Tribuna, iulie 1884 (Anul 1, nr. 63-87)

1884-07-22 / nr. 80

Anul I Sibiiu, Duminecă în 22 Iulie (3 August) 1884 Nr. 80 Abonamentele ~ Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1l1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V4 an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1U an 10 fr., x/a an 20 fr., 1 an 40 fr.TRIBUNA Apare în fiecare zi de lucru Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr.­­ Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un immer costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 21 Iulie st. v. Un om odată, simţind că i se apropie sfîrşitul, a chemat pe feciorii sei la sine şi le-a lăsat cu limbă de moarte, se sape în ogorul ce rămâne de dînsul, că vor găsi o comoară în el. Feciorii, înmormântând pe părintele lor, s’au pus neîntârziat la lucru, au săpat aci­i, au săpat mâne şi, fiindcă n’au găsit comoară, au oblit săpătura şi au aruncat sămânţă în ea. Sosind apoi timpul sece­rişului bogat, ei au înţeles, că aceasta e comoara, de care le vorbise reposatul. Alt om, simţind că i-a sosit ciasul morţii, a chemat pe feciorii sei la sine, a luat o nuia şi a rupt-o în faţa lor, iar în urmă a cerut mai multe nuiele, le-a legat la un loc şi le-a dis: Iată i­rumpeţi această legătură! Feciorii s’au încercat, dar n’aveau destulă putere şi au răspuns: în zadar ne căsnim, căci nu putem să frângem aceste nuiele legate la un loc. Luaţi din aceasta învăţătură,­­ a grăit acum părintele. Precum eu moş­neagul ce mă aflu în dunga morţii am frânt această nuia, tot astfel pot şi nevoile vieţii să frângă pe fie­ce­care dintre voi; însă precum aceste nuiele legate la un loc simt atât de tari, încât nici voi, oameni în puterea tinereţii, nu le puteţi frânge, tot astfel, dacă vă veţi ţină strînşi la un loc, vă veţi iubi şi ajuta unul pe altul, nici soartea neîndurată nu va pută să vă frângă, nici duşmanilor de batjocură nu le veţi fi. E oare cineva, care nu cunoasce aceste două pilde ?! Nu este nimeni! Le seim cu toţii, le-am audit în co­pilăria noastră, le-am spus şi noi înşine în nenumărate rînduri altora, atât de pe de rost le seim, încât nici nu ne mai dăm seamă despre înţelepciunea cuprinsă în ele. Cu toate aceste în ele găsim taina vieţii omenesci: prin muncă şi unire s’a făcut neamul omenesc stăpân a toate făp­turile; prin muncă şi unire se ridică el mai presus de sine însuşi. Şi ce oare i-a făcut pe oameni să se unească între dînşii şi să ostenească în su­doarea feţii lor. Nevoile vieţii! Odinioară, când erau puţini pe faţa pământului, oamenii îşi petreceau în draga lor voie, umblau de ici pănă colo, când le era foame, îşi căutau fructe, şi se hră­­niau cu ele, dar dacă-ş i apuca somnul, se culcau în umbra vre-unui copac, ori în vre-o peşteră, încetul cu încetul ei s’au sporit însă şi nu le mai erau destule fructele, pe care le găsiau de-a gata; au început dar a se bate între dînşii: cei mai vrednici au luat toate fructele pentru dînşii, cei mai tari au alungat pe cei mai slabi, i-au bătut, i-au omorît, ba, chinuiţi în cele din urmă de foame, au început să-i şi mânce. Ear cei mai tari erau aceia, care erau uniţi între dînşii. Deprindându-se a se hrăni cu carne, oamenii au început să lucreze, ca să-’­’ facă arme, cu care să vâneze dobitoacele; ear după­ ce s’au sporit, încât nu mai găsiau destul vânat, au apucat armele unii contra altora, şi ear au bătut, au omorît, au alungat cei mai tari pe cei mai slabi. Ear acum cei mai tari erau aceia, care erau mai isteţi, sc­useră a-’şi face arme mai bune şi a se ţină strînşi la un loc. S’au găsit atunci unii mai înţelepţi, care au dis: Nemernici şi fără de minte suntem noi oamenii! Ne batem între noi şi ne omorîm, ca să putem trăi, când, cată! şi fiarele codrilor se hrănesc din carnea dobitoacelor, pe care o vânăm noi, n’ar fi oare mai cu minte să ne unim între noi, ca să apărăm dobitoacele şi să stîrpim fiarele, ca să ne rămână nouă hrana, pe care o pradă ele ?! înţelegând aceasta, oamenii s’au făcut păstori: au luat sub paza lor dobitoacele, care le trebuiau lor, le-au adunat în turme, le-au purtat la păşune, le-au prăsit şi le-au ferit de fiare, ca să-’şi aibă totdeauna hrana la îndemână. Dar tocmai pentru­ că aveau hrană cu prisos, oamenii s’au sporit acum cu atât mai vîrtos, încât nu-i mai încăpeau pă­şunile : se încep car luptele, şi cei mai tari îi bat pe cei mai slabi, îi omoară, îi alungă dela păşuni, le i­au turmele, ba îi prind şi îi fac sie robi. Astfel întră robia între oameni: cel mai tare silesce pe cel mai slab să-i facă treburile, pentru­ ca el însuşi se-­şi poată petrece în draga lui voie. Dar cei mai tari sânt şi acum aceia, care sânt uniţi. Şi car se ivesc oamenii înţelepţi. Nemernici, — d­ic ei, — şi fără de minte sântem noi oamenii. Ne batem în­tre noi şi ne omorîm unii pe alţii, ca să putem trăi, când, iată! că buruienile proaste, scirul şi cucuta, bozul şi mărăcinile cresc pretutindenea. N’ar fi oare mai cuminte, să ne unim cu toţii, ca să stîrpim aceste buruieni netrebnice, pentru­ ca pământul să rodească în locul lor seminţele ce ne prn­esc nouă ?! înţelegând aceasta omul s’a făcut plu­gar: a tras brazda în pământ, a stîrpit buruieni şi păduri, a oblit pământul, a aruncat în el sâmănţa de care avea tre­buinţă şi ’şi-a clădit coliba la marginea ogorului seu, ca să-’l păzească. Şi iată că omul harnic silia prin munca sa pămân­tul să-i dee hrană, însă hărnicia ea singură nu era nici acum destulă. Sosind timpul secerişului, cei mai tari au venit şi ’l-au alungat pe omul harnic din colibă, au adunat roadele muncii lui şi le-au împărţit între dînşii, ba ’l-au prins, şi ’l-au făcut rob lor şi ’l-au pus se mun­cească pentru dînşii. Cei harnici dar nu s’au putut bucura de roadele muncii lor decât uniţi fiind şi ei între dînşii; altfel ajungeau robi celor ce sciau să se unească. Fără de unire hărnicia nu preţuesce nimic ! Veacuri întregi, mii de ani de-a rîn­­dul omenirea a fost împărţită între robi şi stăpâni, şi mereu a muncit mulţimea fără de minte şi neunită, pentru­ ca cei puţini, dar mai isteţi şi uniţi între dînşii să poată trăi o viaţă plină de răsfăţări. Precum zorile de oii nu sânt fru­moase, când nimeni nu le privesce, pre­cum oarba verde nu e de nici un folos, când nu e păscută, tot asfel nici cel mai gras pământ nu preţuesce nimic, când nu-­l atinge mâna omenească. Şi braţele mun­citorilor au dat dar preţ pământului de sub picioarele noastre: ele au stîrpit mă­răcinile şi buruienile netrebnice, ele au făcut curături prin codri, ele au deschis comorile nesfîrşite, pe care le scoate brazda la iveală. Şi totuşi mii de ani muncito­rii au fost robi ai acestui pământ, pen­­tru-că n’au setat să-l păstreze în stăpâni­rea lor şi nu ’l-au scitit, pentru­ că nu erau uniţi între dînşii. Iată însă, că s’au ivit din nou oameni înţelepţi. Nemernici, — au dis ei, — şi fără de minte sânteţi voi muncitorilor. Osteniţi mereu în sudoarea feţii voastre şi daţi partea cea mare din roadele ostenelelor voastre celor ce-’şi petrec viaţa în răsfă­ţări. N’ar fi oare mai cu minte să vă uniţi între voi şi să luaţi în stăpânirea voastră pământul de sub picioarele voastre. Audind aceasta, muncitorii au început a se înţelege între dînşii, dar stăpânii pă­mântului s’au cuprins de frică şi le-au dat muncitorilor pământ, ca să stăpânească fiesce care din ei partea, din care se poate hrăni. Ce mai rămâne acum? S’a înfundat răutatea şi înţelepciunea omenească aici? A perit robia pentru totdeauna dintre oameni ? E acum destul ca omul să fie harnic, pentru­ ca să se ridice de­asupra, ori tot mai trebuie să fie şi unire între cei harnici? Dacă ne uităm împregiurul nostru, vedem, că cel harnic înaintează, îşi ago­­nisesce avere şi ajunge în cele din urmă să aibă mai mult de­cât ceea ce­­ tre­­buesce. Din contră cel leneş dă îndărăt şi în curând ajunge la strîmtoare. Atunci harnicul îl chiamă la sine şi-’i plice: Iată, te văd peritor de foame şi mi se face milă de tine: îţi dau să mânci şi-’mi vei munci drept resplată. Astfel harnicul ajunge stăpân şi leneşul slugă. Muncesce trei­­file cu hărnicie, şi­­lina a patra îl vei pune pe leneş să muncească în locul tău; agonisesce un an, şi toată viaţa vor agonisi risipitorii pentru tine. Iată înţelepciunea vieţii în lumea de astăzi. Harnicul stăpânesc­, iar leneşul şi risipitorul ajung a fi robi. Vai însă vouă, harnicilor, dacă nu veţi fi uniţi între voi! Căci în curând leneşii şi risipitorii se înţeleg între dînşii, chibzuesc şi află chip să fee roadele hăr­niciei voastre ca să le împartă între dînşii. Pentru­ ca să rămână stăpâni pe roa­dele hărniciei lor, harnicii trebue să fie mereu uniţi şi să urmărească cu mânie neîndurată pe cei leneşi şi risipitori, pen­tru­ că şi aceştia trebue să trăiască şi numai din munca harnicului pot trăi. De aceea, când vedem un om, mai nainte de a ne ridica pălăria, ca să-’i dăm bineţe, trebue se ne întrebăm: Omul acesta ce este? ce lucrează? ce folos îi aduce obştei? prin ce-’şi câştigă dreptul de a trăi? — Şi dacă vom găsi, că ni­mic nu este, nimic nu lucrează, nici un folos nu aduce, se ne depărtăm dela el şi se-’l părăsim şi să-’l lăsăm pradă ne­voilor vieţii, căci aceste îl vor învăţa să muncească ori îl vor duce la perire, şi e bine să peară sămânţa celor leneşi şi risi­pitori, căci ei sânt vrăjmaşii noştri. Dar uniţi trebue să fie cei harnici mai ales pentru­ că unirea face ca lucrarea să fie spornică. Munca şi unirea ne-a scos pre noi din starea ticăloasă, în care am fost şi numai prin muncă şi unire vom pută să înaintăm mai de­parte pe calea cea bună. Revistă politică, Sibiiu, 21 iulie st. v. „Kolozsvári Közlöny,“ în primul seu articol de astăzi, cu un aer de exemplară nevinovăţie încât privesce diaristica ma­ghiară, impută a jiaristicei române, că ea s’a constituit în partid răsboinic, care voiesce cu ori­ce preţ bătaia, se înţelege, cu peana. „Deosebirea este numai,a­dice numitul diar, „că spre a purta răsboiu se cere să fie două partide răsboinice şi astfel şi în acest caz nu este de ajuns, ca o parte să voiască a se certa şi acasa cu ori­ce preţ, pe când ceealaltă, presa ma­ghiară, sau cu alte cuvinte statul (!) nu voiesce să scie de ceartă.“ Va să­dică, după înţelepţii din Cluj, noi sântem pro­­vocătorii, pe când presa maghiară, tot­deauna liniştită, cuviincioasă şi dreaptă, nu tulbură apele nimănui. Ce nevinovăţie! Ce oameni iubitori de pace sânt politicii maghiari! Iar noi, ca oameni păcătoşi ce sântem, voim să ne certăm cu ori­ce preţ! Din nenorocire însă pentru noi şi satisfacţiune pentru cei din Cluj „popo­rului român nici prin minte nu-ş i trece, ca să se plângă de vre-o apăsare brutală în privinţa limbei, a rasei sau a convingerei confesionale, şi aceasta pur şi simplu pentru cuvântul, că apăsarea nu există decât în închipuirea agitatorilor. Dînsul vede prea bine, că ceea ce îl interesează: greutăţile zilnice ale vieţii tot atât de mult îl apasă pe vecinul maghiar ca şi pe dînsul. Con­­tribuţiunea, lucrările publice, justiţia ser­­viţiul militar, administraţia — cu un cu­vânt întreaga funcţiune a statului tot atât îl atinge pe Iuon cât şi pe Iános şi aşa când este vorba de popor nici o parte nu are mai mult motiv de a se plânge sau a fi mulţumită decât ceealaltă.“ Noi ca organ de publicitate român am căutat tot­deauna a ne face expresiunea poporului român şi în această privinţă credem, că

Next