Tribuna, ianuarie-iunie 1971 (Anul 15, nr. 1-25)

1971-04-22 / nr. 16

2 II reflecții contemporane Poezia criticilor Trecut prin mai multe straturi ale experienței literare, construindu-și astfel un fundament care să-i dea dreptul la o judecată în cunoștință de cauză asupra fenomenului într-un moment al dezvoltării sale, criticul se îndepărtează tot mai mult de „planul primar“ al realității care ar trebui să-i alimenteze impulsurile creatoare. El își pierde, sau cel puțin riscă să-și piardă ingenuitatea primară, afirmată de atîtea ori ca o condiție esențială a existenței poetului. Oricum, el este mult mai aproapiat universului livresc decît celui real, elementar, pe care-l va privi tot mai mult de la nivelul multiplelor sale achiziții intelectuale, cu un scepticism lesne de înțeles atunci cînd va încerca el însuși să scrie literatură — sau, în alt caz, creația va rămîne pentru el obiectul unei permanente nostalgii. Sînt tocmai termenii în care Florin Manolescu pune, în prima sa carte, problema criticii literare, alcătuind o antologie în care textele nu sînt alese atît pentru valoarea lor intrinsecă, cît pentru capacitatea lor de a servi drept argumente ale unei idei. Antologia-anexă se integrează astfel perfect eseului introductiv, încît este cu totul nepotrivit a reproșa autorului (cum s-a făcut) lipsa de modestie: el nu este doar cel care selectează niște texte și le prefațează (deși numai acest act i-ar fi dat dreptul de a semna întregul edificiu), ci realizează o demonstrație la care participă deopotrivă de firesc argumentul teoretic și realitatea textelor din care acesta s-a extras. Un dubiu s-ar putea manifesta în legătură cu valabilitatea criteriului de selecție: se justifică oare compartimentările de genul „proza poeților“, „critica poeților“, „poezia criticilor“ etc. ? Există suficiente date care să permită atari diferențieri în cadrul ariei mai largi a literaturii ? Considerată superficial, o asemenea compartimentare pare puțin întemeiată și ar trăda rigiditatea unor puncte de vedere infirmate din ce în ce mai convingător de evoluția contemporană a literaturii. Limitîndu-ne la problema în discuție — „poezia criticilor“ — ea ar putea fi privită cu atît mai mult ca falsă, cu cît, în majoritatea cazurilor, poeții moderni sînt și purtătorii unei foarte acute conștiițe critice. în acest sens, mișcările de avangardă ale secolului ne-ar oferi exemple tipice pentru o atare atitudine. Căci nu se transformă actul poetic în general, dintr-un act al receptării ingenue a realului, într-o meditație asupra condiției poeziei ? Scriind despre „poezia criticilor“, Florin Manolescu este pe deplin conștient de aceste schimbări — și ceea ce demonstrează el depășește simpla opoziție poetcritic, așa cum o cunoaștem la noi în formularea lui Maiorescu; el este departe de a nega capacitatea de diversificare a spiritului creator, prin orientarea în direcții divergente. Demonstrația urmărește de fapt o problemă de psihologie a creatorului, în acest caz particular aceea a criticului ce încearcă o ieșire din domeniul propriu, disciplinat și auster, pentru a se oferi libertății creației. Titu Maiorescu afirmase categoric, în Poeți și critici, că „între natura poetului și natura criticului este o incompatibilitate radicală“, că „Criticul... precît este mai puțin impresionabil pentru însăși lumina directă a obiectelor.. . pre atît este și mai puțin individual. Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele răsfrînte din prisma altora, și individualitatea lui este consumată în înțelegerea și simțirea altor individualități“. Cu alte cuvinte, creația „întrupează“, critica „mistuie“. Autorul Poeziei criticilor nuanțează astfel de propoziții, analizînd situația de fapt a poeziei criticilor, modul în care acționează în creația lor poetică cenzura livrescului, spiritul de sinteză caracteristic, conștiința stabilității valorilor, a unei ordini necesare în cosmosul literar — în ultimă instanță „clasicitatea“ unghiului de vedere critic. Se explică astfel, pe cazuri concrete din istoria criticii românești, condiția acesteia de literatură despre literatură, de meta-limbaj. Pentru a fi mai convingător, autorul precizează că are în vedere numai spirite pentru care critica reprezintă „un mod de existență“, adică pentru care opțiunea s-a realizat în favoarea actului mai abstract, categorial, generalizator al criticii. Sîntem plasați astfel în centrul activității critice, ale cărei linii directoare se definesc în funcție de o relație fundamentală a subordonării față de operă. în această privință, Florin Manolescu se situează pe o poziție întru totul realistă, punînd sub semnul întrebării excesele orgoliului de creator manifestate de atîtea ori de către exponenții spiritului critic. Actul critic este considerat, pe drept cuvînt, în primul rînd ca descoperire a operei — interpretare ce trasează principial granițele considerării sale ca invenție. „Poetul inventează, criticul descoperă“ — este de fapt propoziția fundamentală ce susține întreaga argumentație. Și este, trebuie s-o recunoaștem, o argumentație convingătoare. Căci oricît s-ar distanța comentariul de nucleul său generator care este opera, el nu creează o altă operă, ci schimbă doar unghiul de vedere, face mai complex actul receptării, propunînd noi posibilități de interpretare, renunțînd la altele, ce nu mai răspund sensibilității contemporane — reflectă, altfel spus, procesul dialectic în care destinul operei deja scrise se angajează. Criticul reprezintă, în fond, în mod exemplar, conștiința literaturii, schema sa ideală, construind modelul abstract al actului creator și al operei înseși — de unde și un inevitabil „dogmatism“ al oricărei critici, disciplinate, constrînse de acest model interior situat deasupra tuturor operelor. Criticul adevărat își demonstrează valoarea prin capacitatea sa de ordonare, de sistematizare a procesului de creație imprevizibil în momentul nașterii operei, foarte divers și complex în rezultate. „Flagranta lipsă de libertate a criticului literar“ tocmai în aceasta rezidă: el este o funcție dependentă de mișcarea literaturii, cenzurată în propria-i dinamică de cealaltă realitate, care-și impune, într-un fel sau altul, dictatul; în sublinierea acestei condiții, Florin Manolescu găsește nu o dată formulări memorabile: „criticul ideal nu există ca vis; el este literatura însăși“, „manifestînd o încredere excesivă în legi, criticul brutalizează opera“; „Formalizînd un text, oferindu-i o explicație, criticul «omoară» opera, transportînd-o într-un regim static“. într-un asemenea context, „poezia criticilor“ este expresia ce traduce, prin chiar asociația termenilor, dilema în care se află inevitabil criticul literar. Scepticismul întreținut de o îndelungată experiență livrescă, nostalgia, pe de altă parte, a unei mișcări ideale a poeziei, pe care el o poate imagina din învățămintele scoase din frecventarea unor sau mai puțin imperfecte, opere mai mult sentimentul convenției implantat adînc în conștiința sa — toate aceste elemente vor acționa asupra înclinațiilor de creator literar ale individului ce și-a ales o dată poziția de receptor vigilent al creației. Cîteva din cazurile comentate de Florin Manolescu marchează pur și simplu renunțarea la creație (consecință a „scepticismului“ de care vorbeam), altele reprezintă într-adevăr, în cadrul năzuințelor de creație, urmele pe care rigoarea actului critic le imprimă. Observarea și analiza lor nu înseamnă, repetăm, o negație a capacităților creatoare (în sens primar) ale criticului în genere, cît detectarea unor particularități pe care practica criticii le conferă operei. Livrescul este, desigur, termenul cel mai cuprinzător pentru o asemenea realitate. Cazurile de nostalgică evaziune în creație, cu încercarea uitării cenzurii critice (T. Vianu) insinuează posibilitatea unei deschideri spre ingenuitatatea primară a Poetului, prezentă așadar dincolo de rigiditatea aparentă a opoziției Poet-Critic. Spuneam că ar fi fost deosebit de interesantă, în contextul acestor considerații, o discuție asupra problemei mai generale a intelectualizării progresive a lirismului în epoca noastră, a expansiunii spiritului critic. Restrîngerea sferei, de investigație la „poezia criticilor“ servește însă pe deplin susținerii unor idei convergente ca semnificație, într-o demonstrație coerentă și elegantă. Poezia criticilor — scrie autorul — „reface o istorie ideală a Poeziei, oferindu-i coerența și echilibrul care îi lipseau, pentru că ea se dezvoltă pe măsură ce se desăvîrșește, nu critici, înțelegerea ideii de Poezie“. O observație complementară s-ar fi putut face despre modul în care istoria poeziei se orientează, pe măsura în care se desăvîrșește un poeți, comprehensiunea ideii, de Poezie ... Poezia criticilor este, în ciuda aparentei fragmentări în note și comentarii biobibliografice a unei serii de scriitori, o pledoarie a cărei logică internă se dezvăluie deplină. „A înțelege pînă unde se poate merge în critica literară, a trăi cu nostalgia libertății depline, acceptînd imposibilitatea realizării ei, iată drama criticii literare și demnitatea ei în același timp“ — scrie autorul, justificîndu-și analiza întreprinsă. Și nu putem fi decît de acord cu aceste linii ce încheagă, cu simplitate și modestie, o meditație, gravă despre condiția melancolică a criticii literare. ION POP P. L. Nervi: Proiect cronica literară mw M mrfwmwMwmm III IIHM Vasile Nicolescu. Clopotul 11 : 11 . Există în poezia lui Vasile Nicolescu o pornire spre discreție, o elegantă reținere în voce și în gesturi, dar mai există și sentimentul că tot ceea ce rostește, întregul ritual pe care îl oficiază cu ajutorul cuvintelor are o latură de taină și inițiere ce trebuie respectată. E chiar atitudinea sa (implicită) față de actul poetic văzut în „sacralitatea“ lui specifică și acest lucru e parcă mai sesizabil în noul volum, Clopotul nins, unde titlul însuși e sugestiv în ambele sensuri amintite mai sus. Nu vom confunda însă discreția cu lipsa de vibrație lirică. Dimpotrivă, putem sublinia de la început că sensibilitatea poetului și-a regăsit acum cele mai adinci și mai secrete ecouri, întregind și uneori depășind poemele din Parabola focului (1967). Inițiat în poezia universală și nu mai puțin în cea românească — autor în acest sens al unor importante antologii și culegeri de vădit bun-gust — V. Nicolescu se înscrie ca și majoritatea confraților de generație pe calea fertilă a unei modernități echilibrate. Aceasta înseamnă că versurile sale continuă în mod firesc o tradiție majoră, mai bine zis o formulă majoră în care s-au conjugat tendințe și experiențe poetice felurite, dominante în prima jumătate a veacului nostru. O formulă ilustrată de cei mai de seamă dintre liricii noștri interbelici și în cadrul căreia a triumfat expresia cea mai adecvată, mai ferită de excese, a sufletului național. Modern deci fără ostentație și parcurgînd cu ușurință spațiul poemului, V. Nicolescu urmărește în continuare traiectoria drumului său interior. Poet al confesiunii, în genere, nu fără o anume putere de obiectivare, de distanțare de sine, el ne oferă aici cîteva momente lirice de o reală autenticitate. Volumul se deschide cu o întrebare plină de dramatism, o întrebare mereu familiară acelora pentru care comuniunea cu propria intimitate contează, pentru care contactul cu eul ascuns e de-a dreptul vitală. Și cine cunoaște mai bine ca artistul, ca poetul, prețul acestui gest antic ? Iată și versurile ce surprind emoționanta situație: „Și dacă n-am să mă mai pot întoarce — / dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,/ tăcerea aceea de moarte, / asurzitoare liniște care ne readuce în noi înșine, / pe galbena orbită dintre vise, / cînd stelele-s în transă, și iarba se agită, / pierdut prin dezacordatele spații... ?“ (Cosmos). Dar pentru cel ce trăiește o astfel de situație, pentru eroul unei astfel de înstrăinări de sine sosește totuși clipa unei meritate redempțiuni. Vasile Nicolescu consemnează și experiența aceasta care incontestabil îi aparține și care rămîne cu toate acestea reprezentativă. E aici o incursiune în însăși psihologia creației și meritul autorului e de a-i fi asigurat o frumoasă și personală expresie în poemul Cămașa lui Nessus: „Cînd marea nu te mai privește în ochi și umbra / vorbind cu tine se uită-n altă / parte / și șoapta se întoarce în țipăt, / zăpada în noroiul aburind / și zorii-n faldul de cenușă al nopții, / cînd fluturii negri ai stelelor roiesc în jurul unui cadavru știut doar de tine, / la capătul drumului, ca o ispășire, / semnul focului te așteaptă, / ca o tainică și răsturnată țintă, / întoarcerea în tine însuți, remușcarea, / tărîm de piatră / și uitare, / neodihnitul duh al focului / să te zidească de viiu, / să te zidească-n cămașa-i de aer, / să te zdrobească-ncet, cu necruțare, / să te adulmece, să te cearnă, / să rîdă cu silabe de scîntei pe buzele tale / înșelător să teadoarmă, / în oastea lui de suliți nevăzute să te-arunce / și să te zbați hipnotizat de flăcări, / arzând precum un turn de carne, / prins în năvodul viu de flăcări, / acolo pe Deta, / cu brațele de fum / înmugurind“. Depășind pragul acestor prime consemnări ale dramei lăuntrice, vom întîlni ca și altădată cîteva autodefiniții din care se desprinde un suflet frămîntat, plin de combustii, romantic în esență dar ocrotit de luciditate și rigoare. Vom cita întîi Ascunsul ritm, remarcînd că ardența constrînsă dă aici versurilor o finețe deosebită: „Ascunsul ritm mă arde în fiece secundă. / Iau totul de la capăt, pun undă lingă undă / Și pacea în furtună și hohotu-n senin / Și rîsul între lacrimi cu dulcele-i venin. // Dar cheia bolții mele îți zace-adînc sub ușă / Și-n amfora cea veche cu buze de cenușă / Veciile mă-nclină spre nordul cimerin / Și ard precum năluca de ceară a unui crin“, ca de altfel și celor din Rug nevăzut, poem ce înalță cu o ușoară bătaie de aripă la altitudinea unui simbol al poetului însuși: „Hrănit cu tine însuți ca flacăra și vântul / Trădat de tine însuți ca-n hăuri un ecou / Ți-ai prins de lucruri cerul și urma și cuvîntul / Vibrînd precum o rază prelinsă-ntr-un cavou. // Hrănit cu tine însuți pe culmi ca Zoroastru / Fîntînă ție însuți, cu tine îmbătat / Ești marea-n care urlă căzînd întîiul astru / Rupîndu-se de sine, arzând întunecat“. Credem că avem în aceste versuri una din cele mai frumoase și mai fericite caracterizări a ființei numite Poet — sinteză și radiografie totodată a destinului său. Dar nu numai poezia de genul inscripției atinge la Vasile Nicolescu nivelul de sus al expresivității. O bucată cum e Cerul de tăgadă relevă prezența unui lirism mai puțin sever, de o fermecătoare și suavă tristețe, și poate fi oricînd înscrisă printre realizările antologice contemporane: „Tot mai străine aerul și gura ta și ochii, / tot mai străină alba cochilie de vis / în care nuntă sacră serbarăm lingă sorii / veniți în lungi alaiuri din guri de paradis. // Tot mai străină seara cu trena ei suavă / cu foșnetul veciei prin frunze scăpărînd, / sub cerul de tăgadă, cu margini de otravă, tot mai străini, cînd ceața ne-nghite rînd pe rînd ...“ Surprinzătoare ni se pare poezia intitulată Iarbă, prin mișcarea vie ce-i animă imaginile și-i dilată sensurile simbolice. Ea ne indică în substanța lirică a lui V. Nicolescu acele resurse de dinamism care, puse în evidență uneori, n-au fost exploatate îndeajuns pînă acum: „Negru descântec, iarbă a cuvântului, / sufletul meu prin văpaia ta trans-