Tribuna, iunie 1888 (Anul 5, nr. 124-146)
1888-06-11 / nr. 132
Anul V ISES ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., */* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1l1 an 10 franci, 1/3 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Sibiiu, Sâmbătă 11/23 Iunie 1888 Apare în fiecare zi de lucru INSERTIUNILE ) Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr, a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un numer costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 10 Iunie st. v. La urma urmelor, pare, că pe o seamă de foi maghiare care le-a ajuns mila cea mare de Români. Bine trebue luat seama, cricem oară şi accentuăm mila cea mare. O facem aceasta ca să distingem între milă şi milă şi de altă parte să se scie, că „miloase“ faţă cu Românii foile maghiare sânt totdeauna. Mila lor merge atât de departe, încât pe fiece Român, fie el încă odată atât de trudit, ’l-ar vedea bucuros strâns la sinul naționalității maghiare. Dar’ de unde și pănă unde zelul, de a se arăta tocmai acum foile maghiare atât de purtătoare de grije de neamul nostru ? Ce le va fi îndemnând să discute tocmai acum lucruri atât de doioase pentru Români ? Cum să cugetăm și să cugete Românii asupra unui fenomen, care multora trebue să pară atât de paradox? S’ar putea că foile maghiare, sciind, că pe directoruljiarului nostru, pe dl Ioan Slavici, ’l-a înghițit sațul, vor fi cugetând, că este o datorințâ patriotică, a ne scoate pe noi Românii şi interesele noastre românesci, la iveală, şi apoi în public, în faţa lumii, a ne spune cum putem să ne facem fericiţi. Şi noi totuşi le facem de atâtea ori imputarea, că contribuesc la asuprirea neamului nostru românesc! De optsprezece ani se practică constituţionalismul în biserica ortodoxă română din metropolia gr.-ort. a Românilor din Transilvania şi Ungaria. De optsprezece ani biserica aceasta vrea să se reîntoarcă la originea ce şi-a dat-o întemeietorul ei şi să se îngrădească în contra absolutismului de care sufere bunăoară în Rusia, şi în contra unui constituţionalism la aparenţă, cum este cel din alte ţeri, în care există biserică ortodoxă. Totdeauna ,şi-a pertractat afacerile ei administrative în aurul şi vontul lumii. Foile maghiare nici notiţă nu au luat de toate pertractările. De sigur, că au vrut să nu provoace și să nu nutrească sfiala în aceia, care erau chemați a se ocupa cu pertractarea afacerilor, sau doară, că erau mulțumite cu resultate și . . . qui tacet consentire videtur. Fie cum va fi, trecutul puțin impoartă, — de praesenti gaudet ecclesia, în anul acesta cu deosebire s’au schimbat boerii. Foile maghiare urmăresc pas de pas, cele ce se întemplă în biserica gr.-or. română şi se înţelege, că după dînsele tacitul este: decadenţă pe toată linia. Causa? Aceasta nu se mai ţine, pe cât se vede, de chemarea lor, sau se plătesc foarte lesne, precum am vecrut ieri, cu o banalitate: „Tribuna“ este de vină. O, şi „Tribuna“ aceasta ! Câtă bătae de cap causează şi Românii încă tot nu înţeleg odată, cât ar fi de bine să se desfacă cu totul de dînsa! Mai ales când de soartea lor, ar figura decet, sânt preocupate cu atâta căldură multe dintre foile maghiare, folosindu-se de corespondenți scumpi chiar şi din naționalitatea noastră română. Scopul nostru însé nu e să ne ocupăm cu cestiuni bisericesci. Mila a fost punctul nostru de mânecare pentru astăji şi prelângă aceasta voim să și rămânem. Atingând totuşi în treacăt şi cestiuni bisericesci, am făcut-o pentru că trebuia să o facem. Unul dintre chiatele maghiare, „Kolozsvár“, care deosebit ne-a dat prilegiul la rândurile aceste, mânecă de la afacerile bisericesci ale Românilor gr.-or., pentru ca să poată ajunge la mila, de care, dupăcum s’ar vede, li se rupe inima, în favorul tuturor Românilor. Ei bine, în ce se cuprinde mila de Români a nobilului confrate dela Cluj ? Iată în ce: după ce nu e mulţumit cu şcoalele, cu edificiile şcoalelor şi cu pregătirea candidaţilor de teologie ai Românilor gr.-or., mila aduce cu sine să se gândească şi la mijloacele, prin care s’ar putea ameliora starea cea deplorabilă a institutelor şi instituţiunilor, care au stârnit compătimirea confratelui din Cluj. Mijlocul cel dintâiu este, că recomandă toată treaba „factorilor, de la care atîrnă controlarea şi ameliorarea împregiurărilor . . . .“ Desigur guvernului. Insă, ca treaba să fie perfectă, mai recomandă şi „muncă corespunctătoare, diligenţă şi economie“. Căci „nicăiri nu e mai multă posibilitate pentru desvoltare şi spor in privinţa spirituală şi materială ca în Ungaria“ . . . „Ajută-ţi şi Dumnezeu îţi va ajuta!“ sânt cuvintele de încheiere ale milostivului confrate de la Cluj, care desigur nu are cunoscinţă despre ceea ce a scris acum de curând „Nene Südung. Zig“, combătând acţiunea ,,Iasziv“-ului, în foaia aceasta, care nu e daco-română, se scrie, că în Timişoara sânt g reci de mii de oameni, care n’au nici cu ce-’şi stimpera odată foamea. Cu toate aceste nici noi, dar’ nici nimenea altul nu va avea ceva de excepţionat, cu deosebire în ceea ce privesc sfaturile cele părintesc. Sânt foarte bune şi foarte acceptabile, ba noi am îndrăsni attice, că Românii anticipânde de secoli le-au şi acceptat. Pentru că Românii, dupăce prin legile feudale au fost perdut dreptul asupra proprietăţii şi au devenit în mare parte coloni, după ce au perdut averile metropoliei şi mănăstirilor lor de odinioară, n’au stat cu mânile în sin. S’au sbuciumat şi au trebuit să se sbuciume mult, pentru că, până când alţii au fost şi sânt şi în Ziua de astăzi sprijiniţi cu îmbelşugare de stăpânire, Românii au trebuit şi trebue să-’şi împlinească datorinţele cu cea mai riguroasă acurateţă cătră stat şi totodată se-’şi creeze mijloace, prin care se- ’şi aculte toate necesariile pentru desvoltarea lor spirituală şi materială. Ne-ar duce prea departe, dacă ne-am pune acum în coloanele unui Ziar să scormonim în trecut şi să desgropăm toate obstacolele câte s’au pus în calea desvoltării materiale şi spirituale a Românilor. Lăsăm dar’ trecutul, pentru ca să stăm un moment la present şi să vedem, cum stăm şi cu trâmbiţata posibilitate de desvoltare, ca nicăiri în altă parte. Sânt trei milioane de Români în regatul unguresc, întrebăm, cu câte universităţi, cu câte gimnasii sau altfel de şcoale sânt ei sprijiniţi din partea statului ? Care va se zică, Românii trebue, după ce universităţi nu au, se îngrijească de instrucţiunea lor universitară, secundară şi primară din mijloacele lor, cum pot. Dar’ şi aceasta prelângă câte greutăţi, care li se pun în cale! De teatre, de opere, de academii etc. nici nu ne mai răcim gura şi poate că nici nu am aminti de dânsele, dacă „predicatorul“ din Cluj nu ar fi atât de afabil să ne recomande nouă muncă, diligenţă şi economie nouă, care ne îngrijim de desvoltarea și cultivarea noastră întreagă din muncă îndoită, din diligență și economie îndoită, nouă, care trebue să ne luptăm și pe terenul economic ca să paralizăm efectele greșelilor guvernului în economia politică internațională, pentru ca de o parte să nu prindă rădăcini pauperismul, car’ de altă parte să nu se despopuleze ţeara. Este pentru confratele din Cluj uşor a predica post cu stomachul plin. Ce nu au conaţionalii sei de la stat? Poate lingura, cu care sorb supa, cuţitul şi furculiţele, cu care se servesc la mâncare, şi dacă ne-am pune la recensiune, oare ce am găsi pe la universităţile şi celelalte institute ale lor susţinute din banii ţerii? Fără îndoeală, ne-am convinge, că nu tot ce sclipesce e şi aur. Să fim înse recunoscători de mila foilor maghiare şi dacă cumva acum nu sântem în stare să ne şi arătăm recunoştința noastră, să ținem minte, ca să o arătăm când vom fi în stare a o arăta. FOIȚA „TRIBUNEI“. Mazeppa. De Lord Byron. Traducere de George Coşbuc. (Urmare.) Ardeam de ciudă — bah, nebun Aş fi dorit să me resbun Pe toți, căci toți în largul gurii Râdeau eu chior! Dar’ târ«jiu Eu tot m’am răsbunat: pustiu Şi colb e tot palatul; murii Şi punţile-au perit în foc Şi nici o peatră nu-’i la loc Din muri şi punţi; pe câmpi în zare Nici fir de ierbi nu mai răsare, Abia vr’un colţ de mur stricat Arată locul, unde-au stat în giur de zid atâtea turme; Aţi poţi să treci prin acel loc, Că din palat nu vecii nici urme! Hah! Cum trăsneau pocnind în foc Acele turnuri, când suişul Cel 'nalt al lor s’a năruit! Şi, ca părău, curgea topit Tot plumbul din acoperişul Aprins al vechiului castel, Şi n’au avut nici într’un fel vr’un scut în faţa răsbunării! Acei, cari m’au legat să pier Şi cu iuţeli de foc din cer M’au dat nemărginirii zării, De sigur ei n’au cugetat Că am să-’i resalut odat’ Cu 10 mii de bravi în arme Cari tot s’aprindă, tot să sfarme, Şi astfel să le mulţumesc De când m'au pus să călăresc! Atunci când m'au legat, nebunii, Pe cal cu tari şi multe funii, Au rîs, dar’ au plătit curând, Căci vremea ’n toate face rând. Da! Noi se ne 'mpăcăm cu gândul Răbdând şi adi, ce-am răbdat ieri, Căci va veni şi la noi rândul. Şi-atunci pe lume nu-’s puteri De om, ca să-’ţi răpească mila Şi desbărând mânia ta Să-’ţi dea porunci să ierţi cu sala Greşeli ce nu se pot ierta. Pândind mereu şi pe tot locul Neprietinul câştigă jocul. XI. Mereu, mereu! Şi tot mereu Sbura turbat fugarul meu; Dar’ ori-şi-cât sbura fugarul, Eu nu zuriam de loc hotarul Acestei stepe! Am lăsat De mult în urmă câmp şi sat. Aşa de repede s’aleargă De sigur numai focul roş De fulgere prin nori umbroşi! Nici sat, nici căsi în zarea largă, Nici câmpi de plug, dar’ am zărit Departe ’n fund la răsărit O silbă, ca un nor întinsă; De urmă omenească însă N’am dat mai mult, decât de-un şanţ Săpat, ca val de apărare, în drumul oştilor tatare, Căci, poftitori de fum şi lanţ, Mai au pe-aici Spahii trecură. Pe unde fii tatari păşesc, în veci nici flori, nici ierbi nu cresc. De neguri bolta era sură, Şi vânt batea, dar’ slab şi lin Că cel mai tăinuit suspin — Eram prea slab, să gem o rugă, Prea trist, să blastăm, dar’ mărunţi Cădeau stropi reci din ochi’mi crunţi Pe coama calului, ce 'n fugă Sălbatec sforăind pe nas Grăbia mai orb din pas în pas. Credeam, că ostenit în fine Va mai slăbi dela un loc; Dar’ el în patima-’i de foc, Cu totul a uitat de mine; Ear’ de simţia pe spate greu, Acesta-’i părea pinten! Eu N’aveam curagiu să mişc sub fune Grumazii slabi şi ’nţepeniţi Nu cumva prin mişcări s’aţiţ Pe cal la salturi mai nebune, în urmă, slab şi frânt, cutez Să-’l strig, să-’l chem, să-’l îmbunez Cu vorbe dulci — dar’ dintr’odată, Atins de glas, ca de săgeată, Sau ca de trimbiţi de resboiu, S’aruncă trăsărind, apoi Spăriat dă ’n fugă în turbată. Şi funiile atunci tăiară în carne-mi şi cu răni o ’ncing Au stors şiroiu de sânge-afară, Şi greu, cât nu pot deping Prin graiu, mai greu ca orice ’n lume, Sta setea, sta să mă consume. XII. Ajunserăm cu salt de salt La poala codrului, ce 'n zare Credeai că nici un capăt n’are; Erau fagi verdi, cu trunchiul nalt, Ei, împrotivitori furtunii Siberice, la luminiş Se rădicau peste tufiş Ca turnuri ici şi colo uda, în giur, tufari mai tinerei Toţi veriji, tot codru era verde, Căci n’a dat încă peste ei O noapte, care să-’i desmerde Cu brumă ’n loc de calde ploi Răpindu-’i codrului verdeaţa, Schimbându-’i în roş-galben faţa, Atunci aceste moarte foi Asemeni sunt de geruri supte Ca şi viteji căluţi în lupte, Când membrele fără vieţi, Rămasă 'n iarnă, nengropate Pe câmpi, de ger sânt îngheţate, încât nici corbi de foame beţi Nu pot să sfăşie din ele, Lovind cu pliscurile grele. Vedeam în codru fagi, stejari, Castani vedeam; dar’ stăteau rari în spaţ, pe ici şi ici, acestea De n’ar fi fost, de sigur eu Aii nu ve-aş povesti povestea! Dar’ crăngile din drumul meu Supţiri fiind, să ’ncovoiară Uşor de tot, şi nu-’mi sfărmară Slăbitul trup, dar’ crengi mai lungiMi-au tras pe trup grozave dungi Şi sfăşii. Dar’ mă simţiam bine, Căci aerul m’a 'mprosperat, Şi sângele’mi, răcind, a dat Să unduie mai viu în vine. Atunci, în crâng, din crângul des Văglui, că lungi şireaguri ies De lupi flămânzi, şi prin huceagari Pornesc în urmă-ne şireaguri, în larg alerg, cum iuţi şi tari Nu fug nici cei mai buni ogari, Ca umbre ne goniau prin zare Şi pănă 'n răsărit de soare Ni-au tot urmat; cu lung fior Eu audiam răsuflu lor De aproape, le-auăiam tot pasul; Un veac întreg îmi părea ceasul, Şi noaptea, noaptea nu finea! Ce mult doream atunci o spadă, Se taiu, se fulger în grămadă Şi scump să-mi vând viaţa mea! Oh! Când a început s’alerge, Fugarul peste şes cu mine, Doream se sciu, că unde merge Şi când va sta, şi blăstemam Ca prea fulgerător cal am: Acum când am văzjut eu bine, Că sutele de lupi în drum Creditul de 47 milioane. Cele patru comisiuni ale delegaţiunii ungare au luat alaltăieri la desbatere proiectul ministerului de resboiu despre creditul extraordinar de 47 milioane. Cardinalul Haynald a deschis şedinţa la 11 oare înainte de ameaiji. Din partea guvernelor au fost de faţă miniştrii Kálnoky, Bauer, Kállay, Tisza şi Fejérváry, mai departe vice-admiralul Steinek, intendantul general al marinei Kleemann, presidentul supremei curţi de control Wilhelm Toth, şefii de secţiune Szőgyény, Falke şi Iancsekovics, intendantul-general Lambert, consilierii de curte Szentgyörgyi şi Doczi, vice-colonelul Barkassy şi sublocotenentul de marină Dell Adami. Deschiriând discuţiunea, referentul Stefan Rakovszky expune, că creditul ce se pretinde se împarte în trei părți; pentru 16 milioane, care s’au cheltuit deja pentru măsuri de precauțiune, cere guvernul indemnisare; alte 13.7 milioane să ni se acoarde pentru cheltuelile ce va avea să le facă în cel mai apropiat viitor și 17.6 milioane pentru un eventual cas de lipsă. Spre a putea judeca procedarea guvernului, oratorul întreabă: Spre ce scopuri s’au întrebuinţat 30 milioane din creditul de 52 milioane? Pentru ce s’au cheltuit de atunci încoace 16 milioane? Pentru ce are de gând guvernul să cheltueascăalte 13,7 milioane? Care dintre disposiţiunile de pănă acum şi din cele ce se intenţionează vor aduce cu sine o împovărare permanentă a budgetului din anul viitor ? După aceasta introducere, contele Apponyi observă, că mărimea sumelor ce se reclamă produce înstrăinare şi îngrijire, în anul trecut s’au fost votat 52 milioane şi s’a crezut, că prin aceasta se va satisface tuturor cerinţelor; din acel credit s’au cheltuit 30 milioane, şi acum pretinde guvernul din nou 47 milioane. El aproabă deci cererea referentului, de a se da desluşiri despre milioanele ce s’au întrebuinţat şi despre cele ce se vor mai întrebuinţa. Altcum de ce a cheltuit guvernul 16 milioane fără aprobarea factorilor legislativi? Contelui Apponyi răspunde ministrul de răsboiu Bauer. Nimeni n’a putut să creadă, că cu 52, respective 30 milioane ne vom ajunge, tot atât de puţin pot promite, că cele 47 milioane vor fi cele din urmă cheltueli pentru promptitudinea armatei, deoarece situaţia cere noue şi noue îmbunătăţiri în organisaţiunea armatei. Eu aş da bucuros desluşiri confidenţiale, pentru că recunosc dreptul delegaţiunii, de a exercia o critică şi o controlă riguroasă, dar’ în anumite lucruri m’aş ruga totuşi de dreptul de dispunere discreţionar. După aceste dă intendantul general Lambert desluşiri amănunţite despre cele 30 milioane cheltuite din creditul de 52 milioane. Acelaşi lucru îl face şi ministrul de resboiu Bauer, dar în cel mai confidenţial mod ce exclude publicitatea, numai în unele gestiuni crede, că nu poate da desluşiri din considerare la interesele tactice. Cu privire la cele 17 milioane ce se vor acorda pentru eventualităţi, ministrul declară, că guvernul numai atunci va reclama suma aceasta, când situaţia va deveni şi mai abnorm aia, decum este. După ce mai dă vice-admiralul Steinek nişce desluşiri, vorbesce Hegedus în înţelesul lui Rakovsky şi Apponyi pentru scutirea dreptului budgetar, dar’ susţine, că în proiectul de credit se află poziţiuni de o astfel de natură, cum nu pot fi primite în budget. Pe baza desluşirilor primite, Hegedus propune, ca pentru cele 16 milioane cheltuite să se dee indemnisare, să se permită întrebuinţarea celor 13.7 milioane pre lângă socoteală, în sfârşit să se voteze întrebuinţarea celor 17.6 milioane, dar numai pănă la viitoarea sesiune delegaţională. Pentru aceasta propunere pledează şi Aug. Pulszky şi Wahrman. Mai vorbind Ivánka şi Tisza, la propunerea contelui Apponyi, continuarea desbaterii se amână pe anci. Nr. 132