Tribuna Şcolii, 1970 (Anul 1, nr. 1-29)

1971-12-04 / nr. 26

un tineret potrivnic războaielor... S-a acceptat să fie luată in consideraţie de Adunarea Generală a O.N.U., în cea de a 28-a sesiune, propunerea iniţiată de România privind „Tineretul, educarea sa în spiritul respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile sale fundamentale, problemele şi nevoile sale şi par­ticiparea sa activă la dezvoltarea naţională şi cooperarea internaţională". Nu asupra succe­sului considerabil, din punct de vedere politic internaţional, al acceptării iniţiativei româneşti vreau să stărui : acest răsunător succes este vă­dit pentru toată lumea şi nu-i decit o verigă dintr-un lanţ al succeselor politicii interne şi ex­terne a României, a conducerii P.C.R. Dar suc­cesul e cu atît mai mare cu cit e vorba de o p­roblemă vitală contemporană, de proporţii pla­netare. Asupra acestui lucru vreau să mă opresc. Suntem­ la peste 30 de ani de la declanşarea celui de-al doilea război mondial — monstrul care a măcinat intre maxilarele sale milioane de vieţi omeneşti şi a zdrobit bunuri economice şi culturale in valori incalculabile. Tineretul nu provoacă războaie, dar în orice caz el plăteşte cu singe in primul rind aceste flageluri ale ome­nirii stirnite de oameni. Dovadă şi războaiele trecute şi cele care se mai poartă azi in dife­rite puncte ale globului terestru. Or, tineretul se compune din fiinţe capabile să gindească şi să acţioneze, conform educaţiei şi rolului ce li se acordă de societate. Tinereţea incepe la 14 ani şi fiecare o duce pina unde poate, paranteza inchizindu-se nu­mai statistic in jurul a 40 de ani. Grija principală insă trebuie in mod firesc acordată primilor 10 ani de tinereţe — aceasta fiind perioada de punere a temeliilor persoa­nei umane ca factor activ in producţie şi crea­ţie, pornind de la bazele educaţionale structu­rate in studiile copilăriei. Problema tineretului poate fi studiată in toa­tă complexitatea ei numai ţinînd seama de con­textul istorico-social din epoca noastră şi de condiţiile specifice fiecărei ţări şi fiecărui po­por, el insuşi foarte diferenţiat ca stratificaţii şi categorii umane. In nici un caz problema tine­retului nu poate fi considerată la modul abstract, cum se intimpla cîteodată cu problema păcii, ci numai in deplina ei concreţiune, fără neglija­rea vreunui aspect fundamental şi actual. Tinere­tul nu trebuie idealizat — chiar dacă tinereţea M. BENIUC (Continuare în pag. a 9-a) TUDOR ARGHEZI­­e C. PILIUŢA Proletari din toate tärile, unifi-vä ! Arta educatorului­­». Mi-aduc aminte şi astăzi cu oroare de pedep­sele fizice pe care le primeam, acei mai zbur­dalnici dintre noi, din partea învăţătorului. Pe­depselor, să le zicem morale, ca „ieşitul la colţ", sau „în genunchi", li se adăugau : lovitul pal­melor — bine întinse, pentru ca durerea simţită să fie cit mai ascuţită — cu muchea unei linii, nu­mărul loviturilor crescînd cu „gravitatea" faptei, trasul de urechi şi, în sfîrşit, lovitul obrajilor cu palmele. îmi ard şi acum obrajii cînd mă gîn­­desc la o palmă primită în clasa a IV-a (a opta, în numerotarea actuală). M-am simţit umilit ca om, şi sentimentul acesta de umilinţă nu mi l-au putut smulge nici anii, nici evenimentele care s-au perindat în cursul vieţii mele. Sper din su­flet că asemenea „reguli" pedagogice, odinioară în floare, au dispărut pe deplin. Profesorul care recurge la bătaie, renunţă prin aceasta la ceea ce constituie fondul calităţii sale de educator, posibilitatea de a comunica, de a transmite, de a convinge, pierzînd astfel calita­tea însăşi de profesor şi chiar, în bună măsură, pe aceea de om. Trebuie să mărturisesc că, trecind peste peri­oada acestor „experimente" pedagogice, am in­­tîlnit, mai tîrziu, începînd chiar cu primii ani ai liceului, profesori care au ştiut să ne transmi­tă, o dată cu ştiinţa, întreaga căldură a sufletu­lui lor. Pe aceşti profesori nu i-am uitat nicioda­tă şi am încercat să fiu asemenea lor. Ei au fost educatori adevăraţi, totali, în sensul pe care îl înţelegem noi astăzi. Dar profesorul de astăzi ? In pragul uşii clasei pe care o deschide, el trebuie să se scuture de toate grijile, necazurile şi preocupările — altele decît acelea care pri­vesc pe tinerii săi ucenici. Intrarea sa în clasă trebuie să fie dorită şi nu temută. Gesturile şi vorbirea trebuie continuu supraveghiate. Nu nu­mai vorba şi mişcările, dar şi portul, care tre­buie să fie corect, fără ostentaţie. Iar atunci cînd îşi expune lecţia, profesorul trebuie să ştie să participe, împreună cu elevii săi, la bucuria lucrurilor descoperite, să aducă la suprafaţă, din străfundul amintirilor sale, toţi fiorii resimţiţi atunci cînd el însuşi a primit bu­chetul de cunoştinţe pe care îl transmite la rîn­­dul său mai departe, îmbogăţit şi înfrumuseţat. Căci pentru elevii săi, profesorul trebuie să fie nu numai un model de profesor, dar cel puţin în aceeaşi măsură un model de om pentru viito­rii oameni REVISTĂ SĂPTĂMÎNALĂ Anul I Nr. 26 Sîmbătă 4 decembrie 1971 12 pagini — 1 leu Le­cţia supremă ADRIAN PAUNESCU Una dintre cele mai grave, mai tulbu­rătoare, mai dificile şi mai frumoase lec­ţii pe care avem să le învăţăm, din clipa naşterii şi pină în clipa morţii — şi mai cu seamă pe băncile şcolii — este lecţia de patriotism. Este acea lecţie supremă, lecţia sacrificiului şi luptei, lecţia rezis­tenţei naţionale şi a demnităţii, lecţia construcţiei şi a eliberării omului de com­plexe, de sărăcie şi de laşitate, lecţia so­cialismului românesc şi a participării la valorile umanităţii, lecţia generaţiilor ce-şi dau mina trecînd, şi a eternităţii noastre, aici, lecţia la care participă zil­nic 20 000 000, fiecare cu inima şi cu bra­ţele, cu mintea şi cu amintirile, cu tot ceea ce are mai bun şi mai durabil. Dar cine — în şcoli — trebuie să fie profesorul de patriotism ? Cine trebuie să găsească acele cuvinte ale comunică­rii, care dincolo de formulele chimice, de anul naşterii lui Titu Maiorescu sau Mi­ron Radu Paraschivescu, dincolo de sem­nele de punctuaţie şi de anii tratativelor şi tratatelor, dincolo de specialităţi şi do­menii , să întărească sufletul tînăr „pe altarul de lumini al Sfintei Patrii“, cum spunea, minunat, într-o poezie Eugen Jebeleanu ? Cine este profesorul de pa­triotism ? Cine să-i cheme pe copii — în mod permanent — la lupta fără sfîrşit a patriei ? Cine să zidească purele lor con­ştiinţe în jurul celui mai fierbinte ideal: libertatea patriei şi a oamenilor săi, dem­nitatea şi construcţia naţională ? Şi pentru că sîntem comunişti, şi pentru că tot ceea ce e al patriei ne atinge, şi pentru că lecţia patriotismului este sin­gura lecţie fără recreaţie şi fără vacanţă, se cuvine — cred — ca TOŢI dascălii din această ţară să fie profesori de patrio­tism. Nimic nu e mai bun, nimic nu e mai înălţător, nimic nu e mai sfînt ca Patria ; chipul cel mai apropiat al universului, pă­­mînt al soarelui şi al ninsorii, Patria fără moarte, Patria mormintelor strămoşilor noştri şi a leagănelor copiiilor noştri, acum şi pururea, Patria. Cu capetele plecate de atîta iubire, cu ochii aprinşi, cu sufletele pure, cu conş­tiinţele limpezi şi grave, ce altceva ar putea să ne preocupe mai mult şi mai adine decît Lecţia de patriotism, slujirea Patriei Socialiste, raţiunea noastră de a fi ? Lecţia de patriotism ai cărei pro­fesori trebuie să fie toţi dascălii acestei ţări. _________| Cincinalul 1971—1975 : Coordonat® privind dezvoltarea învăţămîntului de cultură generală . Consultaţie: Conţinutul şi caracte­­risticile fundamentale ale epocii contemporane . La Recea Făgăraşului se face învă­­ţămînt modern. ÎN ACEST NUMĂR:

Next