Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)

1973-03-22 / nr. 12

revista revistelor Tribuna României. Căutările de îmbunătățire a sumarului, de restructurări tematice inedite, de adoptare de noi și penetrante formule publicistice ori asigura­rea unei noi ritmicități de apa­riție, ușor de semnalat în cazul aproape tuturor publicațiilor, im­primă efervescență, dinamism ,,peisajului revuistic“ (pentru a folosi un termen drag multora), acesta substanțial îmbogățit în ultimii ani. Deși monotonia nu pare totuși să fie pe deplin în­lăturată, căci la o privire chiar superficială revistele culturale folosesc în mare cam aceeași schemă de sumar, dinainte știin­­du-se ce va conține una sau alta dintre pagini (fapt care nu e, în cele din urmă, nu chiar așa mare păcat, de vreme ce fiecare re­vistă caută o anume stabilitate), același ton și, mai ales, aceeași atitudine, încît devin ușor con­fundabile. Diversitatea, atîta cî­­tă este, o asigură diferențele, cî­­teodată prea slab marcate, de profil (literare, de cultură, ori cultural-politic-sociale etc.) și, evident, „pachetul“ de colabora­tori. Ce revistă din țară mar­chează un centimetru în, plus peste celelalte, impunîndu-se prin „inovații“ publicistice, prin spar­gerea schemei comode de sumar? Nu este cazul a se da un răs­puns și nici nu e așa clar că aici s-ar afla nodul din papură, pe care, de fapt, nici nu sun­tem­ porniți a-l căuta. Audiența presei literare este astăzi, pro­porțional cu abundența de tit­luri, extrem de largă, datorîndu­­se bunei orientări și exigenței cu care este concepută. Dacă în ca­zul publicațiilor „mature“ con­turile sunt oarecum încheiate, re­virimentul e de așteptat și se poate produce la apariția altora noi, char că și acestea se nasc de la bun început „mature“ (ar fi de amintit Transilvania, Va­tra). Un caz aparte și, i-am spune, fericit îl reprezintă Tribuna Ro­mâniei, o excelentă revistă bilu­nară. Constituindu-se în primul rînd ca o exemplară carte de vi­zită a României de azi, a culturii și spiritualității românești, Tri­buna României beneficiază de aportul valoros al unor persona­lități proeminente ale vieții cul­turale și științifice de la noi și de peste hotare (dr. Ana Aslan, acad. Al. Rosetti, Edgar Papu, Leon Levițchi, ing. Mihai Flo­­rescu etc. pentru a aminti nu­mai cîteva nume care ne stau la îndemînă), de un cerc de co­laboratori remarcabili. Intențiile revistei Anghel), (redactor șef — Paul concretizate într-un program publicistic îndrăzneț, bi­ne orientat, impune personalita­te și un specific distinct. De un pronunțat caracter de informare, colocvial aproape, de elucidare a unor probleme interesante ori prea puțin și bine cunoscute ale culturii și istoriei patriei (mitul lui Dracula, în ultimele numere, de exemplu), de sondare și pre­zentare a fenomenului românesc actual. Tribuna României propu­ne în­ acest sens o posibilitate adecvată de cunoaștere și integ­rare în circuit universal al va­lorilor românești. Surprinzătorul și caldul dialog purtat de revis­tă cu cititorii săi, îndepărtați aceștia în spațiu adesea la mii de kilometri și, prin întrerupe­rea contactului cu realitățile ță­rii, și în timp, este din acest punct de vedere elocvent. Revista se citește cu plăcere și viu interes de la prima la ultima pagină, diversitatea rubricilor fiind sur­prinzătoare. Chiar tenta oarecum sentimentală pe alocuri captivea­ză, iar ineditul unor rubrici (fi­ve o’clock, gastronomie, casa etc.) asigură o anume intimitate pe care prea puține publicații de profil asemănător o realizează. O serie dintre acestea — din­­tr-un șir extrem de lung din ca­re reproducem pentru simpla edi­ficare a cititorului: cuvîntul zi­lei (editorial), Sînziene (semnată de Fănuș Neagu), autograf, cro­nica economică și politică, ac­cent, evenimentul străzii, invi­tatul nostru (în numărul de fa­ță, 8, Marin Preda cu un inter­viu de Fl. Mugur), reportaj (de data aceasta doi suedezi despre România într-un grupaj intitu­lat Sud românesc sau locul unde se topește gheața fiordurilor: re­gizorul Lars Holmqvist și scrii­torul Per Olof Ekström), Lyra (grupaj de versuri), România — convergențe la universal (Colum­na lui Traian la București, cu participarea unor istorici de pres­tigiu din țară și din străinătate), remember (G. Călinescu, de acad. Al. Rosetti), serialul ilustrat (Al­­cyon sau diavolul alb, de V. Voi­­culescu), rubrica de cursuri (lim­bă, istorie, civilizație), curierul artelor, familiei, tricolor (prezen­ța manifestărilor românești în lume), concursul de desene „Co­pilăria mea“ inițiat la sugestia pictorilor-copii de la Vulturești etc. — ar putea fi reluate și în alte publicații din țară. Se cere în mod deosebit subliniată, în încheierea acestor cîteva scurte păreri, înscrise în marginea un­ei excepționale și interesante re­viste, prezentarea grafică semna­tă de Benedict Gănescu. VASILE SALAJAN cronica literară cronica literară cronica literară POMPILIU CONSTANTINESCU ȘI DISCIPLINA EXEMPLARĂ A CRITICII. Criticul Mircea Iorgulescu po­menea într-un comentariu recent personalitatea exemplară a lui Pompiliu Constantinescu, invitînd la meditație și la însemnări pe marginea paginilor adunate (a­­cum) în cele șase volume de Scrieri. Recomandarea nu surprin­de, mai ales că ne aflăm sub im­presia lecturii eseurilor și studii­lor din ultimul volum (Editura Minerva, 1972), texte remarcabile prin adîncimea și ținuta lor inte­lectuală, prin finețea observații­lor și a intuițiilor — datorate unui cititor pasionat, nerăbdător să colaboreze la afirmarea și prestigiul disciplinei. In Pompiliu Constantinescu s-au realizat, cre­dem, condițiile unei critici pre­tențioase și de atitudine; nu exa­gerăm considerînd opera critică a lui Pompiliu Constantinescu ex­presia unei conștiințe înnobilate de cultură și de comprehensiune pentru valorile spirituale româ­nești; o conștiință neliniștită, alairmată de agresiunea spiritului violent și elementar, intolerant, însoțit de argumentul forței și de refuzul conceptelor umaniste ale culturii. Criticul își asumase în mod deliberat misiunea dificilă a interpretării actului de creație în spațiul limitat și adesea stînjeni­­tor al foiletonului, dar în pofida neajunsurilor unei soluții precum aceea a articolului, Pompiliu Constantinescu tinde spre exami­narea conceptelor criticii, spre sintezele superioare, singurele în măsură să indice dimensiunile in­telectuale ale criticii românești, disciplină ajunsă la o reală ascen­siune valorică prin G. Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și, nu în ulti­mul rînd, prin Pompiliu Constan­tinescu. Meritul criticului e de a fi ob­servat lucid infirmitățile (parția­le) ale foiletonului, neabandonat totuși și susținut polemic (în opo­ziție cu imobilismul studiului di­dactic și aparent erudit), pledînd pentru echilibrarea modalităților operante. Ele încorporează într-o concepție unitară articolul, eseul și lucrarea monografică de pro­porții. Criticului nu-i displace cro­nica literară în măsura în care produce o analiză pătrunzătoare înlăuntrul operei, refuzînd studiul „fără adîncime“, impresionînd doar cantitativ ca „simplă evo­luție tipografică“ (Momente în­­ cultura română în 1935). Impor­tant este să admiți trecerea spre cercetarea serioasă, confirmată prin justețea caracterizărilor și prin judecățile pronunțate; sigur, foiletonul nu e străin de pregăti­rea sintezelor (Paul Zarifopol sau Tudor Vianu au practicat „un fel de foiletonism mai abstract“), iar eseul devine un exercițiu stimu­lativ pentru conceptualizarea și generalizarea unor experiențe cri­tice, ele însele lecturi aplicate la creație și la structura diferenția­tă a personalității creatoare. Po­ziția lui Pompiliu Constantinescu este, în consecință, una de echi­librată estimare a categoriilor cri­ticii: foiletonul și ediția critică, studiul genetic al eseul se completează creațiilor și pentru a susține demnitatea criticii, ad­versară a diverselor prejudecăți despre lectura criticului literar. Nici perspectiva restrictivă a cri­ticii didactice („cu erudiție și pe­destră metodă“), nici naiva ilu­zie a criticii, care supralicitează intervenția sa, nu se împacă, du­pă opinia criticului, cu destinația reală a actului intelectual reali­zat. De altminteri, Pompiliu Cons­tantinescu sancționează, în con­formitate cu propria-i cercetare, lectura fără respirație generaliza­toare (anecdotică, în cazul prozei, și întreruptă de abundența cita­telor în prezența poeziei), șubre­zită prin stîngăcia unui foileto­nist mediocru, lipsit de vocația interpretării, a analizei și asocie­rilor fertile. In dosarul criticu­lui recunoaștem un număr de semne ale criticii exterioare, pa­ralizate în fața operei, interzise de realitatea complexă a textu­lui, continuînd să se păstreze în limitele unui fals profesionalism (de fapt, în limitele unui automa­tism vag mascat). Protestul criti­cului obține un relief aparte prin perspectiva proiectată de el asu­pra unei discipline care își reexa­minează devenirea într-o posibilă istorie a criticii; semnificativă e mai ales ideea unei atari retro­spective despre critică: „Aș dori — notează Pompiliu Constanti­nescu — o istorie a criticii con­cepută ca o istorie a romanului sau a dramei“, idee foarte apro­piată de propunerea călinesciană pentru o istorie a literaturii în dimensiuni epice totale, balzacie­ne (Despre critică și critici). Construind principiile criticii, cercetătorul grupează termenii cei mai adecvați pentru înscrierea în contemporaneitate a disciplinei, sesizarea valorilor interne ale unui text, o premisă a interpre­tării, însemnează, implicit, dife­rențiere și explicare, descoperire a elementelor edificatoare pentru enunțul generalizator, indispensa­bil în cele din urmă. Călătoria în operă, prospecțiunea critică, face posibilă depășirea exercițiului uzual, captarea sugestiilor lăun­trice ale operei și decantarea „arcurilor interne“ ale structurii operei, cum se numește criticul. Soluția se deduce: elaborarea unei „imagini mintale“ noi, prin in­terpretare, punct de vedere foar­te apropiat de acela al criticii științifice care respinge impresia imediată și relativă prin natura ei: „Critica precizează P. Con­stantinescu — nu lucrează cu im­presii senzoriale în domeniul abs­o­tract al operelor. Are impresii și sensibilitate intelectualizată, pornită de la operă“. Să subli­niem, nu numai în latura sa strict terminologică, recunoaș­terea unei „structuri intelectua­le“, termen imanent al operei, eventual de pus în relație cu „structura afectivă“ a creației propriu-zise. Nu încape îndoială că pentru criticul român discipli­na există în contextul unor ra­porturi multiple și proliferabile în timp, în sensul, acceptat azi fără excepție, al sintezelor și in­terferențelor metodologice, expri­mate, de altfel, într-un pasaj con­cludent ca orientare și, s-o nu­mim astfel, conștiință a existen­ței superioare a criticii: „în cri­tica modernă, metodele sunt atît de variate, interferențele lor atît de complexe, încît se poate vor­bi de o viață și o structură spi­rituală a disciplinii, cum se poate vorbi și de a creatorilor ei“ (Mar­ginalii). Să nu uităm că Pompi­liu Constantinescu observa evolu­ția criticii spre asimilarea unor recomandări diverse (istorie și teorie literară în primul rînd), pe fondul cărora urma să se elabo­reze — sub specia principiilor — critica de azi, ramură a științei literaturii, prezidată de concepte active ale lecturii și aprecierii valorilor estetice. O „critică deca­pitată“, o critică redusă la condi­ția inferioară a contactelor „vis­cerale“, la care se referă Pompi­liu Constantinescu, este dezavua­tă categoric și ținem să înregis­trăm una dintre cele mai autori­zate luări de atitudine în favoa­rea condiției teoretice, ideologice a criticii. „Estetică“ prin confor­mație și directivă generală, criti­ca susținută de P. Constantinescu urmează linia inaugurată de T. Maiorescu și continuată de Eugen Lovinescu; nu trebuie să se înțe­leagă de aici că e vorba de este­tism, ci de apărarea vocației este­tice a comunicării artistice, a spe­cificului literaturii, artă văzută însă în determinările ei istorice, sociale și ideologice, prezente în comentariile informate ale criti­cului, Iovinescian în ultimă ana­liză (timp de șase ani frecventa­se cenaclul „Sburătorului“, for­­mîndu-se în atmosfera cercului Iovinescian). Datele încorporate în concepția discipolului nu îl îm­piedică să semnaleze optica frag­mentară și deformantă a impre­sionismului critic privit cu rezer­ve chiar și atunci cînd are meritul de a fi inițiat discuția despre natu­ra creației în critică: „... așa cum au rezolvat-o, teoretic și practic, printr-un subiectivism asemenea capriciului și prin glosare senti­mentală, în jurul operei de artă, au procedat denaturînd în bună parte natura criticii“ (Creația în critică). Dacă e să atragem aten­ția asupra unui aspect esențial în fizionomia spirituală a criticului, așa cum se conturează ea din lec­tura eseurilor, în special încrede­rea în șansele cercetării româ­nești, aflate în momentul efortu­rilor depuse în favoarea marilor sinteze (E. Lovinescu, G. Călines­cu, Tudor Vianu), precum și re­cunoașterea rolului criticii în di­rijarea și educarea lecturilor, sunt elemente semnificative pentru formația lui Pompiliu Constanti­nescu: în contactul criticii cu istoria literară, Pompiliu Constantinescu vede nu o simplă atașare a con­ceptelor la perspectiva studiului istoric ci și o reală explicare a disciplinei cercetărilor de litera­tură. Rezultatul este o interpre­tare exigentă a metodelor de lucru, verificate prin concluziile investigației de acest fel. Elibe­rarea istoriei literare de obsesia detaliilor și a informațiilor fără implicații în creația propriu-zisă („mărunțișuri absurde, pe care cercetătorii noștri le-au calificat drept știință“) instituie criterii valabile pentru situarea unei per­sonalități în devenirea istorică a culturii. E vorba de reconstituire, și nu de o arheologie încremeni­tă, sau de o biografie (termenii discuției sunt foarte actuali) cu trimiteri la operă, biografie pusă în lumină de condițiile interioare ale creației (Biografi și biografii). Formula portretului de tip sain­­te-beuvian (punct de referință pentru autorul antologiei critice Sainte-Beuve, apărută în 1940) face ca experiența lui G. Călines­cu să fie salutată elogios, așa cum o va face și Paul Zarifopol la apariția Vieții lui Eminescu. Condiția studiului biografic este exprimată prin indicarea expe­riențelor infirmate de pretenția unui examen complex al scrisu­lui; altfel spus, istoria literară se afirmă în spațiul istoric al creației, produs estetic ce se cere apreciat ca atare (o istorie a fap­telor literare, ulterioare mani­festărilor culturale inaugurale), fără riscul fărâmițării sau al ato­mizării actelor semnificative din existența unei literaturi naționa­le. Biografia și opera, avertizează criticul, urmează să coincidă pen­tru a alcătui „o structură unică, vie“ (Marginalii). De altfel, Pom­piliu Constantinescu este partiza­nul unui studiu ponderat, con­trolat de natura operei, de con­ținutul ei (conținut și expresie națională) și nu strivit de meto­de utilizate cu orice preț, riscînd să calchieze și să modifice natura definitorie a creației. Unghiul diacronic, prezent în lecturile cri­ticului, sugerează lectura activă (o lectură care recreează­) a tex­telor vechi, a cronicarilor seco­lului al XVII-lea (Limba croni­carilor), reevaluați nu ca un titlu de istorie culturală, ci ca text cu însușiri literare distincte. Poate că cele mai interesante pagini din ultimul volum de Scrieri sunt consacrate romanului și categoriilor, în plin proces de modificare, ale epicului. Pompiliu Constantinescu adoptă aici con­cepte mobile, nuanțînd raportu­rile romanului cu realitatea, în conformitate cu termenii unui realism contemporan polivalent: reprezentare activă a destinului uman, a condiției lui esențiale (totalitatea epică, consonanțele epicii cu istoria etc.). Romanul statuează re­facerea existenței: „lumea epică e o superstructură, față de realitatea brută“ (Consi­derații asupra romanului româ­nesc), adică, naște o ficțiune cu solide puncte de plecare în reali­tatea istorică și socială, de unde vocația profund contemporană a genului. Disocieri fine intervin pentru a sugera măcar natura u­­nui realism de tip balzacian (Li­­viu Rebreanu) și a unui realism constituit într-o zonă mai deschi­să a mijloacelor de comunicare epică. De ce poate fi invocat Pompi­liu Constantinescu în calitate de autoritate critică exemplară? Poate că în primul rînd pentru conduita omului, ilustrare­a mo­destiei și a demnității intelectua­le, în mod sigur, pentru că a de­monstrat prin durata foiletonului critic (durata e aici consecvență și probitate) că, în ciuda vitre­giilor unei epoci zbuciumate (pe­rioada anilor 1930—1940), afirma­rea valorilor spirituale devine un act de atitudine, de curaj și de încredere în creație. Scriind în 1937 despre anul literar atunci încheiat, criticul anunța în ter­meni de mare curaj primejdiile fascismului: „Libertatea de opi­nie critică se pare că devine, pe zi ce trece, un adevărat delict de opinie, intr-o publicistică invada­tă de fanatisme. Barbaria cultu­rală, abia la-nceputul ei, încuraja­tă sau numai tolerată, s-ar putea să rămîne singură pe poziție; și în acel ceas, spiritului critic nu-i va rămîne decît să înfrunte primejdia unei lupte cu orice preț pentru însăși existența lui, să moară laș sau să tacă resem­nat“. Grave și îndrăznețe cuvinte rostite în pragul anului 1937, re­­liefînd o conștiință cutreerată de neliniștile meditației despre timp, într-o patetică chemare la demni­tate. Pompiliu Constantinescu în­suși realizînd una dintre cele mai străluite atitudini confesate în aceste cuvinte: „m-am chinuit să găsesc adevărul, cu aspră disciplină interioară“. Le-am putea așeza la începutul eseurilor sale despre critică și despre condiția ei supremă­ ION VLAD . Scrieri o cuprinde într-o se­lecție, nu tocmai consecventă: Sinteze. Reflecții critice și Con­fruntări, secțiuni care presupu­neau eliminări sau trimiteri, an­terioare, la personalitățile con­semnate în celelalte volume (Vladimir Streinu, D. Caracostea, Gr. Ureche). Menționăm, în schimb, calitatea Notelor (biobi­bliografie, referințe).

Next