru al tuturor mijloacelor de expresie sonoră, el optează în permanență pentru instrumentul său favorit: vox humana. Opera sa vocală — în cea mai mare parte coruri a cappella — este inepuizabilă. După cum afirmă un critic, ea constituie o veritabilă „Comedie Umană“ muzicală, bazată pe limbajul cîntat de țăranul maghiar. Una din cele mai recente lucrări ale lui este Apelul lui Zrínyi pentru solo de bariton și cor mixt, care atinge un nivel de măestrie aproape necunoscută , în domeniul tratării vocilor omenești. Kodály Zoltán a fost mereu preocupat și de dialectul muzical al romînilor din Transilvania și din alte regiuni ale țării noastre. El a cerut permanent să i se trimită colecții de cîntece romînești, le-a studiat, s-a folosit de ele și a comunicat cunoscătorilor observații prețioase asupra lor, contribuind astfel la crearea unui nou spirit în relațiile dintre artiștii și oamenii de știință ai celor două popoare. Puțini artiști au vorbit cu mai multă și mai stăruitoare căldură despre patria lor, de cum a făcut-o Kodály Zoltán. Activitatea sa , se înscrie printre cele mai generoase din acest secol pentru poporul maghiar, iar creația sa muzicală, în care bate inima fierbinte a unei întregi colectivități aparține culturii universale. G. S. KODÁLY ZOLTÁN