Tribuna, ianuarie-iunie 1973 (Anul 17, nr. 1-26)

1973-03-22 / nr. 12

Cultura-act de solidaritate Trăim o epocă de maturitate, trăim un timp în care rădăcinile noului nostru destin au pătruns adinc în pămînt, ele înseamnă viață, istorie, sunt opera firească a vieții și istoriei. Etalonul lor de dura­bilitate — munca, umanismul, spiritul creator. Am învățat să fim solidari, să ne sprijinim și să ne completăm reciproc, legile fără excepții ale unei noi chimii sufletești ne alătură și ne transformă într-un singur trup. Un popor își dovedește existența doar prin forța acestei legături, prin rezultatele ei concretizate în valori materiale și spirituale perene. A înfrunta alături de ceilalți apa și infornița în­seamnă solidaritate. Iată, ea există. A participa la îmbogățirea patri­moniului material al societății înseamnă a te angaja într-o luptă dreaptă, a-ți cîștiga calitatea de cetățean. Nenumărate fapte și exem­ple vorbesc de la sine. A contribui la dezvoltarea și răspîndirea culturii, animat de aspira­țiile cele mai înaintate ale timpului, de dăruire, înseamnă a săvîrși un act de solidaritate fără echivoc. Epoca turnului de fildeș a apus, prefacerile sociale au antrenat profunde prefaceri spirituale, carac­terul de clasă al culturii socialiste își găsește exprimarea în con­știința datoriei, în orizonturile largi ale umanismului socialist, inspi­rația și talentul descoperă făgașele cele mai scurte întru comunicare. Chiar și în sinul noii culturi au loc prefaceri, impuse de dialectica proceselor istorice în evoluție, arta și calitatea unor concepte se schimbă, se îmbogățesc, putem pune, de pildă, un semn de egalitate între ceea ce constituia pînă nu de mult un raport diferențiat: cul­tură și cultură de masă. Pe cînd primul temmen sugera o aspirație, un fenomen aflat încă într-o arie restrînsă de acțiune iar cel de-al doilea o școală, o etapă preliminară de acces impusă de moștenirea precară a trecutului, astăzi diferența de calitate este cu totul depă­șită, accesul la cultură fiind posibil oricărei categorii sociale. Unita­tea de cultură a unui popor este tot ce se poate mai nobil dori și realiza. Accesibilitatea rezidă în primul rînd în identitatea aspira­țiilor membrilor săi, în interesul lor comun de a se instrui conform ideologiei care le-a deschis calea propășirii, responsabilitatea crea­torului sporește în acest moment căci el este chemat să dea for­mele cele mai potrivite acestei instruiri. Bucuria egoistă față cu pro­priul talent, ignorarea calității publicului căruia te adresezi, sunt manifestări care exclud din viața cetății pe cel care le practică. Intr-o țară care are 143 de instituții teatrale și muzicale față de 18 cîte existau înainte de război, care și-a sporit, de la 338 la 6.275 nu­mărul cinematografelor și care a atins în anii socialismului un total de 59,3 milioane de exemplare la tirajul de carte dar mai ales care oferă condiții de studiu și informare fără nici o taxă (cifrele vor fi fiind de pe acum depășite de realitate!), în România socialistă, scriitorul și artistul nu poate fi decît un cetățean activ, solidar din­ locul său de muncă, de la masa de scris sau din atelier, cu poporul său. El trebuie să-l cultive și să-i satisfacă setea de frumos, să-l deprindă cu exigențele unei arte noi, autentice, dar, pentru toate acestea, mai întîi de toate să-l cunoască nemijlocit... în toate împrejurările s-a făcut simțit efortul partidului și statu­lui nostru pentru așezarea culturii pe baze noi, inspirate de învăță­tura marxist-leninistă, o contribuție de seamă la clarificarea noului sens al creației spirituale o aduce activitatea de conducător neobosit a tovarășului Nicolae Ceaușescu; sîntem conștienți și ne consacrăm cu toate forțele acestei misiuni. TRIBUNA Din copilărie oră prelinsă în noapte, te pierd ca pe dinții de lapte, caste dorinți rămase-n candelul vechilor dinți svîrliți peste acoperișe vrăbiilor cu sboruri piezișe. Așteptam cu gingia pustie a bătrîneții presimțite-n copilărie Să aud cum îmi cresc dinți de fildeș elefănțesc Și mult mai tîrziu aș fi vrut să-mi schimb dinții după fiecare sărut, să lumineze cu fiecare dinte făpturile zidite în cuvinte și să ascult, cu pîlpu­ri severe, cum cad pe lume boabe de tăcere ... La lumina zăpezii îmi iubesc zăpada cum își iubesc muierile, soldații, întîi­ sticlind de o sudoare vinovată și-apoi redevenite os de scoică. Fraged metal despică văzduhul, îmi închipui că ninge și-mi crește barba de poftă. O lacrimă fringe fierăriile delicate ale ninsorii și­ abia luminat de explozie văd cu­ sunt de fericit... 37 septemvrie, anno ... Primejdios s-au apropiat buzele mele schimnice de părul muiat în mirodenii alchimice. Zăpada, impur alcool pe nervul, îmi picură ce umbrei tale îți dă ocol frunză de frig, nesigură. Ne stingem zeiță și serv vinovata făptură: eu pier sorbii printr-un nerv tu curgi printr-o despicată nervură. Litere cad din numele­ păstaie și trec din aer în eternitate dar noi rămînem, umbre și-n odaie ne sărutăm, cu gîturi retezate... GHEORGHE TOMOZEI Echinox de primăvară Un alb întuneric de sus căzut blind fior pămîntean te îngropa în fiord și-n cerul de gheață, de ger și pustiu, ca-ntr-un imens cavou îngerii suri urlînd Ce unduire-n spații iar să fii lumina-n maluri bate amețitor — E zarea ca o rană verde, sfinte rîu, himerele-s doar păsări argintii Proletari din toate țârile, uniți-vâ! Și freamăți iar, iar izbucnești cuvînt o, lumea arde mută de poveste tu singe albastru al meu inundînd pe­ un pămînt al veșnicului este MIRCEA BRANDUȘ Portret Ce gîndește privighetoarea iarna se întîmplă în grîu, în Poet el locuiește în muzică, aproape de steaua lunii pline, la ultimul etaj al unei orgi cu ochi albaștri — zimbetul lui care invită păsările mărilor la dans — roata nopții din cerul drept își iubește nemișcarea el adună în palmele aprinse cu care s-a călăuzit prin păduri luminînd catedrala ochilor de lup, nume și întîmplări, cuvinte ale copacilor din patrie are Poetul un obraz destins pe care nici ploaia nu-1 acoperă nici moartea ... rămîne așa încă multe eternități ca un cer CORNEL UDREA

Next