Tribuna Poporului, iulie-decembrie 1911 (Anul 1, nr. 27-52)

1911-07-03 / nr. 27

Abona m­e­ri­t­u­l: Pe un an . . . 4 Cor. I Pentru România şi America: Pe un jum. an . 2 Cor. Pe un an ... 10 cor. Un număr -4­ fii er­i. Apare în fiecare Duminecă. Redacţia şi Administraţia: St­rda Deák Ferenc 20. Inserţiunile se primesc la administraţie. — Manuscripte nu se înapoiază. — Telefon pentru oraş şi comitat 502. Mulţumite publice şi Loc deschis costă fiecare şir 20 fii. Nu-i suiş fără coborîş. Spune aşa o zicătoare românească foarte adevărată. Urci un deal ori­cât de înalt, cu multă zdroabă, dacă ţinta ce ţi-ai pus’o cere să-l treci. Şi în mijlocul greutăţilor urcuşului te întăreşte credinţa că vei ajunge odată pe culme, şi de acolo se începe coborîşul. Dar zicătoarea asta are alt înţeles. Are înţelesul scripturii care zice: »Cel ce se înalţă umili-se-va«. Vedem adevărul acesta din păţăniile zil­nice ale oamenilor. Nici­odată n’au bun sfârşit cei ce pe drept, pe nedrept trag mereu foc pe oala lor, numai ca să le fiarbă mâncarea mai în grabă şi mai bună. Şi tot aşa e scris să se întâmple şi în viaţa popoarelor. Cred, nu-i vorbă, condu­cătorii popoarelor şi ai ţărilor, că în mânile lor zace soarta milioanelor de oameni. Că de la o iscălitură ce-ş aruncă în fugă la căl­câiul unei hârtii atârnă fericirea neamurilor. Insă Dumnezeu e cel ce ne stăpâneşte pe toţi de­opotrivă şi care poate da fericire unui popor şi unei ţări. Şi Dumnezeu e cel mai mare duşman al nedreptăţii, pentru­­că el însuşi e dreptatea. El e cel mai mare duşman al semeţiei, pe care a fulgerat-o din cer, când s’a arătat între îngeri, pe care a scos-o din ran­f, când şi-a ridicat capul în sufletul oamenilor. El e cel mai mare duş­man al minciunei şi al făţărniciei, pentru că el este însuşi adevărul. Oamenii însă au voie slobodă. Ei se pot folosi de nedreptate, de minciună şi de fă­ţărnicie. Insă numai până la un loc. Pân’a­­junge pe culmea dealului în drumul nedrep­tăţii. De-aici încolo urmează coborîşul, şi Dumnezeu face să se clatine şi să se pră­­buşască tot ce-a fost zidit şi închegat din nedreptate, minciună şi făţărnicie. Dacă nu s’ar amesteca şi mâna lui Dum­nezeu în viaţa oamenilor de pe pământ, aceştia demult s’ar fi sfâşiat unii pe alţii, orbiţi de toate furiile patimilor. Gândurile acestea ne vin în minte când vedem guvernele ungureşti cum se întrec unele pe altele în goana de a urca cât mai repede pe culmea tuturor dorinţelor lor nedrepte, de-a fi singuri stăpânitori în ţara aceasta, ai cărei locuitori, mai bine de ju­mătate, nu sunt Unguri. Zidirea la care lu­crează ei din răsputeri, nădăjduim că va fi în grabă isprăvită. Zidirea închegată din piatra nedreptăţii, a minciunei şi a făţăr­niciei. Nădăjduim, că în drumul lor pripit, vor ajunge în curând pe culme, de unde se va începe povârnişul. Măsurile câte s’au luat în timpul mai apropiat împotriva popoa­relor nemaghiare din ţară, credem că vor fi cele din urmă. Pentrucă multe nu pot să mai fie. Tot ce-au putut au iscodit îm­potriva noastră. Poate vr’un jidan binevoitor de pe la cutare gazetă »patriotică« să le maî vâre în cap vr’o nouă lege de asuprire. Câteva zeci de ani guvernele ungureşti au de soare şi de veselie ale raiului îi auzi suspinele şi o cunoscu. Şi când văzu cum o duceau rău­ cătră împărăţia întunerecului, începu să plângă. Veniră câţiva îngeri şi dacă aflară durerea co­pilaşului, plânseră şi ei împreună cu dânsul. »Noi nu-ţi putem fi de nici un folos«, suspi­nară îngerii şi-l mângăiară pe obraji. Porni copilul prin raiu şi se tot duse, până ce ajunse la Domnul. Şi de pe scaunul lui de argint, din mijlocul Serafimilor, cari străluceau ca luce­fe­ii, Părintele lumii se uită cu blândeţe la copilaş şi grăi: »In raiu nu sunt dureri. De ce plângi?« »Doi oameni de cărbune, cu ochii de flacără, cu ghiare de cântar, n’au lăsat pe mama să intre în raiu. E mama, Doamne, şi trebuie să fie şi ea aici ca să ne jucăm cu merele de aur din grădină şi să cântăm împreună cu îngerii.« Şi se uită Domnul cu milă la el, apoi îl chemă mai aproape şi-l mângâie. »O să vină mama ta aici, dacă o fi făcut fapte bune, cât a trăit pe pământ«, grăi Dumnezeu. »Mama nu putea să facă rău«, răspunse copi­laşul şi se uită în ochii p­ini de bunătate şi de milă ai Tatălui ceresc »Să te duci la iad şi s’o întrebi dacă a făcut fapte bune«. Şi copilaşul plecă. împărăţia întunerecului era departe; dar el se ducea ca o rază de lumină de repede. Ajunse la uşa iadului şi păzitorii cei în­tunecaţi cari străjuiau acolo îşi puseră mânile la ochi, orbiţi de strălucirea hăinuţelor şi de lumi­nile din ochii copilaşului. Bătu la uşă: cioc, cioc, cioc. »Ce cauţi?« îi răspunse împăratul întunecimei avut mână slobodă în ţară. Vremea au fo­losit-o să alerge cât mai departe. După ce n’au executat nici­odată legea de naţionalităţi, ne-au pus în cârcă toate greutăţile: la judecătorii, la slujbe, în şcoală, în armată. Ne-au cinstit cu c­angăi, cu func­ţionari unguri până şi la cel mai reslăţit canton (casă de boactăr)­pe linia ferată. Ne-au răsplătit cu jandarmi cu mustaţa răsucită şi cu ochii crunţi, cu slujba la honvezi obligătoare pentru dascăli. Şi celealalte. Cine le-ar putea înşira pe toate ? Acum, ce mai iscodesc îm­potriva noastră, arată că într’adevăr nu mai au ce iscodi. După ce în multe locuri au schimbat numele româneşti ale satelor şi le-au dat nişte numiri de-ţi stă mintea în loc, acum viu şi se aruncă din nou asupra învăţătorilor. Ministrul de culte porunceşte învăţătorilor printr’o ordinaţiune să-şi scrie de azi încolo numele de familie pe ungu­reşte. Nu va mai fi Suciu, Stoja, Munteanu, ci Szöcs, Sztoja, Muntyăn. Aşa­dar, guvernul a ajuns în mare încurcătură. Nu mai are alte mijloace de a maghiariza. Şi cearcă să aducă şi batjocura aceasta asupra învăţăto­rilor noştri să-i schimbe numele cum i l-ai schimba unui sat, sau unei unelte. Acum ştiţi ce-ar mai trebui? După ce în ţara aceasta toţi oamenii sunt unguri, aerul, pânea, apa sunt ungureşti, numele tuturor vieţuitoarelor, ar mai trebui să vină un mi­nistru şi să poruncească­ toate sufletele din voi, naţionalităţilor, le botez din nou să fie »Caut pe mama!« »Cum o chiamă?« »Mama«. Şi veniră miriade de mame la uşa iadului şi suspinele lor se ridicau, precum se ridică glasul valurilor din Ocean, când se deslănţueşte furtuna. Nu mai auzise copilul atâtea vaiete şi rămase împietrit de durere. Pe urmă rupse de strigă: »mamă!« Atunci clocoti văzduhul de larma glasurilor celor ce se chinuiau în adâncurile întunere­ului. Dar un ţipăt se ridică mai puternic din vijelia de gemete. Copilul îl cunoscu şi iarăş strigă: »Mamă, m’a trimis Domnul să te întreb ce fapte bune ai făcut cât ai trăit pe pământ?» Şi se făcu o lini­şte, de părea că întreagă firea s’a împietrit Apoi glasul plin de durere şi de căinţă al mamei ră­sună ca şi când ar fi fost rostit să-l audă toată lumea: «N’am făcut nici un bine, odorul ma­mei!» «Gândeşte te mamă, poate îi fi făcut un bine mic, mic de tot». Şi iar se făcu tăcere. «N’am făcut nici un bine, îngerul mamei!» Porni copilaşul plângând cătră Părintele ceresc, iar când ajunse acolo, îşi acoperi faţa cu mânu­ţele şi durerea îi tăie glasul, de nu mai putu rosti nici un cuvânt Şi îl mângăe Domnul, iar când micuţul îşi mai veni puţin în fire, suspină: «N’a făcut, Doamne, nici barem un bine mic, mic de tot!» «O faptă bună trebue să fi făcut; altfel s’ar fi depărtat îngerii păzitori de ea şi n’ar fi putut să vieţuiască în pace pe pământ» răspunse Dum­nezeu. ' I Poveste. De D. N. Ciotori. Intr’un sătuleţ trăia un om cu stare. Avea numai un copil la care se uita cu atâta nădejde, cum se uita la cer şi de bucurie că n’are să i se stingă neamul, ajuta pe nevoiaşii, cari îi nimereau la poartă. Dar pe cât era el de bun şi de darnic, pe atât era nevastă-sa de rea şi de sgârcită şi ori de câte ori vedea că pleacă cineva mulţumit dela casa lor, se pornea pe gâlceavă. Şi într’o zi se duse omul cu carul la lemne. Plecase în ceas rău, ori îi ieşise necuratul în cale, că se răsturnă carul pe el şi-l omorî. De atunci nu mai plecase niciun nevoiaş mulţămit dela casa omului cu stare. Nu trecu mult şi mult şi copilul. îi fusese atât de dor lui tată-său de el, încât se rugase de Dumnezeu să i-1 aducă pe lumea ceealaltă. Plânse femeia, dar nu dete nimic de pomană pentru sufletul copilului său. Oamenii din sat îşi făcură cruce de una ca asta şi, de atunci ori de câte ori o vedeau, se fereau de ea ca de ciumă. Şi se scurseră iarăş ani mulţi până ce moartea trecu iarăş pragul casei în care nu mai găsea nimeni adăpost şi alinare suferinţelor, şi luă pe bătrână. Când ajunse cu ea la marginea lumei celeilalte, îngerii cari duc pe oamenii buni în raiu îşi în­toarseră faţa dela dânsa. Şi împăratul întunerecului zâmbi de bucurie şi trimise doi supuşi de-ai lui, cari luară pe bătrână s’o ducă în iad. Copilaşul ei care se juca prin grădinile pline

Next