Tribuna, decembrie 1891 (Anul 8, nr. 267-289)

1891-12-04 / nr. 269

Anul VIII Nr. 269 Sibiiu, Mercuri 4/16 Decemvrie 1891 bs&a; wnw«»irüm-Twigni ABONAMENTELE Pentru Siblin: 1 lună 85 cr., */« an 2 fl. 50 cr., */» an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarcbie: 1 lună 1 fl. 20 cr., »/« an 3 fl. 50 cr., »/* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România şi străinătate: l!t an 10 franci, */» an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac num­i­i plfttindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILEI Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Redacţia şi Administraţia: Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. în Bucuresci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. Lipscani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază, i'ti număr costă 5 cruceri v. a. sau 15 bani rom. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea ziarului „TRIBUNA“, Gimnasiul valach din Braşov. Sub acest titlu organul şovinist „Budapesti Hírlap“ dela 11c. publică un articol îndreptat contra gimnasiului românesc din Braşov. Lucrul acesta nu e nou. Cetitorii noştri îşi aduc aminte, că înainte de aceasta cu două luni tot „Budapesti Hirlap“ scri­sese contra gimnasiului de la N­ă­s­ă­u­d,­­zicând că acesta este un cuib de daco­­românişti, şi cerea guvernului să Înde­părteze din funcţia de director al fon­durilor pe Csókán János, care ar fi mare duşman al ideii de stat maghiar, deci şi mare nepatriot. Cu cât mai mult nu o să strige ziarul unguresc contra gimnasiului din Braşov, care este la frontiera dinspre România, despre care a aflat, că din 294 tineri câți au absolvat acolo cla­sele în ceşti din urmă 25 ani, aproape jumătate au emigrat în România, unde au ajuns în funcțiuni însemnate, și agită, — zice amintita foaie, — cu o ură ne­împăcată contra statului unguresc, „um­plând Europa cu vaietele lor asupra ul­timelor zile ce frații lor din Ungaria trăesc sub barbarul jug maghiar“. . . Nu o să ne ocupăm însă de nă­cazul onorabililor noștri colegi, cu ale căi strigăte, — când nu merg toate în văgașul șovinist-kultur-egylet­ist, — ne-am prea obicinuit. Vom arăta insé la ce conclusiune ajunge foaia ungurească, pentru a mai da o dovadă scrisă și mărturisită chiar de Maghiari, despre tendenţa ce presa maghiară urmăresce prin scrierea ăstor­­fel de articole. Astfel, după­ ce numita foaie spune, că emigrările înspre România se fac în massă mare, că e informată, că numai la Bucuresci sunt 9000 Români arde­leni, dintre care foarte mulţi cunoscă­tori de carte, scrie: „Căci trebue se seim şi aceea, că aci n’avem înaintea noastră un lucru gata, ci ne aflăm în faţa unui fenomen, care se repetă mereu şi se va repeta, cine scie pănă când. Cunoascem câţiva tineri, cari au absolvat această şcoală, care în present sânt auditori la universitatea din Budapesta şi care abia vor­besc unguresce. Guvernul se iee aminte, să-­şi îndrepteze toată atențiunea asupra şcoalelor secundare valache, dela ai căror elevi poate cu drept cuvânt pretinde să cunoască bine limba şi literatura maghiară.. Se iee toate măsurile ca limba şi literatura maghiară să fie studiu obligator pentru toţi din semi­­nariile greco-orientale, pentru­ că numai pe această cale se poate opera ca seminariile să crească nu numai popi, ci şi cetăţeni oneşti pentru patrie“. Cu alte cuvinte: cultivarea limbii şi literaturii maghiare, iată ce să se facă în şcoalele secundare române, în­colo fie ce-a fi! Ear’ preoţii numai atunci vor fi cetăţeni oneşti ai patriei, când vor sei cel puţin aşa de bine un­guresce ca popa Il­aia din Ocna, ear’ literatura maghiară să o cunoască cel puţin aşa de rău ca Moldován Ger­gely! Aşa sună catechism­ul şovinisto­­patriotic. Ei, decât noi Românii nu aşa în­ţelegem ca profesorii din şcoalele noas­tre secundare să-­şi facă datoria, noi credem, că alta este menirea acestor şcoale! Şi fiindcă din sudoarea noastră au fost ridicate şi sunt susţinute, câtă vreme ele există, au să fie așa, cum noi vrem. Presa șovinistâ poate striga, gu­vernul maghiar poate se asculte de po­vețele ce-’i dă, școalele noastre înse au să fie cum plănuite au fost, cum dela fundarea lor li­ s’a marcat scopul. Guvernul poate, ce-i drept, se for­țeze, ca limba de propunere să fie cea maghiară, cum a făcut-o în gimnasiul de la Beiuş, poate să introducă, tot cu forța, studiul limbii şi literaturii ma­ghiare, cum a făcut-o cu toate şcolile secundare române, poate să pună inscripție maghiară pe o clădire româ­nească, precum a făcut-o cu gimnasiul din Nasăud, poate să pună chiar şi pe gimnasiul român din Braşov o tablă cel puţin cu inscripţia: „magyar ki­rályi oláh gimnasium“, de câte nu este el capabil ? Un lucru înse are să se scie. Toate aceste au fost înse şi vor fi făcute cu forţa. Noi n’am dori ca cestiunile să ajungă a se deslega în asemenea chip. De aceea am și arătat într’un de mult pe mama, care tocmai întră; atunci Tasilo îl duse pe Editha înaintea ei, care plângând de bucurie, strânse în brațe pe feti­ța-­­i tremurândă, pe când un tunet urlător sgudui casa. Deodată ploaia încetă, soarele strălucia limpede printre picăturile de pe fe­reastră, jucând mii de colori, şi aluneca ca o aureolă peste frumosul por al Edithei. „Editha mireasă !“ Vestea aceasta stră­bătu întreg oraşul mirat, care era obicinuit a logodi pe Tasilo cu Berthalda, şi ajunse chiar la tinerul călugăr, care tocmai se în­­torcea de la o înmormântare. El se închise în chilia sa şi se preumblă toată noaptea încoace şi încolo. E bine, îşi­­ilicea, e drept şi natural aşa. Editha este a lumii, şi ea nu trebue sâ-­şi ascundă frumseţa după zidurile mănăstirii. Pe capul ei nu zace nici un păcat de la pă­rinţi, care ar trebui curățit. — Toată rați­unea aceasta înaltă însăi suna ca un signal de scăpare depărtat; ca un orcan; am pute fi demult nimiciți, înainte de a ajunge la limanul dorit. Ah! și de-ar zăce numai în adâncul mării! Dar’ înfiorătorul chin de a fi silit se tot trăesci și se treci setos și flă­mând pe lângă masa bucuriilor vieţii. A fi razimul şi mângâierea tuturor oamenilor, pe când însuţi eşti într’o stare atât de misera­bilă. Ce era se­­fica altora, când el însuşi, retras şi­ de tot părăsit suferia, — suferia pănă la nebunie. îşi închipuia că e prins, nebun, asuprit, încătuşat ca o fiară sălbatică. Fiori de moarte îi trecură prin trup, car’ perul ’i-se aburii. Dar’ nu, el n’a murit încă, aceasta o simția în luptele acestor lungi nopți. Som­nul­­l-a părăsit cu desăvârșire. Flămând­se articol din septemâna trecută, câtă răs­pundere ia asupră-’și presa maghiară când agită în chipul acesta. De aceea nu putem să nu le spunem și așL când agită contra gimnasiului român din Brașov, — care în adevăr este o citadelă a românismului, cum trebue să fie ori­ce școală românească, — se bage bine de seamă ce face. Prin chipul acesta de agitare al seu, presa maghiară împinge, precipită spre o deslegare cu forţa a lucrurilor, care pe calea legii ar trebui resolvate. FOIŢA „TRIBUNEI ” rugăciune. De Carmen Sylva. Traducere de Aurelia Roman. (Urmare.) „Firmitatea acestei inimi slabe, am apro­­bat-o, şi de te rog să nu fii mireasa cerului ci a mea, să priviți aceasta ca o jertfă plă­cută lui D-meu, ca nimic alta“. „Dacă te-aș pute ferici!“ „Grija mea să fie“. „Dar’ trădez pe amica mea“. „­Ai tradat ea însăși! Mă înfior de dra­gostea ei, care este identică cu ura, seamănă amândouă ca jăraticul cu flacăra“. „Nu, cer numai atât cât poţi, mai mult nu, şi voiu fi bogat!“ Edita ridică pleopele plecate şi se uită la el, cum se uită o călugăriţă la un bolnav. „Iţi mulţumesc pentru dragostea cea mare“, 4­8* ea- „Şi dacă n’aş­a aşa nedeamnă de ea“. „Atunci va fi a mea!“ zise el. „O! fii a mea, frumoasă copilă, n’ai să te căiesci!“ Ea plecă ochii, ridică încet mâna și ’i-o întinse. El ’i­ le cuprinse pe amândouă, le strânse la pieptul seu, la buzele sale. Nici unul nu observa fulgerul, ce înspăimânta atât opera împăcării în Transilvania. Sub acest titlu publică oficiosul litografat „Pester Correspon­­denz“ de la 12 Dec. a. c. următoarele: Apostolii oposiţionali cutrieră ţeara de-a­­lungul şi de-a­ latul pentru a predica naţiunii mântuirea cea nouă. Dar, în cele din urmă sânt trei evangelii, care le propoveduesc, şi astfel există temerea, că poporul se va zăpăci încâtva în faţa întrebării: Care este Mesia cel adevărat? Ugrón, Irányi sau contele Albert Apponyi? Cu deosebită predilecţie se duc matadorii oposiţionali în Transil­vania. Se pare că contează dincolo de Dealul­ Craiului la un teren deosebit de favo­rabil pentru scopurile lor. Insă tare ne temem, că se vor înşela amar. Singuratice victorii locale se poate să reporteze oposiţia în Ardeal; în totalitate sămânţa agitaţiunilor lor nu va răsări în pământul de acolo. Oposiţia a avut şanse în Transilvania, câtă vreme naţionalităţile locuitoare acolo au persistat în atitudinea lor duşmănească faţă cu statul unguresc. Atunci se putea imagina, ca animositatea poporaţiunilor nemaghiare contra statului unguresc să se transplante data acesta contra guvernului de stat şi duş­manii acestui din urmă s­e poată acapara alianţa naţionalităţilor. Astătfi asemenea in­tenţie nu are nici un prospect de reuşită. Activitatea binecuve­­tată a contelui Andreiu Bethlen a lăsat urme prea adânci în ra­porturile de naţionalităţi din Transilvania, în­cât să mai poată fi vorba de ostilitate contra ideii de stat maghiar. Fostul comitet suprem din S­i­b­­­i­u , care aparţine acum cabinetului ca ministru de agricultură, a exoperat împăcarea desăvârşită a Saşilor cu idea de stat şi opera sa epocală a primit expresii,ne visibilă in numirea comi­­ţilor­ supremi saşi Thalmann, Bausznern şi Maurer. Dacă a fost lucru îmbucurător a vedea înșirat între aderenții sinceri ai ideii de stat maghiar pe acest popor luminat, inteligent şi ducea la masă şi nici o bucătură nu putea să mănânce. Odată 4rae cătră bătrânul preot: „Roagă-te pentru mine, mă tem că îmi voiu perde mintea“. „De ce­ mintea nu se perde aşa uşor“,­­zise acesta vesel, fixând cu atenţiune pe ti­nerul bărbat. De aci înainte îl trimetea pe sate la botezuri, la înmormântări, nici­odată la o cununie, — dacă se putea încungiura, — şi astfel îl silia­se se distragă, umblând pe­destru sau călare pe căi lungi prin regiuni frumoase. El călăria singur şi tăcut; ochii lui tre­ceau nepăsători peste câmpuri şi păduri; nu­mai arare­ori părea că-­l înveselesce câte o floare, la care privia dulce şi suspina. Dar’ desperarea se preschimbă în me­lancolie şi oboseală, şi iarăşi venia încetul cu încetul somnul; gândurile îuse nu odihniau cu sgomotul sălbatic, ci parcurgeau aceeași cale nemângăiată și simplă. Aceasta era deja un profit. Când odată după mult timp se duse iarăşi la bunica lui, se spăriă de Berthalda. Obrajii îi erau paliifi și cufundați, car’ ochii îi scrînteiau mari şi ţapeni în orbite, ca­ şi­­când s’ar apropia o nebunie. „Ce s'a ales din tine, Berthalda“, în­trebă el îngrijat. „O strigoaie!“ ,zise ea rîtjând răguşit, „bătrână şi urîtă, m’am tăcut, şi rea, — atât de rea, încât şi buna are frică de mine !“ „Şi nu ’ţi-e ruşine s’o spui?“ „Altora să le fie ruşine, nu mie“. „Berthalda, diavolul îşi întinde ghiarele spre tine! Du-te în mănăstire şi­’ţi ascunde ochii şi te roagă să se facă iarăşi curaţi; altfel ajungi la gânduri rele“. bogat din Transilvania, apoi opera lui Bethlen a mai crescut în importanţă prin aceea, că a î­n­­duplecat pe Români la o reconsi­derare a politicei lor de pănă acum. Adevărat, că politica de pasivitate a Românilor încă nu este abandon­­ă, dar’ pe 4' c0 merge se înmulţesc presemnele, că şi Românii ar fi aplicaţi să pără­sească nelealitatea de pănă acum şi se apuce pe căile unei apro­pieri reate de statul unguresc. Exemplul săsesc li-a arătat, că cul­tivarea individualităţiiilor naţionale este foarte bine compatibilă cu patriotismul cătră statul patriotic, care dupâ­ ce această convingere va fi prins la Români rădăcini mai tari, împă­carea desăvîrşită a naţionalităţii lor cu idea de stat se va face în scurtă vreme. Opera contelui Andreiu Bethlen a inaugurat în ra­portul naţionalităţilor din Transilvania cătră idea de stat o eră nouă binecuvântată şi opo­siţia va experia destul de curând, că în această eră ei nu-şi înfloresc succese. Nu vom da acestui comunicat ofi­cios importanța care nu o merită. Sco­pul lui este evident: cor ieşi­rea gu­vernamentală în vederea viitoarelor alegeri generale. Sub acest raport nu este deci decât a patra evangelie ungurească ce se propoveduesce Ardelenilor. Deosebire e numai, că Ardelenii vor fi poate şi mai zăpă­ciţi în faţa lui M e s i a-S z a­p ár­y, decât în faţa trifoiului oposiţional Ugron- Irányi-Apponyi. Altcum poate să prindă la publi­cul maghiar şiretlicul stupid cu „noua eră binecuvântată inaugurată de contele Andreiu Bethlen“. Poate fuse şi să nu prindă. Căci tocmai din pre­tinsul „spirit împăciuitor“ al cabinetu­lui Szapáry profeţii oposiționali au făurit cea mai modernă armă con­tra lui. Dar’ în fine aceasta nu ne im­­poartă. E treaba Maghiarilor. Ear’ cât privesce pe nemaghiari, este înainte de toate treaba Saşilor să se pro­nunţe, cât de bine se simt în „noua eră binecuvântată“. Noi credem că s’au şi pronunţat deja, şi încă în aşa chip, că valoarea operei contelui Bethlen ră­­mâne foarte redusă. De altă parte Românii vor contribui puţin de tot la cununa de lauri a nobilului conte. Ei întru nimic nu-’i datoresc recunos­­cință, nu ’i-au observat nicăiri opera împăciuitoare și nici decum nu se văd înduplecați a-’şi părăsi în urma între­­venirii lui politica de pănă acum. „Gândurile rele le am deja“, bolborosi ea, „aş sugruma-o; nu pot să mă gândesc la gâtul ei alb, fără­ ca degetele mele să nu se mişce nervoase a-­l strânge“. Raoul se înfiora. „Și ei nu au nici o milă față cu mine ca să se ascundă. „Privesce! privesce afară, R­oul! Aici, aici trec împreună! „Dar’ uită te, Raoul, acolo! şi el face ochi atât de dulci şi e palid; ea este o hoață, — o înșelătoare“. Degetele înguste și albe ale lui Raoul închiseră buzele surorii sale, şi uitându-se la dânsa, o ardea privirea lui aşa, că ea se temea de el. „Berthalda“,­­zise el, „­mi-e milă de tine! Diavolul te are deja, în curând iți va frânge cerbicia ta“. „Reabunare, Raoul, răsbunare vreau, sau moarte !“ „Mergi în odaia ta şi stai 4iua Şi noap­tea în genunchi, pănă-ce vei fi nimicit ver­­mele din inima ta.­­Ţi-ai pus în gând o faptă rea, Berthalda, întoarce-te pănă-ce nu-i prea tarefiu!“ Ea nu-’l au,fia, căci privirea ei earăși sbura pe stradă la vale. Raoul suspina, şi o părăsi, se duse departe afară din oraş, spre a câştiga linişte şi chiaritate. Ziua cununiei Edithei se apropie atât de repede, încât cei doi fraţi credeau, că­­fiua nu mai are oare, şi noaptea secunde. Editha era o mireasă tăcută, în­totdeauna mulţumea amicelil şi blând lui Tasile, pentru dragostea sa cea mare. Şi când el o întreba dulce: „Uitat-ai mănăstirea, dragă?“ atunci aa­’şi Dacă guvernamentalii sunt de bună credinţă, dar’ ne îndoim că sânt, atunci speranţele ce-’şi fac în privinţa naţio­nalităţilor din Ardeal, în special în pri­vinţa Românilor, nu constituesc decât o dovadă despre cel mai uşuratec op­timism ce-­i stăpânesce. Vor fi şi unii Români responsabili de acest optimism, însă aceştia nu sunt poporul român, nu sunt nici măcar representanţii unei părţi a lui, ci singurateci oameni rătă­ciţi sau înrăiţi. Ear’ aceştia sânt puţini şi­­ astăzi cunoscuţi. Adunarea generala a „Reuniunii învăţătorilor români gr.-or. din dis­trictul SMului“. (Raport special al „Tribunei“.) Sibiiu, 14 Decemvrie n. Conform convocării, membrii reuniunii s’au presentat Vineri în 22 Noemvrie a. c. st. v. aici în Sibiiu, unde împreună cu dl preşedinte au asistat la serviciul divin îm­preunat cu chemarea Duhului Sfânt în bise­rica din suburbiul Iosefin la 9 oare a. m. După terminare toţi membrii au mers în sala şcoalei din numitul suburbiu, unde preşedin­tele reuniunii, dl Dr. D. P. Barcianu, prin o cuvântare bine nimerită declară la oarele I01/* şedinţa adunării deschisă. Se dă cetire apelului nominal al mem­brilor ordinari, la care răspund 38 învăţători din tractul Sibiiului, 23 din tractul Săliştei şi 13 din tractul Avrigului. Se statoresce defi­nitiv programul adunării generale. Se dă ce­tire raportului general al comitetului central despre activitatea sa de la ultima adunare ge­nerală încoace şi se dă unei comisiuni spre censurare. Tot în această şedinţă presidiul prezentă propunerea comitetului referitor la aflarea mijloacelor pentru edarea unei foi pe­dagogice, care încă se dă unei comisiuni spre studiare. Cu acestea se termină şedinţa primă, în şedinţa a doua, care s-a ţinut la 3 oare p. m. în sala seminarului „Andreian“, se dă cetire protocolului şedinţei prime şi se autentică. La ordinea cailei urmează, — con­form programului stabilit,— tema: „Istoricul computului şi geometriei în şcoalele poporale“. Membrul reuniunii, dl prof. sem. D. C o m ş a, care a binevoit a lua asupră-i şi tractarea acestei teme, promiţând verbal, că din consi­derarea vastului material ce ar căda în ca­drul acestei teme, voesce se dee mai mult numai o schițare a materialului, trece la ce­tirea elaboratului seu, în care arată modul scrierii numerelor la popoarele vechi, anume la Egipteni, Iudei, Greci, Romani. Vechilor Iu­fi li­ se atribue meritul descoperirii scrierii pleca capul și șoptia: „Voi uita, mai lasă-’mi puțin timp!“ Lui Tasilo îi părea timpul deja foarte lung, oara cununiei o zare depărtată, car’ fericirea prea mare ca s’o ajungă vr’odată se temea că trebuia să se întâmple ceva, ce avea să nimicească totul. Iată că mai lip­­siau numai trei­­file- Editha trimise pe mama ei la Raoul. „Spune-i că-’l rog să me cunune el, şi spune-i că el m’a învățat cum trebue să te jertfesci, acum tot mâna lui se me conducă la pasul acesta mare; şi spune-­i că-’mi este foarte grea, şi că o fac numai din datorință şi din iubire față cu tine, și că cuvintele lui m’au îndemnat să te ascult, și că voiu rămâne bună, dacă el me va binecuvânta. Voiu lua mai întâiu cuminecătura din mâna lui și voiu rămâne sora lui cea mică și credincioasă precum am fost întotdeauna. ’Mi­ s’a spus să mă feresc a primi ceva din mână de călugăr, dar’ a lui numai fericire poate aduce“. Ta­silo se învoi cu aceste, căci tot ce voia Editha îi era sfânt; şi-şi înăduşi ori­ce mişcare ge­loasă, ca pe o vătămare neumană pentru cu­rata ei inimă. Când mama Edithei spuse păsurile ei lui Raoul, acesta sta cu spetele cătră fereastră, încât nu-și putu vedea fața. Întâiu răspunse scurt și dur : „Nu — nu pot, nu am timp!“ „Nici dacă Editha te roagă ?“ „Nici atunci, aui fi că nu am timp“. „Atunci am să vorbesc cu episcopul“. „Asta te rog să nu o faci“. Mama, care își propuse să nu îndepli­nească comisiunile Edithei, începu acum­a ale împărtăși, întâiu mai puțin, apoi tot mai

Next