Tribuna, iulie 1890 (Anul 7, nr. 148-173)

1890-07-22 / nr. 166

Sibiiu, Duminecă 22 Iulie (3 August) 1890 Nr. 166 Amil VII ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., l/* an 2 fl. 50 cr., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fl. 20 cr., l/* an 3 6- 50 cr., l/s an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: '/« an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. frauţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Gisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un minăr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 21 Iulie st. v. (A) O lună de 4 de încă şi porţile parlamentului din Budapesta care se vor deschide. Clăditura patriotică se va desvolta mai departe prin legile ce se vor aduce. Citim despre o mulţime de proiecte importante, care au să vină la desbatere. Dintre toate însă cel mai important are să fie proiectul, care voeşte reforma administraţiunii publice. Guvernul unguresc prin organele sale de publicitate a cam spus publicului, care îi sunt părerile în privinţa aceasta. După părerile lui, administraţiunea publică ar fi a se pune pe alte base, deosebite de cele de pănă aci, înainte de toate funcţionarii administraţiunii publice, după vederile guvernului unguresc actual, n’ar fi a se mai alege, nici a mai fi funcţionari ai municipiilor. Funcţionarii administraţiunii publice ar avă în viitor să fie, ca şi funcţionarii justiţiei, ca şi ai fînanţelor, ca şi ai afacerilor publice, numiţi de guvern şi aravă să fie funcţionari ai statului cu ierarchie, în care să se poată urca fiecare după vrednicia cualificaţiunii şi a aptitudinii ce o va dovedi în practica funcţionării sale de la gradul de practici, pănă la cel de ministru, însă să nu alunecăm în apreciarea detailată a părţii acesteia din activitatea ce va avă să desvoalte parlamentul unguresc. Nu ne este scopul, ca să ne ocupăm astăfzi anumit cu dînsa. Voiam numai să indigeram la importanţa sesiunii ce se va deschide în Septemvrie a. c. şi am adus înaintea cititorilor un exemplu, cu care să justificăm accentuarea cu importanţa. Dieta ungurească se va întruni. Desbaterile se vor începe nu numai asupra reformei administraţiunii publice, ci şi asupra altor proiecte tot aşa de importante, şi se vor şi termina. Proiectele desbătute se vor sancţiona şi promulga şi vor fi legi cu putere obligătoare pentru toţi cetăţenii statului unguresc. Precum se vede, noi facem abstracţiune dela eventualele divergenţe de păreri despre viitoarea administraţiune publică în statul unguresc. Nu ne împedecăm nici măcar de niscuri conflicte eventuale, care le-ar mai pută provoca stânga extremă cu o resuscitare a legii de incolat. Le facem toate aceste numai ca să nu ni se poată imputa earăși, că am umbla să agităm într’o direcțiune sau într’alta. Dar’ așa este, nu voitu să agităm, precum nu am voit și nu am agitat nici-odată. Trebue însă să constatăm un lucru. Fie dieta, care se va întruni, cât de bogată în crearea de legi și în crearea de legile cele mai importante, rămânând prelânga desconsiderarea naționalităților nemaghiare și mai departe, va se daca, persistând în desconsiderarea naționalităților nemaghiare ca pănă acum, nimica nu va face. Şi necombătute de nimenea, legile, care se aduc cu desconsiderarea naţionalităţilor nemaghiare şi în contul acestora, cu timpul pot deveni literă moartă. Fiindcă este odată un adevăr, care nu se poate nega, că în politică nici un factor nu este atât de puternic, ca realitatea însăşi. De sute de ani tot meşteşugesc unii în patria aceasta nefericită, ca elementele naţionale cele mai multe să le pună în serviciul unui element naţional sau mai puţinor elemente naţionale. A şi succes, ce e drept, timp îndelungat, ca pe cele mai multe sau pe cele mai mari să le pună în serviciul unui sau mai puţinor elemente naţionale. Domnia unor naţiuni şi confesiuni recepte este dovada tristă despre succesele de nefericită memorie, însă n’a venit timpul, ca toate productele politice ale acelor stări meşteşugite să le dee de-a dura, ca pe mace jucării copilâresci? Elementul românesc d. e., care ajunsese de ocara şi de batjocura cea mai mare în secolul trecut şi la începutul secolului acestuia, nu-’l vedem reclamându-’şi tot cu mai multă vigoare drepturile ce-’i compet? Toate proiectele care se pun în perspectivă pentru sesiunea viitoare a dietei nu plătesc nimica fără regularea cestiunii naţionalităţilor, însă aşa, ca şi naţionalităţile să fie mulţumite. Este o clăditură fără temelii ceea ce se face în lipsa unei regulări pe base solide a cestiunii celei mai importante din toate cestiunile politice, câte pot obveni în statul unguresc. Audim, că se pun la cale unele „înfrăţiri“. . ., mai stim şi noi. Nisce foi obscure şi nebăgate în seamă de publicul cititor mai serios fac propuneri în înţelesul acesta. Cred, că Românii vor fi atât de imbecili, ca să se prindă în laţ cu vorbe frumoase şi pentru un păhar sau două de vin ! Nu amintim de bagatelurile aceste, fiindcă nu merită a-şi perde omul timpul cu dînsele, ca să le dăm vre-o imperduşmanul de moarte al lui Cicero, care nu avea altă notă recomandatoare, decât necruţarea şi sălbătăcia, într’o vreme şi siguranţa publică pe stradele Romei ajunse în urma înverşunării partidelor pănă într’atât, încât oamenii mai de seamă nu puteau eşi decât încungiuraţi de armaţi. Şi conflicte sângeroase între cetele aceste erau lucruri obicinuite. Cu prilegiul unui astfel de conflict a fost ucis şi Clodius. între aristocraţia de rasă şi între poporul de rînd stătea la mijloc aristocraţia de bani, aşa numiţii cavaleri şi publicani. Aceştia erau bancherii Romei, ocupaţia lor de căpetenie fiind luarea în arendă a dărilor ce aveau să plătească provinciile cătră stat. Oamenii intereselor materiale, — ca toţi bancherii, — sprijiniau întodeauna acel partid politic, care le dădea cât de multă libertate în speculaţiunile lor de bani. Prelângi aceste trei grupe ce constituiau centrul conducător al imperiului roman începuse de la Marius încoace să aibă şi armata un rol, — deşi mijlocit, — dar e foarte însemnat în politica internă a Romei. Vechia armată, compusă numai din cetăţeni de ai statului, devenise o armată plătită, în care putea să între oricine. Astfel proletarii, în speranţa câştigului din prada de la duşmani, se înrolau în armată ca miile, care la sfîrşitul serviciului militar cereau să li se dee pământ gratuit din domeniile statului, pe care să se aşeete şi din care să trăească. Sulla îi învăţase la asta, şi dacă nu voiai să vei fi cum îţi vine armata proprie în contra capitalei, trebuia să le faci pe voe. Ear’ dacă comandantul le exopera tot ce pretindeau, devenia faianţă. Luăm cu toate aceste notiţă şi despre ele, pentru că vedem într’însele nisce indicii, că cei din fruntea trebilor statului unguresc nici acum nu se ocupă destul de serios cu cestiunea cea mai importantă dintre toate cestiunile politice, cu care ar trebui în prima linie să se ocupe. Din contră, dacă cumva sondările cu „înfrăţirea“ îşi au isvorul din oarecare inspiraţiuni de la sferele mai înalte, pot avă intenţiunea de a eluda tractarea serioasă a celei mai importante cestiuni. Căci s’ar pută înscena o „înfrăţire“ şi fără de Români. Atâţi renegaţi, durere, s’ar afla, câţi într’o seară la o masă mai bogată să figureze ca Români neaoşi. „înfrăţirea“ astfel înscenată s’ar trimbiţa apoi prin foi ca dovadă, că Românii încă sunt deplin mulţumiţi şi fără de o tractare şi regulare serioasă a cestiunii naţionalităţilor. Amăgirile proprii deoparte şi suferinţa de altă parte s’ar mai continua. Naţionalităţile şi cu ele şi noi Românii am mai rămână un timp striviţi, însă adevărul nu poate să mi-’şi facă cale şi să ese acolo, unde în fine trebue să ese. Miniştrii actuali sunt prea ilusionaţi de „succesele“ de pănă aci, ca să mai gândească şi la o cestiune, care li se pare demult şi destul de bine regulată. Ear’ încât li se pare, că mai are lipsă de corecturi legea de naţionalităţi, apoi pe Slovaci îi ţine cu gendarmii să nu emigreze. Românilor le maghiarizează institutele de cultură şi se amestecă în toate afacerile lor, câte au scop cultural. Restul? —Nu mai vorbim de el, că ni se va zice, că sântem preocupaţi şi numai preocupaţiunea vorbesce din noi. Sesiunea va veni. Templul, în care se aduc legile, se va deschide, însă pentru Români, în împregiurările atinse, perspectiva este foarte posomorită. Nu pentru că aceşti Români ar dori ceva pentru ei aparte, ci pentru că se văd încă şi pentru viitor desconsideraţi. Cu dînşii văd desconsiderate şi naţionalităţile nemaghiare şi se cugetă, că oare şi statul unguresc să aibă lipsă a trece prin frământările, prin care trece Cislautania, unde Cehii şi Germanii din Boemia se ceartă şi după transacţiune? Românii negreşit, trebuind să cugete asupra tuturor lucrurilor impuse de situaţiunea cea nefavorabilă pentru dînşii, vor mai cugeta la ceva, venitul lor, pe care, dacă cerea dînsul (cum a fost făcut Sulla), îl sprijiniau cu arma, ca să-şi poată realiza planurile sale politice. Astfel armata devenise un factor primejdios, care putea să conturbe în tot momentul echilibrul dintre partide şi pacea republicei, ridicând pe umerii sei oameni, care poate nu toţi meritau să fie ridicaţi. Exemple: Sulla, Marius şi Caesar. Acesta e tabloul (ţinut în cadrele cele mai strimte), pe care ni-l presenta republica romană pe timpul lui Caesar. Să fii acum aruncat în vîrtegiul acestei lumi, pornite spre perire, şi să ai în tine conscienţa menirii marei tale naţiuni, să ai ochii ageri ai alesului dintre genii, să ai sentimentul şi convingerea bărbătească, serioasă, că mai marii neamului tău sunt nistenigmei nenăscuţi pentru o problemă atât de imensă ca aceea a renascerii şi reformării din temelie a naţiunii, — şi că eşti singurul care simţi aliate în tine toate puterile, după cum nu sunt ele în nici unul dintre cei chiemaţi spre acest scop, — aceste toate premise, urmează cu o consecvenţă de nestrămutat, că ai datoria să-’ţi asiguri o posiţie, care să-’ţi dea putinţa să lucrezi cu cinste la realizarea marei probleme, pentru care singur eşti harnic. Şi Caesar n’a făcut cu nimic mai mult! Privind el la dârăpănarea generală, a venit la convingerea, că republica pentru Roma ’şi-a pupat traiul, că între marginile constituţiunii actuale de o reorganisare nu mai poate fi vorba, că singura scăpare este forma constituţiunii monarchice. Ear’ că Roma era coaptă de a purta frânele unei monarchi liberale şi cumpătate, asta a dovedit-o FOIŢA „TRIBUNEI“. G. Iulius Caesar apreţiat de Mommsen. -- De «11. — (Urmare şi fine.) Poporul de căciuse şi el întocmai ca şi senatul, în urma îmulţirii grozave a sclavilor, care isprăviau toate treburile bogaţilor nu numai în oraş, ci şi afară la moşii, numărul cetăţenilor ce ajungeau la sapă de lemn se speria într’o măsură primejdioasă. Şi oamenii aceştia, care nu mai aveau ce perde, se făceau parte bandiţi, ucijend şi jefuind pe toată întinderea Italiei, parte, — şi în deosebi, — se concentrau la Roma, unde pe bani făceau gălăgie, înscenau cravate şi ucideau, car’ existenţa le era asigurată prin distribuirea gratuită ori cu un preţ bagatel a bucatelor de lipsă din frumentăriile statului. Ei n’aveau să se îngrijească de afiua de mâne, deoarece era reson de stat de a mulcumi aceste elemente vulcanice. Aceştia erau oamenii, la care de fapt nu putea conta nici un partid, ei erau ai aceluia, care plătia mai bine. Ear, partea mai onestă a poporului era orbită de ură în contra optimaţilor, care vătrând cu ochii le subtrăgeau solul de sub picioare. Astfel încât orice aventurier cu trase liberale şi cu o gură nespălată putea să se avânte oricând întru factor politic însemnat, căci poporul îl sprijinia. Dovadă e Marius, — care era baremi un militar probat, deşi la altele nu se pricepea, — şi Clodius. Desigur, că vor cuget,— şi la comitetul lor electoral naţional, dacă a făcut ceva sau dacă are de cuget să facă în cestiunea naţionalităţii române, conform însărcinării primite de la cei cel-au ales. Şi cu tot dreptul. Cununia Archiducesei Maria Valeria. Despre evenimentul de bucurie săvîrşit alaltăieri în biserica parochială din Ischl publicăm următorul raport detailat: Deja la oarele 10 au început membrii Casei domnitoare şi înalţii nuntaşi să se adune în biserica pompos decorată cu tapete şi cele mai rare plante exotice. Cu deosebire feeric arangeat a fost presbiteriul bisericii. De-a dreapta în presbiteriu erau tribune înalte drapate în peluche roșu pentru membrii Casei imperiale. De-a stânga dela altarul principal erau două fotoliuri pentru părechia imperială, care la spatele acestora două scaune de rugăciune pentru miri acoperite cu un pompos covor de brocat de aur. Membrii Casei imperiale în frunte cu Archiducii Carol Ludovic, Ludovic Victor şi Albrecht au aşteptat în portalul bisericii convoiul de nuntă, care a venit din villa imperială. Mirele a venit însoţit de soru-sa de două jeci de ani Carolina Maria. Lor li-au urmat surorile de mireasă Archiducesa Elisabeta (fiica Principelui de Coroană Rudolf) principesa Elisabeta de Bavaria (fiica de 16 ani a Archiducesei Gisela), Archiducesa Maria Immaculata (sora mirelui) și ducesa Amalia de Bavaria (nepoata Împărătesei). Apoi a urmat mireasa condusă de fratele mirelui Archiducele Albrecht Salvator (de 19 ani). După mireasă au venit fraţii de mire, Archiducii Francisc Ferdinand şi Ferdinand (fiii Archiducelui Carol Ludovic) şi prinţul George de Bavaria (fiiul de 10 ani al Archiducesei Gisela). In biserică s’au fost adunat afară de suitele Preaînaltei familii şi un public considerabil, alcătuit în prevalenţă din dame. Pentru presă s’a reservat corul bisericii. Precând convoiul întră în biserică, organistul Curţii, profesorul Bruckner, chiemat la dorinţa expresă a miresei, a cântat din organe o composiţie proprie. Cincideci de părechi în costumul ţeranilor dela Ischl formau spalier în biserică. Părechia suverană, întimpinată de episcopul dela Linz Doppelbauer, de parochul Curţii Dr. Mayer, de capelanul Curţii Cecroni şi de parochul din Ischl Weinmayr, s’au dus la locurile Lor din presbiteriu. Mirii au îngenunchiat în scaunele de rugăciune, ca în d^ele demult trecute, înfilele terorismului tiranilor Sulla şi Marius, pe care îi răbdase fără ca să se fi ridicat barem un braţ răsbunător, care să fi stîns pe acei vampiri. Şi convingerea lui Caesar trebue să o împărtăşească şi istoria critică. Kar’ Mommsen n’a făcut alta, decât ’i-a dat dreptate lui Caesar, după cum trebue să-’i dăm şi noi. Intre marginile formei republicane o reorganisaţie a statului şi societăţii romane, cum era ea atunci, nu se poate închipui. Caesar a avut capul să recunoască asta şi curagiul să lucreze cu o consecvenţă de fel la stabilirea monarchiei. Şi dacă a trebuit să cadă, a căcut, nu pentru că s’a înşelat în planurile sale, ci pentru că a fost la mijloc un grup de oameni idealişti, care de fapt nul-au ucis pe Caesar pentru de a face un serviciu patriei, ci pentru de a salva o,idee abstractă, idea, — nevrednică mai mult pentru Romani, — idea libertăţii. Şi că aşa a fost, au dovedit urmările! Aşa stăm dar’ cu pata (!) a doua. Din reflexiunile noastre asupra lui Caesar resultă, că o preocupaţie în înţelesul rău al cuvântului nui se poate atribui marelui istoriograf Mommsen. Dacă se ocupă mai mult de el, decât de alţi muritori, dacă din fiecare şir al aprecierii lui reese dragostea şi uimirea, pe carei-a impus-o figura gigantică a lui Caesar, asta nu poate fi o preocupaţie, ci este un interes natural, pe care nu’l trezesce orice apariţiune mare şi minunată din lume. Pătrundeţi şi înţelegeţi pe Caesar şi va trebui să-i daţi dreptate lui Mommsen ! Cât privesce ţinuta lui aspră faţă cu Cicero, apoi în fond are multă dreptate, dar’ Precând arebiereul a sfinţit la altar inelele de cununie, mirii au săvîrşit rugăciuni. Apoi s’au sculat, s’au închinat înaintea perechii imperiale de trei ori şi s’au dus înaintea altarului. Copulantul a ţinut o vorbire şi a adresat apoi mirilor obicinuitele întrebări, la care amândoi au răspuns cu voce sonoră, audită în toată biserica: da. După aceea a adus parochul Curţii pe o tavă de aur inelele de cununie, pe care miriişi le-au pus unul altuia în deget. Apoi prinjându-se mirii de mâni, copulantul a săvîrşit ceremonia rituală. Terminându-se aceasta, toţi cei de faţă s’au sculat, copulantul a stropit mirii cu apă sfinţită, car’ aceştia, închinându-se înaintea altarului, apoi cătră părechia imperială, s'au reîntors ear’ la scaunul de rugăciuni. După terminarea rugăciunilor următoare şi împărtăşirea binecuvântării pontificiale s’a scoborît archiereul cum mitra et pedo dela altar şi s'a închinat înaintea păreehii imperiale şi a noilor căsătoriţi. Terminat fiind astfel întreg ceremonialul, Archiducesa Maria Valeria a îmbrăţoşat lung şi intim pe Augusta Sa mamă, apoi pe Maiestatea Sa împăratul. Toţi plângeau. Înapăratul Rege a sărutat de mai multe ori pe ginerile meu, ştergându-şi mereu ochii. Scena a făcut impresiune adâncă. Părechia domnitoare s’a sculat apoi şi a eşit din biserică împreună cu membrii dinastiei între sunetele organelor. Mai adaugem şi descrierea toaletei de mireasă a Archiducesei. Toaleta de mireasă a Archiducesei Maria Valeria era din Drap d’Exposition alb cu voal de dantele veritabile şi împodobită cu ghirlande de flori de mirt şi de portocal. Talia era simplă, fără broderie, iare trena decorată cu preţioase şi vechi Points d’Angleterre. Cu acelaşi fel de dantele era acoperit de vantul şi drapată talia încheiată pănă sus şi împodobită cu un buchet de flori de mirt. Cununa de mirt şi voalul lung de mireasă completa toaleta. După cununie a avut loc un dejeunaur în salonul de cură din Ischl şi după acesta ceroia într’un salon de alăturea, unde înalţii oaspeţi au felicitat tinăra părechie. La oarele 2 d. a. tinăra părechie luându-’şi adio dela Preaînalţii părinţi şi dela ceialalţi membri ai Casei domnitoare, a plecat la castelul Offensee, unde vor petrece deocamdată. Seara a fost representaţiune festivă în teatrul din Ischl, cu care s’au terminat festivităţile dilei. S’a representat o piesă a poetului orb, fostului actor de Curte Jaritz, scrisă anume pentru această ocasiune. Titlul piesei este „Die Alpenrose von Ischl“ (Bujorul preste tot judecata lui este exagerată şi în formă prea lipsită de orice cruţare, măcar că dacă cineva, apoi de sigur Cicero ar merita o apreciare mai domoală, căci, prelângă multe slăbiciuni, ne presentă şi prestaţiuni de toată lauda. Isvorul, din care s’a pornit încă cu Drumann razzia în contra lui Cicero ca „om“ şi ca „bărbat de stat“, au fost epistolele lui, din care, — spre nenorocirea lui, — s-au păstrat 37 de cărţi, conţinând împreună cele 90 de epistole scrise de alţii la adresa lui, cu totul 864 de piese. Deşi din aceste epistole ese la iveală ca ton fundamental o lăudăroşie nemărginită, care părea că era singurul stimul al activităţii lui Cicero pe toate terenele, şi deşi lăudăroşia aceasta nu poate să producă decât un resentiment adevărat, cărui istoriograful trebue să-i dee expresiune, —totuşi a lua de bani buni tot ce resultă din acele epistole este lucru prea exagerat. Cicero a fost o fire foarte impresionabilă și în genere omul sentimentului (despre vorbirile lui du ce Lessing în paralelă cu cele ale lui Demosthenes, că precând acest din urmă se adresa în vorbirile sale cătră intelect, Cicero vorbia sentimentului), care viu, după cum resimţia el orice impresiune, trebuia să ’şi-o şi exprime imediat cătră amicii sei în formă de epistolă. Par’ că sub forţa impresiunilor momentane cum se pot schimba din oară în oară ideile şi părerile, o poate sei oricine din experienţă. Preste o oară îi pare omului curios ce a dis cu o oară înainte. Acum închipuiţi-vă un om foarte impresionabil, care fixează neîncetat pe hârtie toate părerile şi sentimentele momentului, car’ aceste