Tribuna, august 1890 (Anul 7, nr. 174-198)

1890-08-05 / nr. 178

Anul VII Nr. 178 Sibiiu, Duminecă 5/17 August 1890 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 A- 50 cr., */2 an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mr.lt. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., Vi an 3 fl. 50 cr., V 1 an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 franci, l/s an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai platindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia: Str. Iernii 11. — Administraţia: Str. Cisnădiei 3. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresti primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un numer costa 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. Sibiiu, 4 August st. v. (1) Alaltăsearâ la carele 9% s’a terminat în sala tribunalului din Cluj o nouă scenă în marele spectacol al asupririlor şi prigonirilor ce de douăzeci­­şi­ trei de ani desfăşură o mică şi îm­buibată minoritate asupra popoarelor ungurene. Doi redactori români pentru „de­lictul“, că au avut curagiul de a spune ce cred, sau şi mai apicat, de a spune ce crede poporul, din care fac parte, au fost condamnaţi de cătră juraţii ma­ghiari din Cluj şi pedepsiţi cu pedepse grele de cătră judecătorii, tot maghiari se înţelege, ai tribunalului regesc, în aceeaşi vreme se instruesce pro­cesul şi se pregătesce foarte probabila pedeapsă şi pe seama redactorului no­stru şi a unui amic de principii din­­tr’un centru de vieaţă românească, pen­­tru­ că au avut şi ei însufleţirea şi cu­ragiul civic de a vorbi verde româ­­nesce cu adversarii noştri politici şi naţionali. Dar o asemenea deprinderi, aseme­nea curagiu nu poate îngădui stăpâni­rea liberală maghiară, şi drept­ aceea trebue aruncaţi în temniţă neastâmpă­raţii, care se folosesc, ba mai soli? — poate se chiar mândresc cu ele! Precând marele şi înţeleptul pa­triot al Ungariei, Francisc Deák, a anunţat principiul, că opoziţiile trebuesc respectate, pentru­ că şi ele fac parte din ţeară şi representa considerabile părţi din cetăţenime, — pe atunci stă­pânirea maghiară de astăzzi a ticluit dogma politică, că oposiţiile naţionali­tăţilor nemaghiare trebue sdrobite cu ori­ce preţ, periculoase fiind aşa pore­clitei idei de stat maghiar, în consecvenţă cu această diabo­lică dogmă stăpânirea şoviniştilor a pur­tat mai întâiu de grije, ca prin legi excepţionale, prin corupţie şi brutalitate şi prin cea mai stupendă neobservare a legilor sancţionate şi neabrogate, limba şi representanţii nemaghiarilor scoşi să fie din întreg organismul constituţional al statului. Aceasta a succes, dar­ nu a fost deajuns. Deşi uşile parlamentului ni­ au fost închise, deşi am fost scoşi din ser­viciul administraţiei şi al justiţiei, totuşi ni­ a rămas niţel teren, ca să ne afir­măm existenţa naţională, să dăm semne de vieaţă, ba une­ori chiar să protestăm cu toată energia contra ilegalităţilor şi nedreptăţilor ce se comit faţă cu noi. O bună parte a acestui teren a fost presa noastră naţională. Aceasta nu putea să o sufere stăpânirea ne­dreaptă maghiară, al cărei principiu con­ducător este­ naţionalităţile sau se pre­dau auf Gnade oder Ungnade, sau tre­buesc strivite. De la capul lucrului şoviniştii au lăsat în Transilvania, a cărei unire cu „ţeara mamă“ ei au dorit-o şi au făcut-o, în vigoare o proce­dură de presă excepţională­, născută după revoluţia din 1848/49, pe timpul neconstituţional, când ţeara noastră era stăpânită de guvernul mi­litar, se afla în stare de asediu. Rău se potrivesce aceasta cu mult trimbiţatul liberalism al şoviniştilor, rău mai ales dacă considerăm, că Ungaria proprie îşi are demult procedura sa cu mult mai liberală. Este evident, că această excepţio­nală şi anticonstituţională stare de lu­cruri a fost conservată spre ruşinea libe­ralismului, numai pentru­ ca şoviniştii cu atât mai uşor şi mai sigur să poată lovi în presa noastră naţională. De acest lugubru product al unor timpuri excepţionale liberalismul maghiar a şi făcut cel mai largiţios us. Cu deo­sebire în timpul din urmă s’au îmulţit pănă la absurditate procesele de presă ale foilor românesci, aşa că astăiji nu mai este moment, în care cel puţin câte unul din­­z­iariştii români să nu geamă în temniţile unguresci. Constatând aceste, lăsăm la o parte adevărul constatat, că faţă cu ziarele maghiare, oposiţionale sau guvernamen­tale, în adevăr există libertate pănă la desfrânare. Lăsăm la o parte, că în fond instituţiunea curţilor cu juraţi din punctul de vedere al justiţiei a devenit ilusorie, după­ ce ele numai pe nema­ghiari au să-’i judece, precând membrii lor sânt numai Maghiari, car’ astăiji este incontestabil, că toată maghiarimea stă în faţa celoralalte naţionalităţi con­stituită într’un mare partid po­litic. Lăsăm la o parte, că procesele politice totdeauna conţin o mare closă de nedreptate şi că guvernele, care sistematice s’au folosit de ele, totdeauna şi pretutindenea au fost inferate de istoria nepărtinitoare cu marca forţei şi a violenţei, Icoana unei mişcări, de care nu-’mi puteam da seamă, poate fiindcă acel vîjiit îmi aducea aminte de sgomotul unei roate de moară. Aceasta durase însă numai scurtă vreme, pen­tru­ că dintr’odată nu mai auijii nimic. îmi mai rămăsese numai un mic restimp de a-’mi folosi organul de vedere. însă cu ce exage­­raţiune înfricoşată observam eu toate! Vedeam buzele junior negru îmbrăcaţi. ’Mi­ se păreau cu desăvîrşire fără coloare, — mai albe decât coaja, pe care scriu aceste cuvinte, — şi desfiguraţi de subţiri, având o expresiune ca-şi-când ele încă ar fi gustat din o ne­miloasă severitate şi ca­ şi­ când ar fi fost pişcate de straşnicul indiferentism faţă cu chinurile, la care este expusă o mare parte a omenirii. Vedeam mişcându-se în continuu aceste buze, care aveau să pronunţe acea ju­decată, de la care depindea soartea mea; le vedeam încă mişcându-se, pentru de a exprima singuraticele silabe ale numelui meu şi fiori de moarte mă cuprinserâ, pentru­ că puţin mai târ­­iu nu mai urma nici un sunet. Fiind cu­prins câteva momente de o frică neexplica­bilă, observai şi oscilaţiunile foarte încetişoare ale tapetelor întunecoase, care împodobiau pe­­reții camerei, și deodată îmi căitură ochii asu­pra celor şepte lumini înalte ce se aflau pe masa judecătorilor. La început­­mi­ se părea, că şi ei simțesc compătimirea mea şi că ar fi niste figuri gingașe de îngeri, care voiau să mă mântu­­ească. Momentan mă cuprinse o aşa slăbiciune de moarte, încât fiecare fibră a corpului meu se cutremura, ca­ şi­ când aş fi fost atins de A drotul unei baterii galvanice. Angerii închi­puiţi se schimbară în niste figuri necunoscute cu capete înflăcărate şi eu recunoscut, că dela ei n’am de a aştepta nici un ajutor, în fantasia Toate aceste consideraţiuni mai mult sau mai puţin academice le lăsăm la, o parte şi punem şoviniştilor simplamente numai din punctul de vedere politic întrebarea, că unde vor să o scoată cu sistematicele lor procese de presă? Nu ne facem multe ilusiuni. Re­­cunoascem, că şi cu forţa brutală se pot obţină succese. Recunoascem, că a isbutit chiar stăpânirea machiavelică a şovinismului de rasă să demoraliseze astfel o bună parte din naţionalităţi, încât se poate crede încuragiată şi la acest neomenos atac contra presei noa­stre. în adevăr astăzji opinia publică a Slovacilor, deşi pe sub ascuns foarte nemulţumită, pe calea tiparului abia mai ese în lume. De Ruteni nici nu mai vorbim, car’ Sârbii în timpul din urmă, demoralisaţi şi sfăşiaţi şi ei prin certe interne, cel puţin pe calea presei nu mai fac puternicilor perplexităţi, în fine pe concetăţenii saşi îi au, sau cel puţin îi cred astăzji stăpânitorii pe partea lor, astfel că în adevărată oposiţie na­ţională se mai găsesc numai Croaţii în Croaţia şi Românii. Pe cei dintâiu încâtva îi scutesce autonomia ţerii lor, deşi m­ari prigoniri au să îndure şi ei, care asupra noastră a Românilor cu atât mai mult se re­varsă toată urgia unui guvern orbit de patimi naţionale. Cum am z­is, nu ne facem multe­­ilusiuni. Puterea noastră este mică faţă cu formidabilul aparat al statului monopo­­lisat în favorul unei rase. Deşi nu sperăm şi nu credem, totuşi trebue să recunoascem, că multele prigoniri cu putinţă este să ne slăbească în lupta ce purtăm, ba chiar să ne facă să amu­ţim şi noi. Dar’ presupunând chiar, ceea­ ce nu admitem, că va întră şi această ex­tremă eventualitate, pănă la care foarte mult mai este, ’şi-au ajuns atuncia şo­viniştii scopul? Unde s’a mai întâmplat vr’odată în largul ţerilor şi în decursul veacuri­lor, ca o societate de oameni nemulţu­miţi şi plini de legitime gravamine să fie prefăcuţi în cetăţeni mulţumiţi şi în­sufleţiţi prin aceea, că li­ se pune pum­nul în gură ? Ce om cu mintea întreagă poate crede, că reglementând ori­cât de aspru presa românească, oprindu-o în cele din urmă cu desăvîrşire chiar, oposiţia Românilor va înceta şi idea de stat maghiar va triumfa în părţile lo­cuite de poporul nostru ? mea începu a se forma cu armonia unui cu­get musical representarea, cât de dulce trebue să fie odichna în mormânt. Această închi­puire se iscase foarte încet și se părea, că durase mult timp pănă­ ce se desvoltase în toată în­­tregitatea. Chiar în momentul, în care sufle­tul meu era cuprins și pătruns de aceea, dis­părură dinaintea ochilor mei, ca și fulgerul, figurile judecătorilor; flăcările marilor lumini se strînseră și totul se făcuse nevărjut în groasnicul întunerec al nopții. Toate sentimentele păreau a fi răpite de un cu­rent sălbatec murmurător, ca­ și­ când sufle­tul meu ar merge în Hades. După aceea se făcu liniște și totul se ascunse în tăcerea nopții. Eram cuprins de o grea amețeală; cu aceasta însă nu vreau să z fic, că­­mi-am per­­dut întreaga consciență. Câtă­­mi-a rămas, nu voesc nici a cerceta, nici a descrie, dar’ destul, că nu dispăruse cu totul. Nici în cel mai adânc somn, — nici în delir, — nici în aşurejirea unei ameţeli, — nici în moarte, — ba chiar nici în mormânt nu va înceta cu totul. Altfel n’ar exista pentru om nici o nemurire. Deşteptat din cel mai adânc somn, sfâşiam oare­cumva firele subţiri ale ţesăturii visului. O secundă fuse mai târziu, — cât de uşor se putea rupe ţesătura! — nu­­mi-a rămas nici o aducere aminte, că am visat. La po­menirea din amorţeală sânt 2 caşuri (stadii) de deosebit. Antâiu sentimentul ce se reîntoarce al existenţei sufletesci sau spirituale; apoi sen­timentul redeşteptător al existenţei noastre corporale. Dacă noi la intrarea în stadiul al doilea am pute rechiema impresiunile celui dintâiu. Şi cu toate aceste şovinistii aşa cred. Zadarnic lucru este deci a le spune lor aceste, lor, ale căror foi din batjo­curi şi injurii la adresa presei române nu mai ese, lor, pe care îi vedem pri­­gonindu-ne atât de cazacesce organele de publicitate. De când s’au iniţiat cele mai re­cente procese de presă contra foilor noastre şi pănâ astăzji, când apreciază resultatul procesului „Gazetei“ foile ma­ghiare sunt pline de termini ca „su­­hanez“ (ştrengar), „gyerköcz“ (băieţandru necopt), agitator, becisnic şi alte graţio­­sităţi la adresa Ziariştilor români. Cu o societate fanatisată, din care astfel de opinie publică se manifestează, ar în­semna a căra apă în Dunăre, dacă am voi să o capacităm, că rău servesce in­teresele ţerii, ba chiar şi interesele sale proprii, huiduind şi terorizând canalu­­rile de publicitate, prin care le vor­­besce un popor de milioane de ce­tăţeni. Să ne şi ferească Dumnez­eu să voim a le spune toate aceste şoviniştilor maghiari şi presei lor. Le spunem însă cu toată insi­stenţa Românilor, le spunem întregei lumi civilisate şi nepreocupate. Cei dintâiu îşi vor înţelege din ele, pentru­ că trebue să-­şi înţeleagă, dato­­rinţa ce li­ se impune, de a documenta în faţa adversarilor, că presa română atât de greu călcată de furia şovinişti­lor nu este o instituţiune exotică, un sport artificial în ţeara aceasta, ci sânge din sângele şi carne din carnea popo­rului, care resimte toate loviturile în­durate de ea. Ear’ lumea cultă, pentru care astăiji uneltirile asupritorilor nu mai pot fi tăinuite, se va convinge printr’o do­vadă mai mult, că minciună mai obras­­nicâ nu a eşit în lume, decât libera­lismul stăpânirii maghiare şi că nicăiri nu are mai multă îndreptăţire, ca în statul ungar la finea secolului lumini­lor, sentenţa lui Montesquieu, des citată în această foaie: „Nu există tiră­­nie mai cruntă ca cea exerciată la umbra legilor şi păstrând aparenţele justiţiei“. Colegii noştri Dr. A. Mureşianu şi Traian Pop vor întră şi ei, spre dure­rea noastră, în puşcăriile unguresci, dar’ suferinţa lor, în sensul indicat mai sus, va avă roadele sale. FOIŢA „TRIBUNEI". Groapa cu apă şi pendulul. Traducere după Edgar Allan Poe de I. It. Cotorobes. Impia tortorum longas hie turba furores Sanguinis innocui, non satiata, aluit. Sospite nunc patria, fracto nunc funeris antro, Mors ubi dira fuit vita salusque patent. * Timp îndelungat au pustiit ţeara cetele duș­mane ale călăilor, Curgând şiroaie de sânge nevinovat prin moarte înverşunată. Acum, când patria e liberă şi porţile mor­mântului rupte, Se dau dovedi de vieaţă şi mântuire, unde mai nainte a fost numai frica morţii. *) Eram tare chinuit, chinuit de moarte de o tortură îndelungată sufletească ce provenia din o aşteptare îngrijată, şi când ’mi­ se desle­­gară cătuşile şi­’mi fu permis să stau drept, simţiam, că-’mi perd conscienţa. Sentenţa, — acea înfricoşată sentenţâ de moarte, — a fost ultima, ale cărei cuvinte­­mi-au pătruns în urechie încă curate. De atunci începuse tot ce lucru­ vorbiau a ’mi­ se părea ca un vîjiit nehotărît şi încur­cat. Prin aceasta se stîrnise în sufletul meu *) Aceste versuri erau ca inscripţiune pentru »arta unui loc de tîrg, care avea sS se ridice în Paris ie locul unde-’şi ţineau odinioară Iacobinii clubul, atunci prelfingă toată probabilitatea aceste impresiuni le-am afla amestecate laolaltă cu amintirile referitoare la abisul de dincolo de mormânt. Şi ce este acest abis? Cum putem noi cel puţin să deosebim umbra sa de cea a mormântului ? Dacă impresiunile acestuia, pe care­­l-am însemnat ca primul stadiu, nu sânt provocate nici arbitrar, atunci cum şi de unde ne vin ? Acel om, care nici­odată nu-­şi perde consciinţa, nu se ţine de clasa acelora, care în anumite momente pot vedea palate minu­nate şi visiuni înfiorătoare; acela nu va vedea totodată nici fenomene prevestitoare de nefe­ricire sburând prin aer, care pentru mulţime sânt nevisibile, nu va căuta după mirosul unei fiori noue, sau să se lase a-’şi nelinişti sufletul prin însemnătatea unei piese musi­cale, care să­’i fi atras atenţiunea de mai înainte, în timpul deşteptării aducerii aminte prin o deasă şi melancolică insuinţă, şi în timpul unor încordări serioase a ţinu strîns oare­ cumva caracterul despre starea nimicirii aparente, în care era adâncit sufletul meu,­­mi­ s’au întâmplat momente, în care visam despre reuşită. Apoi se mai m­­au scurte, dar’ foarte scurte terminuri, unde îmi suc­­cedea să documentez amintirea, care, după­­cum­­mi­ se întipărise prin o clară recunoas­­cere din o vreme de mai târ­­iu, numai ra­port putea să aibă cu aceea stare de incon­­sciență aparentă. Aceste umbroase amintiri vorbesc în li­­niamente trecătoare despre marile figuri, care mă îmbrățișau și tăcând mă duceau din ce în ce mai afund, — foarte afund, — pănă­­când prin goala representare mea cuprinse . Nu se poate tăgădui, că din partea rusească se face tot ceea­ ce se poate, spre a face o primire strălucită împă­ratului Wilhelm. Programul cunoscut pănă acum arată, că Ţarul atribue o mare importanţă politică ace­stei v­i­s­i­t­e; asta se vede chiar şi din încetarea deodată a presei ruseşci de a se ocupa de visita din cestiune. Cu toate­ că împăratul Wilhelm nu petrece în Reval, guvernul face şi acolo pregă­tiri extinse. Toate corăbiile de căpe­tenie ale flotei baltice au primit ordin de a se presenta în Reval la primire, unde se vor afla Ţarul și marele­ prin­­cipe Vladimir. Corăbiile cuira­­sate se vor extinde în două rînduri dela mare spre oraș; într’o coloană se află corabia cuirasată „Alexandru II.“ Escadra va fi comandată de ge­­neralul-admiral marele-principe Alexei, între amândouă coloanele va fi salutat prin o comandă yacht-ul „Hohenzol­­lern“. Pe locul de debarcare, unde va fi postată o companie de onoare a re­gimentului din Viborg, va avă loc în­­timpinarea împăratului de cătră auctori­­tăţile militare şi civile şi decătră amba­sadorul german. Calea ferată baltică e pusă deja în stare de răsboiu; pe fie­care oară merge din Krasnoje-Selo câte un tren militar. Afară de obiectele de adjustare s’au fost transportat la Narva nu mai mult, nici mai puţin de opt sute de cai şi preste o sută de echipaje împă­rătesei, ameţeală înspăimântătoare despre această po­­gorîre fără nici un sfîrşit. Vorbesc totodată aceste umbroase amintiri şi despre o scăpare nedeterminată, care îmi strîngea inima din causa nesimţirii sale proprii şi nenaturale. Apoi urmă un simțământ, ca-şi-când fără de veste totul a ajuns la treaba ciomagului, ca­­şi-când aceia, care mă purtau, — o escortă supranaturală! — în descinderea lor ar fi sărit preste infinitele margini, aflându-­şi un loc de odi­hnă. îndată după aceasta­­mi­ se păru ca­ şi-când aş zăca într’un spaţiu sesos şi umed, şi atunci totul era furie, — furia unei conscienţe, care se chinuesce cu lucruri ce nu se pot descurca. Pe neaşteptate simţii, cum începea a se irita iarăşi totul în infernul meu. — Era furtunoasa mişcare a inimii, şi în urechile mele se reflecta sgomotul bătăii sale. Veni apoi o mică pauză, în care toate erau triste şi liniştite. După aceasta din nou un sunet, o iritaţiune, — o simţire torturătoare percurse membrele mele. Ei îi urmă golul sentiment al existenţei, fără de vre-o iritare a cugetelor, şi această stare durase multă vreme. Dintr’o­­dată recăpătai puterea de cugetare, însoţită de o liberare înfiorătoare şi de o instinţă se­rioasă, de a ajunge în starea mea normală. Atunci o dureroasă dorinţă se scufundă în inconscienţa mea, şi o deşteptare violentă a sufletului şi o încordare cu resultat era pusă în mişcare. Puţin după aceasta urma o foarte clară amintire despre interogator, despre jurii, despre draperiile întunecoase, despre judecată, despre sguduirea internă şi despre oboseala finală. Apoi nu-­mi mai aduceam nimic aminte de întâmplările următoare. (Va urma.) REVISTĂ POLITICĂ. Sibiiu, 4 August st. v. Un nou partid unguresc, în afacerea formării unui par­tid catolic împărtăşesce „Magyar Állam“. După­ cum putem cu bucurie împărtăşi, sub presiunea zilei morale, creată prin ordonanţa dela 26 Februarie, s’a iniţiat o mişcare pentru formarea unui partid catolic. Acest lucru s’a în­tâmplat cam târ­jiu şi numai sub pre­siunea influenţelor străine, dar’ în sfîrşit el tot s’a întâmplat. Din numeroase cercuri ale ţerii ni­ au venit rapoarte în această privinţă, pănă acum există 22 cercuri, în care s’a îndeplinit organi­­sarea partidului în toată liniştea şi ’şi-a început deja activitatea; în 17 cercuri candidaţii noştri vor păşi cu prospecte de o isbândâ sigură. Visita împăratului Wilhelm în Rusia.

Next