Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)

1971-06-11 / nr. 6

MODELE ŞI LIMBAJE ŞTIINŢIFICE ALE REALITĂŢII A­ naliza fundamentelor cercetării ştiinţifice, atit în cadrul local al ştiinţelor particulare, cit şi în cel global al teoriei cunoaşterii, devine în prezent o necesitate imperioasă pentru profesioniştii investigaţiei ştiinţifice şi ai învăţămîntului. Această analiză nu mai poate rămîne exclusiv în sarcina filozofilor întrucît ea trebuie să aibă,­ca orice activitate ştiinţifică în epoca actuală, un caracter social şi ca atare dublu caracter teoretic şi practic. Astfel, sînt satisfăcute condiţiile de complementaritate ale tuturor cuceririlor revoluţiei teh­­nico-ştiinţifice mondiale contemporane, care leagă ştiinţa de viaţa socială prin legături care decurg din le­gile concepţiei materiatist-dialectice care cere nu nu­mai cunoaşterea realităţii obiective, dar şi stăpînire­i ei. In general, cercetătorii diferitelor ştiinţe particulare nu se mai mulţumesc cu poziţia de descoperitori ai unor fapte oricît de importante, ci caută să lege aceste fapte de observarea unor analogii izbitoare, să compare şi să înregistreze calităţi comune, să creeze categorii cît mai largi, modele ample ale diverselor aspecte ale realităţii. Modelarea succesivă pînă la atingerea unui grad de abstracţie şi de generalitate compatibil cu stadiul cel mai înaintat al cunoaşterii la epoca respectivă este o caracteristică a ştiinţei moderne. Dezvoltarea ştiinţei arată că prin modelarea succesi­vă, în care fiecare model serveşte de original unui mo­del uneori abstract, se ajunge la modele matematice. Istoria ştiinţei dovedeşte că disciplinele ştiinţifice care au reuşit să se matematizeze mai rapid şi mai profund decit altele, angajate mai tirziu şi mai încet în acest proces, au cunoscut atit o dezvoltare mai rapidă şi mai vastă, cît şi o aplicabilitate mai eficace în practică. Este suficient să cităm în acest scop numai disciplinele mecanice şi fizice suficient de matematizate ca meca­nica fluidelor şi electromagnetismul. Procesul e­e matematizare a diferitelor discipline şti­inţifice implică mai multe etape în care se folosesc no­ţiuni şi raţionamente matematice­ ataşate modelelor ca­racteristice etapei respective parcurse de disciplina con­siderată. Trecînd la o etapă ulterioară, caracterizată prin mo­delarea modelului anterior într-un­­ cadru mai general, noţiunile matematice folosite în acest nou cadru vor fi mai profunde, mai generale şi în consecinţă mai ma­niabile. Pentru a fixa ideile, vom da o descriere a noţiunii de model cu aspect de definiţie, dar care nu îndeplineşte riguros condiţiile unei definiţii în viziunea unui mate­matician. Vom numi model orice schemă care reflectă printr-o corespondenţă adecvată caractere structurale şi funcţionale ale unei categorii de obiecte sau feno­mene, denumite în acest caz originale ale modelului considerat. Aceste corespondenţe trebuie să permită în acelaşi timp şi reflectarea inversă a caracterelor structurale şi funcţionale ale modelului pe caracterele respective ale originalelor acestuia. Exemplul simplu al categoriei de fenomene denumite compunerea forţelor va clarifica în­ţelegerea ,,definiţiei" de mai sus. Nu ne vom lua sarci­na de a defini noţiunea de forţă, ci de a-i găsi un mo­del in segmentul orientat, denumit curent vector, deci un model geometric, iar fenomenului de compunere îi vom asocia ca model regula paralelogramului, deci adunarea vectorială. Realizăm în acest mod un model geometric care reflectează caracterele specifice forţei, luate ca noţiune generală, independent de natura sa particulară : direcţia, sensul şi intensitatea de acţiune. Acestea se reflectă în direcţia orientată şi în imaginea vectorului. Este vorba de o reflectare prin analogie care admite şi reflectarea inversă de la vector şi adunarea vectorialelor la forţă şi compunerea lor, reflectare con­firmată prin verificări experimentale. O condiţie prealabilă oricărei cercetări ştiinţifice este folosirea unor definiţii cît mai precise, lipsite de echi­­vocuri şi exprimate în termenii cunoscuţi, adică în ter­meni cărora li se poate asocia o semnificaţie ştiinţifică, în general, ceea ce se înţelege prin definiţie este o în­­finire de propoziţii independente între ele şi necontra­­dictorii, suteeatibile de a caracteriza obiecte sau feno­mene din realitatea obiectivă. Dar orice propoziţie este formată din cuvinte şi aces­te cuvinte nu sunt decit simboluri verbale, scrise, sau manifestate într-un alt mod, aparținînd unui limbaj. Ele Acad. N. TEODORESCU (Continuare in pag. 14) / Proletari din toate ţările, uniți-vă I —*""’""■■"I.............. ■■■! Ml MUH» ■ Hi .......... mii .iiiii—iii—»awMa»MPWwa—BB8W——H———|— !­NUL I — Nr. 6 VINERI 11 IUNIE 1971 16 PAGINI — 1 LEU ■ x. ■ ■.?.—..— -------------------— ---------------------------------------------------------- ---------------------------------------------- Portret ac LUCIA PISO Directorul Nu de mult am fost la sărbătorirea Liceului „Ioan Slavici", fost „Moise Nicoară", din Arad ; acum 50 de ani mă inscrisesem acolo ca elev în clasa I. Se sărbătoreau simultan 225 de ani de la instituirea învăţămîntului liceal in oraşul de pe Murăşul de Jos, 100 de ani de la întemeierea ac­tualului aşeză­mint şi 50 de ani (de fapt 52) de cind liceul a început predarea in limba română, după unirea cea mare. Eram foşti elevi de toa­te vîrstele : Acad. Avramescu, Acad. Tiberiu Po­­povici, Acad. Caius Iacob, Prof. Valeriu Novacu, Prof. Miron Constantinescu, preşedintele Acade­miei de Ştiinţe sociale şi politice, Francisc Mun­­teanu şi alţii. Titus Popovici încă nu venise, dar era aşteptat. Mulţi dintre foştii colegi nu mai erau Profesorii de altădată, doi — trei, foar­te bătrini. Am închis ochii să revăd profesorii de altă dată, cei plecaţi dincolo. Păreau şi mai mari decit atunci cind veneau in clasă cu catalogul subsuoară ! Stamatiad, poetul mîndru, Pe­pes­­sicius, cavalerul criticii româneşti, Manciulea, geograful, Blaga, naturalistul, Teodorescu, fizi­cianul, Papp şi Albu, latiniştii, Jean Decamp, francezul... Dar peste tot domina parcă statura olimpică a directorului Ascaniu Crişan, omul drept, matematicianul şi fizicianul de Înaltă cali­ficare. Părea o fire închisă, aspru, dar niciodată mim­os in relaţiile cu elevii. Odată m-a prins fumînd pe stradă, seara. A cerut să fiu eliminat ca să fie exemplu pentru­ ceilalţi deşi eram elev bun. Pină la urmă s-a a mulţumit să mă scoată de pe lista premianţilor in acel an. Totuşi, mi-a dat o „menţiune“ : „Cu­vinte potrivite“ de Tudor Anghezi, după care de mult tinteam, dar era o carte prea scumpă pen­­tru buzunarul meu. In 1928 mi-a înminat diploma de bacalaureat, intrebindu-mă­ ce am de gind să urmez. „M-aş fi dus la medicină sau la Politehnică, am răs­puns, dar ai mei nu au bani să mă susţină.“ „Tu la litere să te înscrii, a zis, acolo e locul tău“„ Avea dreptate, cred, şi am plecat la Universitat­­ea din Cluj. Acum cind il revăd in minte îmi pare mult mai mare decit atunci cind noi eram nişte copilandri puşi pe năzbitile pe care el ştia să le treacă cu ve­derea ori să găsească o soluţie dreaptă, cind nu întreceam cu „gluma" in impetuozitatea noastră tinerească, l-aş spune şi azi „Domnule Director“ şi aş sta în faţa lui in picioare, ca pe vrem­e ci cind eram elev, cu 50 de ani in urmă. MIHAI BENIUC

Next