Tribuna, septembrie 1889 (Anul 6, nr. 200-223)

1889-09-19 / nr. 213

Anul VI Sibiiu, Marți 19 Septemvrie (1 Octomvrie) 1889 Nr. 213 ' '?S^gJgflAWBg vsm ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/3 an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/1 an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate:­­1 an 10 franci, l­a an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERTIUNILE­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Gisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Un n­mnăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rrom.! Cu l­a Octomvrie v. 1889 se începe Abonament nou „Tribuna“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarchie, cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită dela fâşiile, în cari li s’a trimis­­Ţarul pănă acuma. Administraţiunea ziarului „T­ribun­a“­ Sibiiu, 18 Septemvrie st. v. (A) Reformarea administraţiunii este acum tema cea mai discutată în presa din patrie. Dar­ şi în presa din străină­tate a început a fi discutată. Şi ea şi este o temă, care merită şi care, cu considerare la rapoartele in­terioare ale patriei, şi sufere cât de multă discuţiune. De secoli foarte îndelungaţi, admi­nistraţiunea în ţerile noastre n’a mai fost administraţiune. De aceea urmele aşa numitei administraţiuni din timpu­rile antemarţiale se cunosc foarte şi în­­jiua de astăzi. Ear’ timpurile antemar­ţiale, încât ne privesce, merg departe înapoi. Se perd în intunerecul istoriei din secolui mai dinainte de încheierea m­ilio­­nului prim al erei creştine. Mai ales în părţile transilvane ur­mele mai sus atinse se cunosc mai mult decât ar dori ori­şi­care om, care a avut norocirea de a cunoaste şi admi­­nistraţiuni, al căror scop a fost sau este ameliorarea sorţii cetăţenilor. Nu ştim ce se­­acem- Fatalitate ori intențiune să fie, că în țerile ungu­­resci, mai cu seamă în părțile locuite de Români, administrațiunea a lăsat foarte mult de dorit. După­ cum s’a presentat, ea pare­ că a fost anume în­tocmită, ca pe Borhâni să-’i țină în freu, să-’i țină mai mult ca pe alte neamuri, ca să nu se poată desvolta. Ceea­ ce ne dă dreptul să­racem­, că nu fatalitatea, ci intențiunea a fost normativă în aplicarea administrațiunii față cu naționalitatea noastră. Se înțelege, că între astfel de îm­­pregiurări nu se putea altmintrelea, decât cu două feluri de administraţiuni. Unul pentru cei care aveau să fie înfrânaţi, altul pentru cei care se credeau obligaţi a funcţiona ca înfrâna­tori. Aşa trebuia să fie pentru ajunge­rea scopului. Scopul s’a ajuns. Transilvania, precum şi părţile a­­­nexe la Transilvania, în­ mare parte nu­mai de Români locuite, au sărăct. Au sărăcit atât de mult, încât afară de ce­tăţi şi vre-o câteva comune în părţile unde Românii locuesc cu Saşii împreună, nici astăiji nu se pot reculege. După patruzeci de ani dela timpul marţial satele pare­ că sânt încă tot provisorii, de a­ fi pe mâne, ca satele vestitului Potemkin. Dar, ce are a face sărăcia cu ad­­ministraţiunea ? Ce administraţiunea cu sărăcia ? Are a face sărăcia cu administra­ţiunea foarte mult, când aceasta este pusă în serviciul înfrânării, în serviciul ţinerii în loc a popoarelor în desvolta­­rea lor. Sărăcia este o maximă vechie politică în mâna asupritorilor de popoare. Ea s’a aplicat de multe­ ori cu succes, ca mijlocul cel mai bun pentru a îm­­blânji, pentru a îngenunchia popoare. Cu succes? Succesele încă sânt de multe feluri. Sânt cu sfîrşit bun şi cu sfîrşit rău. Din istoria patriei şi din istoria unui regat, care nu mai este, seim ce resultate funeste a avut administraţiu­nea rea, administraţiunea aplicată la îm­­brânc­irea, la îngenunch­iarea popoarelor. Mohaciul patriei noastre şi împărţirea regatului polon nu sânt străine admini­straţiunii împreunate cu intențiunea de a nu lăsa rusticului decât mercédemi, re­­sultatul muncii sale, și nici acela tot­deauna. Mai ales dacă rusticul n’a fost maghiar sau n’a fost polon. Astăzi,i­­nse trăim în secolul al nouă­­sprezecelea, în secolul luminii. Poate­­că a sosit oara, când administraţiunea are să-­şi schimbe şi în patria noastră firea din trecut. De aci înainte şi la noi adminis­traţiunea ar avea să fie pusă cu tot adinsul în serviciul ameliorării sorţii ce­tăţenilor fără deosebire de naţionalitate şi religiune. Din discuţiunea, care o vedem des­­făşurându-se în­­jUUstica maghiară şi din străinătate, dar’ mai cu seamă din cele­ ce s’au străcurat în public despre intenţiunile guvernului faţă cu adminis­traţiunea din patrie, ni­ se pare că nu avem să ne facem ilusiuni mari, nici multe. „Uită-te, Catrino“, zise 0 babă cătră ve­cina ei, „uită-te la Floarea Cășineanului, cum râde cu flăcăiandrul cel bălan, căruia abia ’i-a dat mustața. Cine va fi, că­­eu eu nu lam mai vezut, el nu va fi din satul nostru. Fru­mos mai e, bată-’l norocul“. „Nici eu nu-’l cunosc, Stanco“, răspunse Catrina, „dar’ fie cine va fi, văd că se și po­­trivesce cu Floarea, ea e cea mai frumoasă fată din sat. Dar’ te uită, ai vezut că ’i-a spus Floarei ceva la urechie și ea se uită în ochii lui. Asta nu-’mi place, o fată trebue să fie mai rușinoasă. De ar vedea-o mamă-sa, ce sudalmă ’i ar mai da Floarei“. „Nu mai spune! De ce s’o ocărască ? Pentru­ că vorbesce cu un ficior? Dar’ noi nu eram ca Floarea, vesele, când eram fete ti­nere? îți pare rău, Catrino, că ai imbetrânit? Lasă tinerii să-’și petreacă, acum e vremea lor. Scii cântecul cum zace: „Omul dacă ’mbetrâ­­nesce, pune-’i paie și-’l pârlesce“. Noi să ne bucurăm uitându-ne la ei“. Arcuşurile s’au ostenit şi ele; bora în­cetează, într’aceea soarele se ascunde în dosul munţilor, alunecând încet, încet. O coloare purpurie acopere tot cerul, se întunecă tot mai tare, tot mai tare, pănă se perde cu totul. Lumina se luptă cu intunerecul. Fetele se adună la un loc, şi cu cârpe albe de in îşi şterg sudorile de pe obrazul lor înflăcărat. Este vorba, că administraţiunea, din municipală cum a fost şi este pănă acum, are să se strămute în administraţiune de stat. Funcţionarii administraţiunii publice să fie numiţi ca şi funcţion­arii justiţiei şi ai finanţelor. Măsura aceasta în sine încă nu ar fi causă suficientă pentru de a ne perde ilusiunile. Funcţionarii administrativi nu­miţi de guvern pot fi mai buni decât cei aleşi de municipii, pentru­ că cel puţin se poate presupune, că guvernul va numi oameni cualifiaţi pentru func­ţiunile publice, oameni, care pre lângă cualificaţiune să fie şi probaţi că pricep chiemarea de funcţionari publici admi­nistrativi. Este clar­ altceva ce ne face nedu­meriţi. Guvernul are de cuget a face propuneri legislaţiunii în privinţa re­formei administraţiunii, însă cu reserva­­ţiunea, de a pune administraţiunea de aci încolo cu totul în serviciul naţiona­­lisării cât mai grabnice a statului un­guresc. Cu alte cuvinte, de a făuri şi din administraţiune un mijloc pentru a maghiarisa statul unguresc. Grăbnicia, cu care vrea să execute maghiarizarea statului unguresc este poate motivul, că guvernul se gândesce, ca reforma admi­nistrațiunii să se facă de din jos în sus. Guvernul, cŢ° foile, în fiecare comună vrea să aibă un organ al său, fie acela notarul sau primarul. Comune, care nu sânt în stare să susțină un astfel de organ, să se îm­preună cu altele. Insă intențiunea, de a avea un organ în co­munele singuratice, încă nu ne dă drept de a fi nedumeriți. Nici aceea de a numi pe funcționari nu ar fi causă su­ficientă, de a fi îngrijați de maghiari­­zare prin o administrațiune, și adecă prin administrațiunea reformată. Poate­ că legile, care se vor aduce în această privință, se vor îngriji ca se împrășcie nedumeririle. Ni­ se îmbie iuse întrebarea, că după­ ce stim, că toate se pun în z­iua de astăzi în serviciul magh­iarisării, mai putem avea încredere în legi ? Articolul de lege 44 din 1868 încă e lege. Nu se­­jice în introducerea ace­lei legi, că îndreptăţirea egală perfectă a naţionalităţilor are să rămână nevato­­mată? Nu se fice în §. 1, că legile sânt a se eda în limbile tuturor celo­­­ralalte naţionalităţi locuitoare în ţeară în traduceri autentice? Nu se­­jice­, ca să trecem preste altele, în §. 27, că guvernul se va îngriji, ca la oficiile ju­­diciare şi jurisdicţionale ale ţerii şi în­deosebi la dignităţile de comiţi­ supremi să se aplice după­ cât e cu putinţă in­­divizji din diferitele naţionalităţi cu cu­­noscinţa deplină a limbilor necesare ... ? Este mancă legea de naţionalităţi din 1868, dar’ ce s’a ales de ea? N’a Ficiorii se amestecă şi ei între ele, şu­­guind. Toate sânt vesele, numai Floarea Că­şineanului nu zimbesce, nu aude glumele ficio­rilor. Ochii ei caută pe loan, lângă care a jucat bora, a cărui mână strânse pe a ei. El nu era între fete. Floarea cu ochii ’l-a cău­tat pănă ’l-a aflat. loan era în un loc mai ascuns singur. Ochii ei întâlniră pe ai lui loan și un cutremur o cuprinse. La palida lumină a lunii, care resulra, Floarea era cu mult mai frumoasă. Lăutarii încep să tragă oar’ cu arcușurile. Un alt joc se începe: „Mâna“. Fiecare fi­cior ia câte o fată la joc. Și Foarea joacă, loan nu a făcut să-’l aștepte Floarea, nu a voit ca altul să p­iee la joc. Ei nu mai râ­­deau ca la horă, nu mai erau veseli, nu vor­­biau nimic. Limba lor nu vorbia, dar’ când ochii li­ se întâlniau, vorbiau ei în limba lor şi­’şi spuneau tainele inimii. Atunci şi Floarea şi Ioan greşiau jocul. Jucat-au pănă târdiu. Luna era în cruce, când toţi, bătrâni şi tineri, au plecat pe la casele lor să se odiehnească. Părinţii Floarei dormiau deja duşi, nu­mai Floarea nu putea să-’şi închidă ochii. Suspina, ea se cugeta la loan. Chipul lui îl vedea înaintea ei, mâna ei părea că ţinea mâna lui loan, şi inima îi batea în piept ca­­şi­ când ar fi voit să-’i rumpă pieptul. Nu numai Floarea suspina, nu numai ea nu putea să-’şi închidă ochii. Nici loan reroas literă moartă, de când corpurile legislative a votat-o și Regele încoronat a sancționat-o ? Aşa va avea să fie și cu legea des­pre reforma administrațiunii. Pentru­ că, după dominatorii situațiunii de astăzji, în țerile unguresci are totul să fie pus în serviciul maghiarismului. Peară ţeara, peară lumea, numai maghiarismul să trăească, aceasta este principiul domi­natorilor situațiunii de astăz­i în regatul unguresc. Un astfel de curent trebue să ne­dumerească. Mai ânteiu, fiindcă din capul locului ne dispune pentru cre­dința, că nici din reforma administra­ţiunii proiectate n’are să iese ceva mai bun şi mai folositor pentru ţeară, de­­cum a ieşit din celelalte legi şi institu­­ţiuni de pănă aci. După aceea, pen­tru­ că toate legile, dominatorii situaţiunii le exploatează numai pentru maghiarism. Ear’ dacă e să ne întoarcem la ad­ministrațiune, avem cele mai triste spe­ranțe, că și de aci încolo va fi abătută dela destinul ei, ca în trecut. Pentru noi Românii dar, lupte noue și pentru patrie sbuciumări noue sânt puse în perspectiva viitorului. Insă Doamne feresce , de mai rău! Și în adevăr, că cu putință este să fie și mai rău, dacă va fi, ca și de aci în­colo numai ideile cultivătorilor maghia­rismului să aibă valoare și numai cul­tivatorii maghiarismului să aibă cuvântul dinteiu și cuvântul din urmă la croirea viitorului patriei. Ei ar putea duce lucrurile acolo, încât să provoace lupte interne tocmai atunci, când patria ar avea mai mare lipsă de unire şi de tărie. Ceea­ ce ar avea drept consecvență, ca monarchia să fie părăsită de aliații săi tocmai în mo­mentul acela, când ar avea mai mare lipsă de dânșii. FOIŢA „TRIBUNEI“. Poiana fetei, piua sfântului Ilie se apropie. Fetele cu bucurie grijesc care de care casele, văruesc păreţii, car’ la păretele de cătră uliţa fac un brâu văpsit. Aşa e obiceiul. Dar’ brâul tre­­bue să fie drept în partea de deasupra, căci de va fi cât de puţin strîmb, ruşinea va fi a fetei. Şi apoi de ce să nu se pregătească fe­tele de sfântul Ilie? Doară atunci vin ficiorii dela munte şi pun câte şese lăutari să le cânte, nu o­ile ci opt zile într’una, ba şi mai mult încă, ca să-’şi petreacă şi ei cu fetele. Atunci toate fetele ies la joc, una mai gătită ca ceea­­laltă, ca să placă ficiorilor şi să joace cu ei. Soarele alunecă încet câtră Apus, mai are un drum de o jumătate de suliţă şi se va ascunde după munţi. înaintea casei satului lău­tarii cântă cu foc şi hora mare se învârte;­e ziua sfântului Ilie, în care se încep jocurile. Tot satul a ieşit să vadă jocul. Bătrânii stau la o parte pe nişte butuci şi spun poveşti de „acum sânt 40 de ani“, tinerii joacă, rîd, glu­mesc, copiii fug încoace şi încolo prin horă, care babele stau în apropierea horei două câte două şi vorbesc când de unul, când de altul, la toţi aflând ceva cusur. Aşa sânt babele, fac din ţînţar armăsar şi găsesc nod şi în papură. (I.M.) Ca să stim că trăim şi că trăind într’adevăr şi suferim, şi ca în sufer­inţa noastră se ne putem cu destulă tărie afirma vitalitatea noastră naţională, nu este destulă numai lupta­­jiaristică, ci trebue ca ţinuturi de ţi­nuturi să fie aduse în nedumerire şi iritare, ca pe această cale să aibă com­patrioţii noştri cu o titulă mai mult întru îngustarea excreerii drepturilor noastre cetăţenesti. Trăim ca naţionalitate, şi suferim ca Români. Nu este însé aceasta cea dintâiu, dar­ nici cea din urmă sufe­rinţă. Politicii maghiari voesc a aduce înse lucrurile la absurd. Voesc ca în pacienţa noastră, — despre care dînşii nu-’şi afla căpăţeiu, de închidea ochii, chipul Floarei îl vedea şi mai lămurit. Gânduri după gânduri chinuiau creerii lui. Merse în grădină să-’şi liniştească gân­durile în aerul răcoros al nopţii, dar’ fără să soie ieși din grădină, rupând o frunză de păr, ce o puse între buze. El începu să cânte din frunză o doină. Se pomeni în stradă. El mergea încet, singur prin sat cu capul plecat. Drept înaintea casei Căşineanului, el se opri şi­’și aruncă ochii învăpăiați la fereastra Căşi­­neanului. La palida lumină a lunii zări ca­pul Floarei în fereastră. Credea că e fan­tomă, se apropia de fereastră şi se încredinţa, că în adevăr „ea este“. Floarea, după­ cum am 4­8, nu putea să adoarmă. Auzind în tainica linişte doina cea plăcută, care făcea bine inimii sale, se uită pe fe­reastră să vadă, cine umblă aşa de târ4iu prin sat. Părul ei negru cădea în unde pe umerii ei ca zăpada de albi şi ochii ei mari ardeau de flacăra tainică a inimii. „Nu te-ai culcat încă, Floareo“ ? 4*8e Ioan, „şi e aşa de târ4iu“. „Nu, Ioane, capul îmi arde şi nu pot închide ochii. Auzind doina, am ieșit la fe­reastră să văd cine umblă așa de târ- 4iu noaptea. Credeam că numai eu nu pot dormi“. „Ca și mine“, răspunse Ioan, „în zadar am căutat să închid ochii, ei nu se supuneau voinței mele. De ce? nu stiu. Și apoi îmi II. Pilele de joc au trecut una după alta, repede pentru toţi. Linişte este în sat, sătenii sânt trişti, le pare rău după ficiorii ce au Gravităm în afară..? iii, nu-­şi pot da seamă, — se descopere toate acele agitaţiuni periculoase şi unel­tiri duşmănoase contra patriei şi a na­ţiunii maghiare, să ne compromită nu numai înaintea Tronului, dar’ să ne şi facă imposibili în această patrie. Din această causă îşi şi dau toată silinţa, ca să ne scoată din sărite. Să ne scoată din pacienţa noastră, neputând suferi îndelunga noastră tăcere. Tăcerea noa­stră îi geneazâ prea mult, chiar de aceea au şi iscodit „gravitatea în afară“. Ori-şi-cine s’a putut convinge din cele pănă aici descrise, că noi noi nu gravităm în afară. „Aveţi dreptate“, —ni­ se poate­­jice din vre-o parte, — „că nu gravitaţi înspre România. Dar’ voim să ne arătaţi probe. Voi altmintrelea scrieţi şi altmintrelea vor­biţi în ascuns şi lucraţi pe sub mână! Pentru­ ce lipsiţi această patrie de atâtea şi atâtea puteri scientifice, de care în toate împregiurările vieţii cu toţii avem lipsă de ele ? Pentru­ ce înlesniţi cu deosebire tineretului român cu carte, ca să treacă în România şi să se pună în serviciul şi la dispoziţia acestei ţeri, când şi aici ar putea tocmai aşa să existe ca şi pe pământul României?“ Aceasta poate fi una dintre cele mai grave imputări şi totodată o între­bare, la care pentru de a putea răspunde în toată liniştea, sântem siliţi a ridica un capăt din perdeaua, ce împedecă ori­ce lumină, cu al cărei ajutor s’ar putea vedea şi cunoasce relaţiunile noas­tre politice din acest stat. Ni­ se­­jice, că altmintrelea scriem şi altmintrelea cugetăm sau lucrăm pe sub mână! ? Această insinuare nu numai că nu este adevărată, dar’ nici că putem su­feri a ni-o face oare­cine. Noi Românii din întreg Ardealul, din Bănat şi părţile mărginaşe pănă sus la Tisa, am vorbit totdeauna limpede şi la înţeles. Am vorbit înainte de 1848 ; ne-am pronunţat la a. 1848 prin graiul celor 40.000 oameni; am îndurat ab­solutismul cel mai greu, car’ astăz­i, sub constituţionalismul unguresc, ne afirmăm tot cu aceeaşi tărie, ca în toate timpu­rile. Astăzi politicesce ne luptăm pe basa unui program, pe care­­l-au acceptat deo­potrivă toţi Românii. Pe basa acestui program susţinând lupta, nu mai putem lucra pe sub mână, nu mai putem vorbi în ascuns, şi ar­ deveni suspecţi noi în­tre noi, dacă ne am abate fie cu graiul, fie în scris (pe sub ascuns) de la punc­tele programului nostru politic statolit odată la Sibiiu. Acesta este programul politic al unei naţiuni, despre al cărui cuprins are cunoscinţă şi trebue să aibă fiecare om politic, nu numai din Ungaria, dar’ plăcea să nu-’mi închid ochii, căci te ve­deam pe tine lângă mine, dar’ când voiam să-’ţi apuc mâna, tu fugiai. „Floareo, îmi eşti dragă, dragă ca lu­mina ochilor. De când te-am vezut, eu nu mai am linişte, gândul meu e tot la tine, văd că nu voiu pute trăi fără de tine, ochii tăi, ochii tăi m’au fermecat? Ochii tăi ard, și — și spune-’mi, dragă, îmi spun, că și tu mă iubesci? Nu e așa“ ? și se apropia mai tare de Floarea. „Te iubesc“, răspunse Floarea atât de încet, încât numai Ioan o au41. „Te iubesc, Ioane, și eu sufer ca tine, nu voiu putèa fi fără tine“. Ioan îi luă capul între mâni şi buzele lor se topiră în o sărutare. Şi­­şi-au spus multe şi nu se îndurau să se despartă, tot aveau încă ceva de 4­8, şi era dulce sărutarea lor. O rândunea în­cepu a ciripi, a anunţa 40rele. Luna palidă se ascunse deja, îndrăgiții trebuiau să se des­partă. De ar fi putut Ioan, ar fi oprit întu­­nerecul în loc. „Remâi cu bine, draga mea, gândesce-te la mine, să ne vedem sănătoși“. „Mergi cu Dumnedeu, dragul meu, nu me uita“, îi duse cu lacrimi în ochi Floarea.

Next