Tribuna, ianuarie 1890 (Anul 7, nr. 1-24)

1890-01-03 / nr. 1

■ S Anul V] ■ ABONAI I Peni 1 lună 85 cr., »/« an 2­­50 cr., »/» an 5 fl. 1 an 10 fi Pentru ducerea la cast­ru 15 cr. pe lună mai mult ■ Pentrv, monarchic: ■ 1 lună 1 fl. 20 cr., »/ ] an 3 fl. 50 cr., 1/a an 7 fl. I 1 a­n 14­ fl. 1 Pentru Eon,'aia și străinătate: V« an 10 franci, 1/a­n 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte.­­ — Cu l­a Ianuarie v. 1890 se începe Abonament nou TU­imma“. Abonamentele se fac cu multă les­­nire atât în monarch­ie, cât şi în România prin mandate postaire (Posta-utalvány — Post-Anweisung.) . Se recomandă abonarea tim­purie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual pre lângă localitatea unde se află şi posta ultimă, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postai adresa tipă­rită dela fâşiile, în cari li s’a trimis­­ziarul pănă acuma. . Administraţiunea ziarului „T­ribun­a“. Amuil 1889. 1. Situaţia externă. 1. Cu anul care se Începe intrăm în lel din urmă deceniu al veacului nostru, dacă pănă acum în fiecare an n­­ am seamă despre cele câte s’au petrecut timpul anului expirat, cu atât mai frios trebue să ne facem un bilanţ ficum, când intrăm într’un nou deceniu şi încă în cel din urmă deceniu al aces­tui veac. Deoare­ce între cestiunile interne laie unei ţeri există mai mult ori mai I puţin o legătură oare-care cu evenimen- Itele politice ce se petrec afară de gra­­niţele aceleia, în următoarele vom face [­i noi o scurtă reprivire asupra situaţiei externe din anul expirat şi apoi vom urma cu evenimentele petrecute la noi în ţeară şi în special cu cestiunile, care pe noi pe Români ca individualitate naţională ne privesc mai deaproape şi care au o înrîurire asupra întregei noas­tre vieţi politice şi culturale. Situaţia generală nu s-a schimbat întru nimic în anul trecut şi ceea­ ce primesce anul acesta drept moşte­nire sânt asigurările de pace de pretu­­tindenea, care ne ofer o garanţă, că cel puţin în cel mai apropiat viitor vom fi scutiţi de înficoşelile şi grozăveniile unui răsboiu european. Pentru hotărîrea acestei apropieri însă nimeni nu poate da o măsură potrivită. Sdrobitoarea nenorocire, pe care a îndurat-o Monarchul nostru în primele ci­ile ale anului 1889, a făcut o adâncă impresiune asupra întregei lumi civili­­sate și trebuia să imprimeze acestui an un caracter posomorit chiar şi atunci, când celelalte evenimente s’ar fi petrecut într’un mod mulţumitor pentru toate po­poarele din Europa. Pentru Germania anul ce a tre­­cut a primit o deosebită importanţă prin aceea, că atât Monarchul nostru, cât şi regele Italiei şi Ţarul Rusiei au întors visitele, pe care tinărul împărat Wil­helm le-a făcut imediat după urcarea sa pe tronul Germaniei. Regele Umberto a sosit la Berlin în 20 Maiu şi a pe­trecut acolo o săptămână întreagă. Mo­narchul nostru a întors visita la 12 şi a mai stat în capitala imperiului german încă în 13 şi 14 August, car’ Ţarul Ale­xandru a sosit acolo la 11 Octomvrie. Primirile ce s’au făcut acestor trei mo­­narchi au fost splendide şi însufleţite şi s’ar fi părut, că singur faţă cu împăratul Rusiei s’a manifestat un indiferentism oare-care de cătră poporaţiunea germană. Dar’ acesta e a se atribui mai cu seamă vehementelor polemii ce s’au urmat cu puţin înaintea venirii Ţarului la Berlin între z­iarele rusesci şi cele germane, căci în realitate resultatul visitei Ţaru­lui a putut să fie mulţumitor pentru raporturile dintre cele două imperii, ceea­ ce se dovedesce încâtva şi prin bănuelile ce foile engleze şi cele fran­ceze le aruncă în timpul din urmă asu­pra Germaniei. împăratul Wilhelm­­şi-a continuat visitele şi anul acesta şi a fost primit cu mare pompă în Englitera, în Gre­cia şi în Turcia. Călătoriile lui apoi prin ţerile imperiului, în special în ora­şele Dresda, Darmstadt şi Stuttgart, au fost adevărate călătorii de triumf şi potrivite a încredinţa pe tinărul monarch despre idea de unitate a poporului german. în Francia s-au petrecut două evenimente mai însemnate: Exposiţia universală şi desăvîrşita derută a bou­­langismului. Deşi puterile europene oficial nu au fost representate, exposiţia franceză a fost foarte bine cercetată şi se poate privi drept un mare succes cultural pentru tinăra republică fran­ceză. Popularitatea generalului Boulan­ger, care putea să devină periculoasă nu numai pentru republică, ci pentru pacea generală a Europei, a scuztit din ce în ce mai mult şi exgeneralul a fost silit să se refugieze la Bruxella şi mai târ-ziu la Londra, car’ astăzi nici de veste nu l i­ se mai aude şi aderenţa în ţeară îi este redusă la nulă. Pe la sfîrşitul lui Septemvrie au decurs alegerile gene­rale, care s’au sfîrşit cu o victorie pentru republică. Schimbare de cabinet nu a fost decât una în anul acesta. Pe la începutul lunii lui Faur s’a format cabinetul sub Tirard şi acesta conduce până astăzi destinele ţerii. Rusia a rămas aceeaşi ce a fost şi în anii de mai înainte. Oficial ’şi-a păstrat cea mai mare reservă faţă cu cestiunile orientale, prin deosebiţi agenţi însă a lucrat mereu în favorul intere­selor ei atât în Bulgaria, cât şi în Ser­­bia, şi nu odată ’şi-a încercat norocul, dar’ se înţelege fără succes, şi în veci­nul regat al României. în acelaşi timp ea ’şi-a îmulţit puterile armate la gra­niţele dinspre Germania şi Austro-Un­­garia, şi a luat la ea acasă cele mai severe măsuri în contra Polonilor şi contra Germanilor din provinciile bal­tice. Ea a rămas şi va rămână şi pe viitor un fel de sabie a lui Damocle asupra păcii europene şi actuala pace înarmată se va preface într’un mare şi înfricoşat resboiu, atunci, când Rusia va afla timpul mai potrivit şi ea se va simţi destul de tare, pentru a se pune în faţa unei puteri cum e întreita alianţă. Italia, afară de visita, pe care regele Umberto a făcut-o împăratului german Wilhelm, nu are de a înregistra vre­un act mai important în raporturile ei interne şi externe. Lupta Vaticanu­lui cu Quirinalul se părea a se înăspri şi aspiraţiunile celui dintâiu în ce pri­­vesce puterea lumească a Papei nu odată au dat prilegiu la polemii şi certe ziaristice şi chiar la temeri, că Papa se va muta din Italia. Pentru România anul expirat a fost un an de grele încercări. Dela pă­şirea domnului Ioan Brătianu dela gu­vern, cabinetele s’au perendat mereu, după cabinetul Rosetti-Carp a venit cabinetul Catargiu şi astăzi se află în fruntea ţerii cabinetul domnului Manu, întocmai ca şi celor două dintâiu, nu se­­prorocesce nici cestui din urmă vieaţă lungă. Cestiunea dării în judecată a cabinetului Ioan Brătianu, o cestiune nu tocmai onorifică pentru ţeara, în care se poate întâmpla aşa ceva cu un guvern şi cu un bărbat, care are me­rite netăgăduite pentru ţeară şi tron, e încă pendentă. Liberalii ’şi-au adunat toate forţele pentru a face o poziţie co­mună actualului guvern şi în favorul lor vorbesce mult şi faptul complinit, că bătrânul patriot Mihail Cogălniceanu s’a împăcat cu Ioan Brătianu şi a pro­mis, că va da tot sprijinul posibil par­tidului liberal. Preste tot România’ se află încă şi acum într’un fel de crisa internă şi dela prima votare în cameră într’o cestiune mai importantă va atîrna, dacă cabinetul Manu are ori nu sorţi de guvernare mai lungă, dacă­­i­ se va da ori nu disolvarea camerelor şi dacă şi în caşul acesta îi va succede a scoate o majoritate parlamentară. Serbia­ a trecut şi ea prin multe peripeţii. Cel mai mare şi important eveniment a fost, că regele Milan, du­­pă­ ce a obţinut votarea constituţiei lu­crate sub conducerea şi înrîurirea lui directă, a abdicat de la tron tocmai cu prilegiul aniversării a şaptea a procla­mării regatului sârbesc. El însuşi a plecat apoi din ţeară şi afacerile ţerii le conduce pentru succesorul seu, tină­rul rege Alexandru, o regenţă consistă­­toare din trei membri. Ungerea rege­lui Alexandru a avut loc la 2 iulie. Din momentul plecării lui Milan din ţeară, guvernului şi regenţei Serbiei și-a făcut multe încurcături exregina Natalia, care îm­potriva disposiţiunilor hotărîte, pe care Milan le-a făcut în privinţa raportului dintre ea şi regele Alexandru, voia nu numai să-’l cerce­teze pe acesta, dar’ să se aşeze defini­tiv in ţeară şi să-’şi aroage toate drep­turile de mamă asupra lui. Politica Sârbiei faţă cu puterile europene e foarte echivocă şi se dă cu socoteala, că Ru­siei ’i-a succes a-’şi câştiga înrîurire asupra mersului lucrurilor din Sârbia, o înrîurire, de sub care cabinetul Ristici nu poate sau nu vrea să scape. Bulgaria, care e în sfîrşit mă­rul de ceartă între puterile europene, nu a jucat nici un rol deosebit în anul expirat. Prinţul Ferdinand de Coburg îşi urmează lucrarea pentru consolidarea internă a statului şi se vede că deo­camdată puţin îi pasă, dacă Rusia îl vede ori nu cu ochi buni pe tronul Bulgariei. Puterile nu au întreprins încă nici un pas pentru recunoascerea lui; însăşi Rusia, care prin organele ei de publicitate mereu îl numesce principe ilegal şi Usurpator, nu a nominat pănă acum pe nici un principe, care­­i-ar conveni ei. Afacerea împrumutului bul­gar a făcut puţin sgomot în 4­ele din urmă. Rusia a trimis o notă circulară cătră puteri în această privinţă, dar’ se crede, că aceea nu va avă urmări mai serioase şi nici guvernul rusesc nu va avă de gând să se extindă deocamdată preste terminii acelei note. Ca de încheiere mai înregistrăm, că pe la mijlocul lunii Noemvrie s’a hotărît soartea şi asupra celei din urmă monarchii din America. După o scurtă revoluţie nesângeroasă a fost detronat împăratul Brasiliei Dom Pedro şi a fost proclamată republica. Tulburările mai serioase s’au început deabia acum şi încă nu se stie ce sfîrşit vor lua. FOIŢA „TRIBUNEI." Linda Kaia. — Schiţă. — Cine-’i Linda Raia? Cine a purtat acest nume poetic, caden­ţat, de par’că nu poţi să te scapi de el, de­­ţi­ s’a prins odată de limbă? De unde ’l-am auifit? Cum am venit la el? Asta era cestiunea cestiunilor! Era noapte. Afară criveţul arunca smocuri de omet pe geamurile mărunte. Ometul luneca pe sticla lucie la vale şi cădea pe pământul înţe­penit de ger. Cădea încet, cădea mereu, ca în cadenţă. Flacăra felinarului meu ardea din ce în ce mai slab, prinzând în restimpuri măsurate la puţină putere, pe care o perdea iarăşi în clipă. Se mistuia încet şi flăcările ei se ră­­riau măsurat, ca şi răsuflarea omului de pe patul de moarte. Tot în cadenţă! Şi focul din sobă a încetat demult a pâlpăi, numai în spuză mai schânteia câte o rămăşiţă de jăratec. Din când în când, în cadenţă! Pe masă îmi stăteau cărţi desfăcute, hârtii brăsdate de câteva cuvinte, aruncate în pripă, fără cap, fără coadă. Tovarăşii mei, peana şi călimarul, stăteau părăsiţi şi îngropaţi sub o claie de epistole vechi. Gândurile mele colindau Dumnezeu spre pe unde. Luam în­­t'un moment alb­ul cu vecinicia, c p * 161 moartea, prietenia cu tradarea şi pe un geniu cu un nebun. Şi aceste gânduri se urmau cu un ritm, cu o cadenţă atât de plăcută spiritului, încât n’aş fi voit să mă mai tre­zesc din această reverie. Tăcerea ce mă încungiura luase şi ea ceva din acest ritm de idei, de păreri şi de şoapte. Era o tăcere, de care rar am auzit. O dulce beţie de şoapte legănate, line mai mult simţite şi imaginate decât aucfite, îmi părea că aud în odăiţa mea deodată armonia sferelor, aşa mă împresurase o mare de tonuri ce nu erau tonuri, ci o ondulaţiune calmă şi dulce în suflet şi afară de el. Deodată simţii prin creerii învăliţi oare­cum într-o ceaţă sură apărând un glob mic, îmi ridicai repede capul, ca omul care vine la o idee nouă şi neaşteptată, şi în momentul acesta buzele mele şoptiră un cuvânt: Linda Raia. Şi deşi exprimasem încet cuvântul, totuşi îmi părea că-­l aud repeţit ca un echou, în line şi lungi cadenţe, şoptite de criveţul de afară, de flacăra felinarului, de jăratecul de spuză, de atmosferă fermecată. Toate îmi cântau lin, drăgălaş, cu o armonie divină, încet, trăgănat şi în cadenţe lungi şi dulci: Linda-Raia, — Lin-da-Ra-ia, — Lin-da-Ra-ia. Mă uitai uimit împregiur. Eram în odaia mea, la masa mea, între cărţile mele. Era evident, că sânt eu, că sânt treaz că nu visez, îmi încordai puţin spiritul. Şi cu cât îmi reculesei mai mult ideile asupra unui punct, cu atât începu să dispară armonia de sfere ce mă împresurase, nelăsând în urmă-’şi decât acel signal enigmatic: Lin­da Ra­ia! Linda Raia? Cum am venit eu la cuvântul acesta mistic ? Căci era lucru curat, că eu am venit la el. Eu ’l-am scormonit fără se sciu anume, cum dintre hârburile aducerii aminte, care plutesc în partea inconsole a sufletului ca miriade de așchii mărunte într’un vas de apă. Unele sânt mai mari şi mai tari, altele mai mărunte şi mai slabe, dar­ toate sânt legate de grupe strîns încopciate între sine, de grupe mai mari şi mai mici, mai în­­chiegate şi mai răsleţe, întreagă această lume de monade e în continuă mişcare. Toate tind la suprafaţă, toate umblă să delăture pe vecinele lor. Cele mai tari ca şi în vieaţa din afară înving şi împreună cu ele grupele lor şi grupele altor centre, care sânt mai în­rudite cu ele. Aci se petrece o vecinică ferbere. Ideile cele mai slabe se ridică mai anevoie la seninul conscienţei. Ori că le apucă câte un curent mai puternic cu sine, ori prin altă întâmplare însă ajung şi ele la conscienţa sufletului. De perdut nu se perde nimic din tot ce a prins odată să între în conscienţa noastră, însă în tendenţa aceasta de ridicare a ideilor noastre se întâmplă câte­odată, că ajun­gând la lumină o idee slabă şi vechie, care a fost ani de­­fire ascunsă cu mica sa grupă îm­preună, să nu o mai recunoascem. Şi nu o mai recunoascem, pentru­ că în calea sa lungă ce a făcut din fundul vasului pănă la supra­faţă, în lupta cu miriadele de grupe ce au împedecat-o,­­şi-a perdut toate apertinenţele sale, toate notele de mai deaproape, care ar fi fost în stare să o determineze. Aşa s’a născut „Linda Raia“. Voiu fi auzit, voiu fi văitut ori cetit undeva, cândva acest cuvânt. Dar a cum, când şi unde, nu aveam nici idee! Din labirintul, în care a stat atâta vreme îngropat, a ieşit golaş şi sin­gur. Un cuvânt fără de mie­, fără de conţinut! Şi această deşertăciune de cuvânt alun­gase toate din seninul conscienţei mele şi acum domnia singur şi tiranic asupra întregului meu suflet, asupra întregei mele lumi. „Cine eşti al meu ? De unde vii ? Cum cutezi ?“..... „Linda Raia, Linda Raia, Linda Raia“.... Şi de o sută de ori ear' Linda Raia fără de un răspuns, fără de o desluşire! ’Mi-am răzimat capul de coate, şi cu palma îmi acoperii ochii, ca să mă pot cugeta mai liber şi mai uşor. Căci simţiam, că ’mi-am perdut odichna pe 4­le d* săptămâni, dacă nu-’i statoresc originea acestui copil din flori. Ce poate să fie Linda Raia? Poate să fie vre-o frasă mistică, vre-o losincă din magie, vre-o 4 un& dintr’o poveste, vre-un ânger păzitor. Am răsfoit cu grabă basmele lui Ispi­­rescu, tomul de povești arabesci ce aveam. Nimic. M’am culcat târziu. Am dormit rău. Şi dimineaţa următoare, când m’am trezit, eram sdrobit şi desperat. Primul cuvânt ce ’l-am rostit a Linda Raia. „Hah! îl am“, rostii după o lungă sim^ ciumare. Este refrenul dintr’un cântec ^ operetă! Da, da! Din „Donna Juannita!“ Un duet! . . . Are un refren . . . Da . . . Ringi- Ringi-Raia . . . Asta e . . . Ba nu . . . Cuvân­tul meu e Linda Raia!“ Si simţiam, că nu e o greşală de re­producere. Simţiam, că da, una e Ringi-Raia şi alta e Linda-Raia. Simţiam, că aceste sânt două lucruri deosebite. Ah!­­i-aş fi dat ori­ce omului, care mă desluşia acum asupra misticului „LindaJT''1 Nu-’mi rămâne alta, decât să- m­i pe cineva, care să-­mi ajute să mă sca această urgie. Mă dusei la Nicu, la Ghiţă, la la toţi, pe care ’i-am scitit mai iscus­­ cărţi. T-am întrebat de Linda Raia, spus să-’mi îndigere barem o cale, pe c caut. Să-’şi exprime nisce temeri fie ca o vage, care să-’mi arete direcţia în lumea asta, încotro s’o găsesc. Nimic. Nimic. Mă cuprinse o nelinişte grozavă, îmi era teamă să rămân singur acasă. Căci în­­dată­ ce se făcea tăcere în giurul meu, ac­reau în auz­ul meu cadenţele armonice cuvântului Linda Raia. Şi cugetul frări­i în zadar căuta să-mi afle provenienţa. Creeriil­e mi­ se obosiau, tâmplele îmi purtau poveri­ mari şi autocraţia cuvântului tainic era deja­ aproape de tirănia unei idei fixe. De multe­ ori îmi părea, că am găsit ca-i lea, că sânt aproape de deslegarea enigme / Adrese de aderenţă. Domnului general Traian Doda în Caransebeş. Poporul român mult cercat de la poala Munţilor­ Apuseni ai Transilvaniei urmâresce cu mare atenţiune şi cu deosebit interes eveni­mentele ce se desfăşură în iubita noastră patrie, în luptă grea politică, luptă de exis­tenţă, în care înfruntând atâtea lovituri, ai fost un erou unic şi neclintit, ba un fenomen rar al timpului nostru. Domnule general! Noi, care admirăm pe un veteran anteluptător în per­soana Ilustritâţii Tale, sperăm că vei ave şi continuători demni de causa, pentru care atâta ai asudat şi suferit, îţi dorim mulţi ani, ca la coroana splen­didă de lauri ce decorează pieptu-’ţi binemeritat se se adaugă şi aceasta a causei sfinte, pentru care astăzi, deşi veteran, eşti invingibil. Ighiul-unguresc, 26 Dec. 1889. George Popu, proprietar; Basiliu Andrea, preot român; loan Domşia, învățător gr.-cat.; Nicolae Hada, cantor; George Istrate, pro­prietar; loan Popa, proprietar; Iosif Anghel, proprietar; Ilie Dumitru, econom; Stefan An­ghel, econom; Tenea Radu, proprietar; Ghe­­rasim Adam; Alexa Urechia, econom; loan Moldovan, econom; Nicolae Costea, econom; loan Anghel, econom; Nicolae Florescu. Afacerea lui Ludovic Kossuth, în ediţia de seară a ziarului „Pester Lloyd“ de la 11 ianuarie cetim: „Bud. Hi­l.“ primeste din Viena următoarea telegramă: „Afacerea lui Kossuth a atins foarte neplăcut pe Ma­iestatea Sa şi, la ordinul direct al Re­gelui, şeful cancelariei de cabinet Pápay a adresat o scrisoare confidenţială primarului­­suprem din Budapesta Carol Roth, în care dă expresiune îngrijirii, că în cercul munici­piului din capitală ar putea să afle imitatori exemplul acelor oraşe din provincie, care au ales pe Ludovic Kossuth de cetățean de onoare. Scrisoarea recearcă în mod con­fidențial pe primarul­ suprem, ca să lucreze printre cetățeni într’acolo, ca acest lucru să nu se întâmple, căci ar vătăma adânc pe Maiestatea Sa și ’l-ar putea determina, ca pe viitor să încui­giure Budapesta. Această scrisoare a’i și expedat. Despre ceea­ ce a făcut primar suprem cu ea, corespondentul nostru nu

Next