Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)
1973-03-22 / nr. 12
revista revistelor Tribuna României. Căutările de îmbunătățire a sumarului, de restructurări tematice inedite, de adoptare de noi și penetrante formule publicistice ori asigurarea unei noi ritmicități de apariție, ușor de semnalat în cazul aproape tuturor publicațiilor, imprimă efervescență, dinamism ,,peisajului revuistic“ (pentru a folosi un termen drag multora), acesta substanțial îmbogățit în ultimii ani. Deși monotonia nu pare totuși să fie pe deplin înlăturată, căci la o privire chiar superficială revistele culturale folosesc în mare cam aceeași schemă de sumar, dinainte știindu-se ce va conține una sau alta dintre pagini (fapt care nu e, în cele din urmă, nu chiar așa mare păcat, de vreme ce fiecare revistă caută o anume stabilitate), același ton și, mai ales, aceeași atitudine, încît devin ușor confundabile. Diversitatea, atîta cîtă este, o asigură diferențele, cîteodată prea slab marcate, de profil (literare, de cultură, ori cultural-politic-sociale etc.) și, evident, „pachetul“ de colaboratori. Ce revistă din țară marchează un centimetru în, plus peste celelalte, impunîndu-se prin „inovații“ publicistice, prin spargerea schemei comode de sumar? Nu este cazul a se da un răspuns și nici nu e așa clar că aici s-ar afla nodul din papură, pe care, de fapt, nici nu suntem porniți a-l căuta. Audiența presei literare este astăzi, proporțional cu abundența de titluri, extrem de largă, datorînduse bunei orientări și exigenței cu care este concepută. Dacă în cazul publicațiilor „mature“ conturile sunt oarecum încheiate, revirimentul e de așteptat și se poate produce la apariția altora noi, char că și acestea se nasc de la bun început „mature“ (ar fi de amintit Transilvania, Vatra). Un caz aparte și, i-am spune, fericit îl reprezintă Tribuna României, o excelentă revistă bilunară. Constituindu-se în primul rînd ca o exemplară carte de vizită a României de azi, a culturii și spiritualității românești, Tribuna României beneficiază de aportul valoros al unor personalități proeminente ale vieții culturale și științifice de la noi și de peste hotare (dr. Ana Aslan, acad. Al. Rosetti, Edgar Papu, Leon Levițchi, ing. Mihai Florescu etc. pentru a aminti numai cîteva nume care ne stau la îndemînă), de un cerc de colaboratori remarcabili. Intențiile revistei Anghel), (redactor șef — Paul concretizate într-un program publicistic îndrăzneț, bine orientat, impune personalitate și un specific distinct. De un pronunțat caracter de informare, colocvial aproape, de elucidare a unor probleme interesante ori prea puțin și bine cunoscute ale culturii și istoriei patriei (mitul lui Dracula, în ultimele numere, de exemplu), de sondare și prezentare a fenomenului românesc actual. Tribuna României propune în acest sens o posibilitate adecvată de cunoaștere și integrare în circuit universal al valorilor românești. Surprinzătorul și caldul dialog purtat de revistă cu cititorii săi, îndepărtați aceștia în spațiu adesea la mii de kilometri și, prin întreruperea contactului cu realitățile țării, și în timp, este din acest punct de vedere elocvent. Revista se citește cu plăcere și viu interes de la prima la ultima pagină, diversitatea rubricilor fiind surprinzătoare. Chiar tenta oarecum sentimentală pe alocuri captivează, iar ineditul unor rubrici (five o’clock, gastronomie, casa etc.) asigură o anume intimitate pe care prea puține publicații de profil asemănător o realizează. O serie dintre acestea — dintr-un șir extrem de lung din care reproducem pentru simpla edificare a cititorului: cuvîntul zilei (editorial), Sînziene (semnată de Fănuș Neagu), autograf, cronica economică și politică, accent, evenimentul străzii, invitatul nostru (în numărul de față, 8, Marin Preda cu un interviu de Fl. Mugur), reportaj (de data aceasta doi suedezi despre România într-un grupaj intitulat Sud românesc sau locul unde se topește gheața fiordurilor: regizorul Lars Holmqvist și scriitorul Per Olof Ekström), Lyra (grupaj de versuri), România — convergențe la universal (Columna lui Traian la București, cu participarea unor istorici de prestigiu din țară și din străinătate), remember (G. Călinescu, de acad. Al. Rosetti), serialul ilustrat (Alcyon sau diavolul alb, de V. Voiculescu), rubrica de cursuri (limbă, istorie, civilizație), curierul artelor, familiei, tricolor (prezența manifestărilor românești în lume), concursul de desene „Copilăria mea“ inițiat la sugestia pictorilor-copii de la Vulturești etc. — ar putea fi reluate și în alte publicații din țară. Se cere în mod deosebit subliniată, în încheierea acestor cîteva scurte păreri, înscrise în marginea unei excepționale și interesante reviste, prezentarea grafică semnată de Benedict Gănescu. VASILE SALAJAN cronica literară cronica literară cronica literară POMPILIU CONSTANTINESCU ȘI DISCIPLINA EXEMPLARĂ A CRITICII. Criticul Mircea Iorgulescu pomenea într-un comentariu recent personalitatea exemplară a lui Pompiliu Constantinescu, invitînd la meditație și la însemnări pe marginea paginilor adunate (acum) în cele șase volume de Scrieri. Recomandarea nu surprinde, mai ales că ne aflăm sub impresia lecturii eseurilor și studiilor din ultimul volum (Editura Minerva, 1972), texte remarcabile prin adîncimea și ținuta lor intelectuală, prin finețea observațiilor și a intuițiilor — datorate unui cititor pasionat, nerăbdător să colaboreze la afirmarea și prestigiul disciplinei. In Pompiliu Constantinescu s-au realizat, credem, condițiile unei critici pretențioase și de atitudine; nu exagerăm considerînd opera critică a lui Pompiliu Constantinescu expresia unei conștiințe înnobilate de cultură și de comprehensiune pentru valorile spirituale românești; o conștiință neliniștită, alairmată de agresiunea spiritului violent și elementar, intolerant, însoțit de argumentul forței și de refuzul conceptelor umaniste ale culturii. Criticul își asumase în mod deliberat misiunea dificilă a interpretării actului de creație în spațiul limitat și adesea stînjenitor al foiletonului, dar în pofida neajunsurilor unei soluții precum aceea a articolului, Pompiliu Constantinescu tinde spre examinarea conceptelor criticii, spre sintezele superioare, singurele în măsură să indice dimensiunile intelectuale ale criticii românești, disciplină ajunsă la o reală ascensiune valorică prin G. Călinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu, Șerban Cioculescu și, nu în ultimul rînd, prin Pompiliu Constantinescu. Meritul criticului e de a fi observat lucid infirmitățile (parțiale) ale foiletonului, neabandonat totuși și susținut polemic (în opoziție cu imobilismul studiului didactic și aparent erudit), pledînd pentru echilibrarea modalităților operante. Ele încorporează într-o concepție unitară articolul, eseul și lucrarea monografică de proporții. Criticului nu-i displace cronica literară în măsura în care produce o analiză pătrunzătoare înlăuntrul operei, refuzînd studiul „fără adîncime“, impresionînd doar cantitativ ca „simplă evoluție tipografică“ (Momente în cultura română în 1935). Important este să admiți trecerea spre cercetarea serioasă, confirmată prin justețea caracterizărilor și prin judecățile pronunțate; sigur, foiletonul nu e străin de pregătirea sintezelor (Paul Zarifopol sau Tudor Vianu au practicat „un fel de foiletonism mai abstract“), iar eseul devine un exercițiu stimulativ pentru conceptualizarea și generalizarea unor experiențe critice, ele însele lecturi aplicate la creație și la structura diferențiată a personalității creatoare. Poziția lui Pompiliu Constantinescu este, în consecință, una de echilibrată estimare a categoriilor criticii: foiletonul și ediția critică, studiul genetic al eseul se completează creațiilor și pentru a susține demnitatea criticii, adversară a diverselor prejudecăți despre lectura criticului literar. Nici perspectiva restrictivă a criticii didactice („cu erudiție și pedestră metodă“), nici naiva iluzie a criticii, care supralicitează intervenția sa, nu se împacă, după opinia criticului, cu destinația reală a actului intelectual realizat. De altminteri, Pompiliu Constantinescu sancționează, în conformitate cu propria-i cercetare, lectura fără respirație generalizatoare (anecdotică, în cazul prozei, și întreruptă de abundența citatelor în prezența poeziei), șubrezită prin stîngăcia unui foiletonist mediocru, lipsit de vocația interpretării, a analizei și asocierilor fertile. In dosarul criticului recunoaștem un număr de semne ale criticii exterioare, paralizate în fața operei, interzise de realitatea complexă a textului, continuînd să se păstreze în limitele unui fals profesionalism (de fapt, în limitele unui automatism vag mascat). Protestul criticului obține un relief aparte prin perspectiva proiectată de el asupra unei discipline care își reexaminează devenirea într-o posibilă istorie a criticii; semnificativă e mai ales ideea unei atari retrospective despre critică: „Aș dori — notează Pompiliu Constantinescu — o istorie a criticii concepută ca o istorie a romanului sau a dramei“, idee foarte apropiată de propunerea călinesciană pentru o istorie a literaturii în dimensiuni epice totale, balzaciene (Despre critică și critici). Construind principiile criticii, cercetătorul grupează termenii cei mai adecvați pentru înscrierea în contemporaneitate a disciplinei, sesizarea valorilor interne ale unui text, o premisă a interpretării, însemnează, implicit, diferențiere și explicare, descoperire a elementelor edificatoare pentru enunțul generalizator, indispensabil în cele din urmă. Călătoria în operă, prospecțiunea critică, face posibilă depășirea exercițiului uzual, captarea sugestiilor lăuntrice ale operei și decantarea „arcurilor interne“ ale structurii operei, cum se numește criticul. Soluția se deduce: elaborarea unei „imagini mintale“ noi, prin interpretare, punct de vedere foarte apropiat de acela al criticii științifice care respinge impresia imediată și relativă prin natura ei: „Critica precizează P. Constantinescu — nu lucrează cu impresii senzoriale în domeniul absotract al operelor. Are impresii și sensibilitate intelectualizată, pornită de la operă“. Să subliniem, nu numai în latura sa strict terminologică, recunoașterea unei „structuri intelectuale“, termen imanent al operei, eventual de pus în relație cu „structura afectivă“ a creației propriu-zise. Nu încape îndoială că pentru criticul român disciplina există în contextul unor raporturi multiple și proliferabile în timp, în sensul, acceptat azi fără excepție, al sintezelor și interferențelor metodologice, exprimate, de altfel, într-un pasaj concludent ca orientare și, s-o numim astfel, conștiință a existenței superioare a criticii: „în critica modernă, metodele sunt atît de variate, interferențele lor atît de complexe, încît se poate vorbi de o viață și o structură spirituală a disciplinii, cum se poate vorbi și de a creatorilor ei“ (Marginalii). Să nu uităm că Pompiliu Constantinescu observa evoluția criticii spre asimilarea unor recomandări diverse (istorie și teorie literară în primul rînd), pe fondul cărora urma să se elaboreze — sub specia principiilor — critica de azi, ramură a științei literaturii, prezidată de concepte active ale lecturii și aprecierii valorilor estetice. O „critică decapitată“, o critică redusă la condiția inferioară a contactelor „viscerale“, la care se referă Pompiliu Constantinescu, este dezavuată categoric și ținem să înregistrăm una dintre cele mai autorizate luări de atitudine în favoarea condiției teoretice, ideologice a criticii. „Estetică“ prin conformație și directivă generală, critica susținută de P. Constantinescu urmează linia inaugurată de T. Maiorescu și continuată de Eugen Lovinescu; nu trebuie să se înțeleagă de aici că e vorba de estetism, ci de apărarea vocației estetice a comunicării artistice, a specificului literaturii, artă văzută însă în determinările ei istorice, sociale și ideologice, prezente în comentariile informate ale criticului, Iovinescian în ultimă analiză (timp de șase ani frecventase cenaclul „Sburătorului“, formîndu-se în atmosfera cercului Iovinescian). Datele încorporate în concepția discipolului nu îl împiedică să semnaleze optica fragmentară și deformantă a impresionismului critic privit cu rezerve chiar și atunci cînd are meritul de a fi inițiat discuția despre natura creației în critică: „... așa cum au rezolvat-o, teoretic și practic, printr-un subiectivism asemenea capriciului și prin glosare sentimentală, în jurul operei de artă, au procedat denaturînd în bună parte natura criticii“ (Creația în critică). Dacă e să atragem atenția asupra unui aspect esențial în fizionomia spirituală a criticului, așa cum se conturează ea din lectura eseurilor, în special încrederea în șansele cercetării românești, aflate în momentul eforturilor depuse în favoarea marilor sinteze (E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu), precum și recunoașterea rolului criticii în dirijarea și educarea lecturilor, sunt elemente semnificative pentru formația lui Pompiliu Constantinescu: în contactul criticii cu istoria literară, Pompiliu Constantinescu vede nu o simplă atașare a conceptelor la perspectiva studiului istoric ci și o reală explicare a disciplinei cercetărilor de literatură. Rezultatul este o interpretare exigentă a metodelor de lucru, verificate prin concluziile investigației de acest fel. Eliberarea istoriei literare de obsesia detaliilor și a informațiilor fără implicații în creația propriu-zisă („mărunțișuri absurde, pe care cercetătorii noștri le-au calificat drept știință“) instituie criterii valabile pentru situarea unei personalități în devenirea istorică a culturii. E vorba de reconstituire, și nu de o arheologie încremenită, sau de o biografie (termenii discuției sunt foarte actuali) cu trimiteri la operă, biografie pusă în lumină de condițiile interioare ale creației (Biografi și biografii). Formula portretului de tip sainte-beuvian (punct de referință pentru autorul antologiei critice Sainte-Beuve, apărută în 1940) face ca experiența lui G. Călinescu să fie salutată elogios, așa cum o va face și Paul Zarifopol la apariția Vieții lui Eminescu. Condiția studiului biografic este exprimată prin indicarea experiențelor infirmate de pretenția unui examen complex al scrisului; altfel spus, istoria literară se afirmă în spațiul istoric al creației, produs estetic ce se cere apreciat ca atare (o istorie a faptelor literare, ulterioare manifestărilor culturale inaugurale), fără riscul fărâmițării sau al atomizării actelor semnificative din existența unei literaturi naționale. Biografia și opera, avertizează criticul, urmează să coincidă pentru a alcătui „o structură unică, vie“ (Marginalii). De altfel, Pompiliu Constantinescu este partizanul unui studiu ponderat, controlat de natura operei, de conținutul ei (conținut și expresie națională) și nu strivit de metode utilizate cu orice preț, riscînd să calchieze și să modifice natura definitorie a creației. Unghiul diacronic, prezent în lecturile criticului, sugerează lectura activă (o lectură care recreează) a textelor vechi, a cronicarilor secolului al XVII-lea (Limba cronicarilor), reevaluați nu ca un titlu de istorie culturală, ci ca text cu însușiri literare distincte. Poate că cele mai interesante pagini din ultimul volum de Scrieri sunt consacrate romanului și categoriilor, în plin proces de modificare, ale epicului. Pompiliu Constantinescu adoptă aici concepte mobile, nuanțînd raporturile romanului cu realitatea, în conformitate cu termenii unui realism contemporan polivalent: reprezentare activă a destinului uman, a condiției lui esențiale (totalitatea epică, consonanțele epicii cu istoria etc.). Romanul statuează refacerea existenței: „lumea epică e o superstructură, față de realitatea brută“ (Considerații asupra romanului românesc), adică, naște o ficțiune cu solide puncte de plecare în realitatea istorică și socială, de unde vocația profund contemporană a genului. Disocieri fine intervin pentru a sugera măcar natura unui realism de tip balzacian (Liviu Rebreanu) și a unui realism constituit într-o zonă mai deschisă a mijloacelor de comunicare epică. De ce poate fi invocat Pompiliu Constantinescu în calitate de autoritate critică exemplară? Poate că în primul rînd pentru conduita omului, ilustrarea modestiei și a demnității intelectuale, în mod sigur, pentru că a demonstrat prin durata foiletonului critic (durata e aici consecvență și probitate) că, în ciuda vitregiilor unei epoci zbuciumate (perioada anilor 1930—1940), afirmarea valorilor spirituale devine un act de atitudine, de curaj și de încredere în creație. Scriind în 1937 despre anul literar atunci încheiat, criticul anunța în termeni de mare curaj primejdiile fascismului: „Libertatea de opinie critică se pare că devine, pe zi ce trece, un adevărat delict de opinie, intr-o publicistică invadată de fanatisme. Barbaria culturală, abia la-nceputul ei, încurajată sau numai tolerată, s-ar putea să rămîne singură pe poziție; și în acel ceas, spiritului critic nu-i va rămîne decît să înfrunte primejdia unei lupte cu orice preț pentru însăși existența lui, să moară laș sau să tacă resemnat“. Grave și îndrăznețe cuvinte rostite în pragul anului 1937, reliefînd o conștiință cutreerată de neliniștile meditației despre timp, într-o patetică chemare la demnitate. Pompiliu Constantinescu însuși realizînd una dintre cele mai străluite atitudini confesate în aceste cuvinte: „m-am chinuit să găsesc adevărul, cu aspră disciplină interioară“. Le-am putea așeza la începutul eseurilor sale despre critică și despre condiția ei supremă ION VLAD . Scrieri o cuprinde într-o selecție, nu tocmai consecventă: Sinteze. Reflecții critice și Confruntări, secțiuni care presupuneau eliminări sau trimiteri, anterioare, la personalitățile consemnate în celelalte volume (Vladimir Streinu, D. Caracostea, Gr. Ureche). Menționăm, în schimb, calitatea Notelor (biobibliografie, referințe).