Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)

1893-11-02 / nr. 243

Pag. 970 Este foarte interesantă și merită toată atenția publicului nostru cetitor, deși nu e broșură politică, ci mai mult un studiu critic asupra curentelor timpului present. Notorie este însă faptul, că ziaristica maghiară crede și acum a-­l p­u­t e nimici cu tăcerea, până acum încă nici un jurnal politic n’a anunţat apariţia, cu atât mai puţin apreciat valoarea ei. (Ler.) * Politica noastră faţă cu naţiona­lităţile. 1 De Bodnár Zsigmond. După cursul valurilor timpului se schimbă şi purtarea neamurilor, naţionalităţilor, confe­siunilor şi a claselor, una cu alta. Pe tim­pul unei idei noue ele se apropie cu încetul una de alta. Ideile mari, morale le însufleţesc pe toate ; toate iubesc, salută din inimă lăţirea libertăţii, nu invidiează reformele umane, di­feriţii reformatori ai popoarelor, ai naţiunilor adese leagă amiciţie unul cu altul, se ajută împrumutat şi astfel se naşte înfrăţirea po­poarelor în interesul scopurilor ideale. Exem­plu puternic ne arată cruciatele, când idea cea nouă a împreunat, a înfrăţit toate naţiu­nile, în veacul al 16-lea toţi reformatorii Eu­ropei comunicau unii cu alţii şi în toate ţerile se ţineau a fi aliaţi naturali, fraţi. In veacul al 18-lea încă întâlnim atari fenomene Pe la 1750 în toată lumea se manifesta iubirea libertăţii. Luptătorii nouei idei pretutindeni erau acasă, în Berlin pe atunci era o întreagă colonie de reformatori francezi, îi sărbâtoriau şi admirau peste tot locul. Mulţi cercetau Francia şi legau cunoş­tinţe cu oamenii de suflet mare şi idei noue Neamţul Klopstock e părtinit de Danezi, ti­nerii Maghiari, care umblau în străinătate cu mare respect priviau la purtătorii nouelor idei, îi cercetau şi cu mare însufleţire poves­­tiau de primirea lor afabilă, în veacul nos­tru, am pută cita mulţime de exemple despre simpatia reciprocă a naţiunilor (pe la 1830). Nemţii îşi uită de rosboele pustiitoare ale lui Napoleon-ce­l-Mare; cu iubire şi admiraţiune vorbesc despre Francia. Alţii, ca Széchenyi nost cel mare, admiră Anglia. La noi pe atunci se aflau mulţi stimă­­tori ai Germanilor; cu compătimire priviam atunci la Italienii şi Polonii apăsaţi, pretutin­­denea amintiau cu simpatie despre America, patria libertăţii, unde nu-i censură, unde e deplină libertatea religiunii şi a gândirii, unde cei cui de activitate a cetăţeanulu­i bine asi­gurat. Când idea naţională este în naştere, ea începe a se îngrozi de reformatori şi luptă în contra lor. Idealiştii se însufleţesc încă unii de alţii, propoveduesc iubirea popoarelor, ade­renţii reci ai ideii naţionale însă protestează în contra lor, se plâng de apăsare, răsturnare, laudă bunătatea religiunii vechi naţionale, bunătatea limbii, moravurilor, şi a sistemu­lui­­vechiu de guvernare. Până la revo­­luţiune însă societate are o faţă preponde­rant ideală. Particularităţile însă dovedesc clar deşteptarea ideii naţionale. D. e. pe la 1840 magnaţii maghiari se ridică, ca să mân­­tuească maghiarim­ea de Széchenyi şi Kossuth, în Germania şi într’alte locuri, încă ne în­tâlnim cu o atare deşteptare. Să luăm un exemplu din vieaţa bisericească. Catolicul R o n g e a avut să straformeze biserica ca­tolică. Pornirea lui curgea într’o albie largă şi a exundat pe departe pământul. Pe la anii 40 toate acestea încep a se schimba. Preoţi­­mea în multe locuri a protestat în contra lui, împotrivească. „Toţi vor m­uri guillotinaţi“, strigă el turbat. La cuvintele acestea Char­­lota Corday, care era înarmată, îi înfipse pum­nalul în inimă. Se facu o învălmăşeală groaznică. La ţipetul sfâşietor al fiarei biruite alergară ser­vitorii şi lumea de pe strade. Un sgomot în­fricoşat se produse, şi în mijlocul poporului înfuriat tânăra fată sta liniştită şi cu mândrie suferia injuriile şi loviturile masei. Sergenţii care primiră ordinul să o aresteze, fuseră atât de mult impresionaţi de ţinuta şi frumseţa acestei fiinţe, încât chiar cu pericolul vieţii lor o aperară de plebea care voia să o omoare. La închisoare un tânăr era atât de entusias­­mat de curajul acestei eroine, încât se oferi să fee ori­ce pedeapsă în locul ei. Poporul îl ucise îndată. Ajunsă la temniță scrise mai întâiu ta­tălui ei, căruia îi cerea iertare pentru fapta ei, căci astfel dispusese de vieața ei, fără să-l consulte. Ear’ deputatului Barbaroux, unuia din amicii ei, îi scrise: „Mâne se va începe procesul meu, sânt sigură că tot în aceeaşi zi mă voiu întâlni în Elisiu cu Brutus şi cu ceialalţi. .“ Tocmai aşa se şi întâmplă, căci judecata ei se făcu­ cu rapiditatea obicinuită tribuna­lului revoluţionar. Ea păşi înaintea judecătorilor cu cea mai mare demnitate şi linişte. Ştia ce soarte o aşteaptă, era pregătită la ori­ce consecv­­enţă. Cu voce sigură răspunse la interogator, până când în urmă idea naţională întărită a nimicit tendenţa lui după revoluţiune Ade­renţii lui R­o n­g­e au dispărut. Când idea naţională se deşteaptă, naţio­nalităţile încep a se deosebi una de alta. în ţerile unde trăesc mai multe neamuri atunci e mai mare năcazul. In veacul trecut a isbucnit revoluţiunea Irlandezilor, car’ la noi s’au răsculat Românii (Románok) sub Horia şi Cloşca, în secolul nostru pe la anii 40 ce-i drept încă n’a isbucnit mişcarea Croaţilor, Slovacilor, Sârbilor, Românilor şi Saşilor până la 1848, dar’ pretutindenea murmurau şi pre­tindeau libertate, autonomie mai mare, inde­pendenţă. După revoluţiune treptat creşte „idea statului unitar“ şi diferitele clase, confesiuni neamuri, naţionalităţi încep a-­şi perde tere­nul. Pe timpul idei naţionale, „cuceri­toare“ slăbim pe încetul elementele centri­fugale, gravitante în afară, le ştergem dreptu­rile lor superflue, le ştirbim autonomia. Ast­fel prin anii 60—70 ai secolului present pre­tutindenea apăsau biserica catolică, în Francia şi Germania îndreptau luptă groaznică în contra ei, apăsau naţionalităţile: în Posen pe Poloni, în Elsass-Lotharingia pe locuitorii care trăgeau cătră Francezi, în Au­stria şi Ungaria pe Boemi, Sloveni, Români, Saşi, Sârbi, în Anglia pe Irlandezi. Sub pre­siunea transacţiunii (kiegyezés) am făcut ce-i drept legea despre naţionalităţi, dar’ n’am ţinut-o. Am nimicit binişor autonomia, dreptul de alegere liberă a comi­tatelor, şi astfel în comitatele locuite pur de naţionalităţi am depus administraţiunea în ma­nile puţinilor Maghiari. Drept, că comiţii­ su­­prem­i prin persecuţiuni multe şi crudele, şi cu multe abusuri, au susţinut puterea maghiarimii, noi înse toate acestea le-am ţinut drepte, piste şi naturale. Aşa era aceasta atunci în toată lumea. Persecuţiunea Irlandezilor pe insula verde era grozavă, cu toate acestea, puterea Englezilor nu ceda nimic. Tisza Kálmán încă n’a putut face altcum. A înfrânat deci cu mână de fel naţionalităţile. Când s’a întărit realismul, idea na­ţională „cuceritoare“ a scăzut, guvernul ma­ghiar a recurs la mituiri, ca şi toate celelalte guverne. Au cumpărat presa, oamenii de in­fluenţă, voturile alegătorilor. Voturile preo­ţilor, învăţătorilor şi alegătorilor români au costat groaznic de mult. Ei ne urau, dar, pentru banii noştri îşi dedeau voturile depu­taţilor noştri. Dieta cumpărată pe bani însă a ajutat puternic, şi mai departe idea statului naţional, a pretins propunerea limbii maghiare în toate şcoalele, a adus lege despre kisde­­dóv­uri, în parte pentru a maghiarisa (a ma­gyarosítás kedvéért). Pe la anii 80 pretutindenea a scăzut centralismul de stat, ca şi pe la 1815, 1700 şi 1460. Idea statului centralistic, a statului unitar pe puţini ş i-a mai însufleţit, în Anglia Gladstone negocia cu Irlandezii, Germania nu mai ataca pe catolici, Windhorst şi „cen­trum“ câştigară influenţă, un patriot polon deveni metropolit de Posen, mai în urmă chiar şi locotenent ajunse un Polon, în Austria na­ţionalităţile se porniră cu o grandioasă pu­tere. La noi, Românii, Slovacii se mişcă şi pretind drepturi. Sântem pe deplin un realism, notăm în decentralisaţie. Tisza, cuceritorul, puternicul bărbat de stat, ce representă idea naţională centralisă­­toare, a trebuit să se retragă. Locul lui s-a ocupat Szapáry cel pacînic, care trata cu Saşii, după aceea Wekerle cel moale, fin şi simpatic. „Am omorît un om, pentru­ ca să scap o miie de oameni, am omorît un vinovat, pen­tru­ ca să scap o miie de nevinovaţi. Opiniu­­nea publică s-a condamnat demult, eu am executat numai perirea unui animal feroce“. Toţi cei­ ce asistau erau pătrunşi de far­mecul frumseţei şi firii ei originale, văzându-o deplin convinsă de nevinovăţia faptei sale. Chiar judecătorii admirau puterea de vieaţă şi tinereţa ei, care trebuiau să fie înfrânte în cel mai scurt timp. La interogatorul martorilor Charlota Cor­day întrerupse: „Eu am omorît pe Marat“. La întrebarea presidentului, dacă a in­­fluenţat-o cineva să comită această faptă, ea răspunse: „N’am consultat nici­odată pe nimeni, eu singură am hotărît să scap patria de flagelul acesta“. în zadar deputatul Chaveau-Layand încercă să aducă circumstanțe atenuante în pledoarul seu, căci nu putea schimba soartea ei, și juriul o condamnă la moarte pe ghi­lotină, înainte de executarea ei mai scrise încă odată cătră familia ei cerându-­i iertare, spu­nând că moare cu convingerea, că poporul francez va aprecia odată că a scăpat ţeara de un tiran. în 17 Iulie 1793 fu executată, înfășu­rată într’o manta roșie fu condusă la ghilo- I tină printre strigătele mulţimii care o huiduia, dimpreună cu Hieronymi, circumspectul împă­­cător, care încă înainte de a deveni ministru de interne a ţinut vorbire împăciuitoare îna­intea alegătorilor sei, şi a semnalat ca lucru de dorit: împărţirea justă a cercurilor, redu­cerea censului etc. în urma acestei vorbiri a ajuns Hieronymi în fotoliul de catifea. Aderenţii ideii naţionale cuceritoare, pri­viau cu suspiţiune la politica de naţionalităţi a noului minister. Oposiţiunea s-a atacat prin mai mulţi representanţi cu autoritate ai săi. „Budapesti Hírlap“, „Magyar Hírlap“ şi „Ellenzék“ din Cluj au îndreptat aspre atacuri în contra lui. Apponyi Albert, Bethlen Gábor, Horváth Gyula, Bartha Miklós şi alţii au condamnat aspru această politică decla­­rându-o de periculoasă Conferenţa Români­lor din Sibiiu, demonstraţiunile de la Turda şi Oradea-mare, pamfletul lui Pituk Béla, pro­cesele „Tribunei“ şi al „Replicei“ toate­ toate au mărit agitaţiunea. Dar, cel­ ce a urmărit cu atenţiune tonul ziarelor şi vorbele oame­nilor, a putut obseva, că ziarele şi politicii maghiari se liniştesc, pe când organele româ­neşti devin cu atât mai acute. Chiar şi „Ma­gyar Hírlap“ a scris pe timpul conferenţei din Sibiiu într’un ton de tot împăciuitor. La 6 octomvrie, ziua martirilor dela Arad, s’a declarat ministrul de interne de nou şi­­şi-a precisat mai de aproape părerile sale cu privire la naţionalităţi. Vorbirea lui o au ascultat cu atenţiune şi aprobare generală, înainte de toate el a asigurat casa, că „nu sufere tendenţe contrare legilor şi constitu­­ţiunii statului, ei le loveşte cu toată aspri­mea legii.......... „Politica de naţionalităţi a guvernului e foarte simplă şi clară. Scopul ei este, ca fiecare cetăţean al patriei să-şi fie fi­u credincios, ca fiecare cetăţean fără deose­bire de naţionalitate să conlucre cu noi la întărirea şi înflorirea naţiunii“. (Cinea va urma.) TRIBUNA Din parlamentul maghiar­ în Sâmbăta trecută s’a continuat desba­­terea asupra budgetului. Deputatul apponyist Erreth, care des­făşură programul partidului seu, criticând tot­odată pe ministrul Wekerle, în care, zice dînsul, partidul naţional s’a înşelat. Ministerul Wekerle, pe lângă alte multe, a mai negat şi pietatea eroilor din trecut. A atras pe Mon­­archul în luptele de partid. Administraţiunea trebue organisată, trebue să se inaugureze un regim în adevăr liberal, care să aducă o lege electorală dreaptă. Otto Hermann, kossuthist pur sang, crede că oposiţiunea are datoria, ca cu oca­­siunea desbaterii budgetare se facă critică se­veră. De când parlamentul întră în nemijlo­cită atingere cu Coroana numai din cinci în cinci ani, aceasta se impune mai mult. Pe când în Viena s’a ivit în fruntea cabinetului numele unui Windischgraz, trist pentru Un­guri, în parlamentul maghiar era referent un Batthyányi. Pe când se petrec aceste lucruri, ministrul de interne predică lealitatea faţă cu Regele, în Ungaria devine sistem a se oferi cu lealitatea. Aceasta conţine în sine un pe­ricol. Căci raportul şi lealitatea între Coroană şi naţiune trebue să fie o reciprocitate. Pe când demonstraţiunile din Toulon aruncă îna­inte umbra unor mari schimbări, în Barcelona anarchiştii lucră cu bombe şi noi vedem năs­­cându-se în lumea întreaga un răsboiu gi­gantic, care va sgudui întreaga societate, le­­gislaţiunea maghiară este ţinută pe un nivel, care deloc nu asigură viitorul naţiunii.­­ Până în ultimul moment îşi păstră serenitatea ei şi rămase calmă până când călăul îi legă cârpa pe ochi. Din mijlocul poporului adunat se auzi deodată o voce care strigă: „Priviţi-o, este mai mare decât Brutus“. Era Adam Lux, deputatul oraşului Ma­­tenza, care îi scrise mai pe urmă şi apologia, cu dorinţa să poată muri asemenea cu ea, —o dorinţă care­­i­ se şi împlini în scurt timp. Astfel muri Charlota Corday pătrunsă de iubirea naţiunii sale, în transacţiunile în­fricoşate ale acelui timp. Ca un vultur rănit, care moare tăvălit în pulbere, şi totuşi cu aripile întinse stă cu ochii aţintiţi la soare; astfel zări şi ea pentru neamul ei o lumină, care deşi încă învălită în mister, era o au­roră a libertăţii, care îşi făcea loc şi trebuia să străbată în toată gloria sa. Deşi azi numerăm un secol­­ la aceste evenimente, totuşi dându-ne seamă găsim, că un secol în eternitate este abia cât o zi din vieaţă, şi pentru istorie abia starea lucrurilor de ieri. Şi dacă în circumstanţele acestea ome­­nimea care se succede este asemenea arome­­lor de praf care se ridică la soare, pentru­ ca se facă loc altor atome, dacă tot pământul ar fi o părere şi întregul spaţiu absolut al uni­versului nimic, totuşi găsim o mângâiere şi întărire sufletească, recapitulând faptele eroice din trecut, făcându-le astfel apoteosa lor. Sulfina. Guvernul nostru nu va ava independenţă până când va mai exista legătura nenorocită între Ungaria şi Austria. La noi îşi încep marii patrioţi cariera politică pe umerii na­ţiunii, o încheie însă în Viena, şi dacă cad odată, nu vor mai ajunge nici­când la influ­enţă şi putere. Nu e vorba numai despre aceea, că echilibrul este restabilit sau nu, ci despre aceea, că noi putem în­deajuns să ne întărim în timp de pace, pentru­ ca să putem resista catastrofelor, la care de­sigur va duce înar­marea generală. Aceasta numai atunci va fi posibil, când statul şi naţiunea îşi vor resolva independent şi după voinţa lor afacerile. La noi domneşte o mare miserie. Ţinu­turi întregi sânt negligiate. Trebue să adu­cem poporul într’o situaţiune mai bună. Vor­bitorul e încredinţat, că naţiunea nu poate să existe între familiile popoarelor europene, fără o puternică cultură naţională. Vorbind despre cestiunea naţionalită­ţilor, Otto Herman este convins, că aceasta nu se poate resolva prin mijloace mici ad­ministrative. Trebue să li­ se demonstreze acelora, care sânt în contra statului maghiar, că există un stat maghiar, care cunoaşte nu­mai patriotismul necondiţionat. Acum însă na­ţionalităţile ştiu, că aici nu decide suve­ranitatea Ungariei, ci factorii ex­terni. Pe scurt, situaţiunea Ungariei nu co­­respunde aceleia, ce ar pute oferi o garanţă pentru stabilirea unui viitor. Aceasta poate să o sufere numai independenţa naţiunii, în fine după­ ce­ mai combate realitatea de astăzi, de­clară că nu poate primi budgetul. Ministrul-preşedinte Wekerle combătu expunerile deputaţilor oposiţionali, zicând că cheltuelile culturale s’au înmulţit. Wekerle în­cheia zicând, că datele statistice privitoare la dările directe, precum şi un memoriu pen­tru această reformă, sânt gata şi în curând vor eşi de sub tipar. Punându-se la vot, budgetul fu primit ca basă pentru desbaterea specială. La finea şedinţei, deputatul Iszekutz interpelă pe ministrul de justiţie în afacerea unui articol de ziar, în care un jude de la Cluj a fost învinovăţit, că în afacerea răposatului vice-preşedinte al parlamentului Bokross a falsificat protocoalele, mai departe sânt învi­novăţite, guvernul, procuratura din Cluj, tabla reg. că a voit să ascundă adevărata stare a lucrurilor în afacerea lui Bokross. Ministrul­­preşedinte declară, că în contra judelui din cestiune s’a introdus cercetare disciplinară, car’ în contra răspânditorilor acestei suspicionări s’a ridicat acasa pentru calomnie. Interpe­­lantul se declară mulţumit cu răspunsul ministrului. Discursul dlui C. V. Vasiliu rostit în numele studenţilor universitari din­­ Bucureşti cu ocasiunea inaugurării bustului lui M. Kogălniceanu. Onorat public! Sărbătorind astăzi pe marele învăţător al neamului românesc, sărbătorim o generaţie întreagă de titani, evocăm în amintirea zilei de azi epoca cea mai glorioasă din istoria re­deşteptării noastre. Pe piedestalul, pe care admirăm figura în bronz a genialului fruntaş al acestei mari generaţii, radiază într’o pu­ternică lumină epoca acelei pleiade de eroi, care au ştiut să redea unui popor uitat în suferinţe trecutul lui răpit, viitorul lui aproape perdut Astăzi, scoborind pe scara vremii în acele timpuri aproape neînţelese pentru noi, rămânem împietriţi de uimire, ne simţim ca şi străini între ei, privind acea prodigioasă activitate, împreunată cu atâtea greutăţi şi atâtea sacrificii. Puţini la număr, dar’ adânc îndureraţi de soartea neamului lor, ei se aruncă într’o luptă uriaşe, legând de viitorul ţerii însăşi vieaţa lor, şi vecinii călăuziţi de o nestrămu­tată încredere în isbânda causei, luptă din răsputeri, pentru a da poporului libertatea, societăţii moderne un stat nou, încercările în­­drăsneţe nu-’i înspăimântă, pedecile puse nu-’i­­ opresc în cale; surghiunul,jexpatriar^-fimrţââ chiar nu-’i înfricoşează; ei merg­ înainte, şi în faţa avântului lor triumfalnic, robii per pentru a renaşte liberi, jugurile se sfai­mă, poporul se trezeşte, şi reîntinerit prin conştienţa uriaşei lui puteri, merge, la glasul tunător al eman­cipării, să sgudue tronurile, care­ nu vor să-l asculte. Mulţumită acestei mă­reţe mişcări, firul desvoltării noastre, — rupt printr’un veac şi mai bine de suferinţe şi umiliri, — se reînează. Unirea, autonomia, dinastia străină, regimul parlamentar, se cuceresc rînd pe rînd; poporul se indrumează pe o cale nouă, câştigându-’şi raţiunea lui de a fi; origină nu ’i­ se mai perde în noaptea timpurilor, car’ existenţa lui, ca un far luminător în­­acest colţ al pământului, e acum o necesitate istorică. Iată opera lui Mihail Cogălniceanu­, Iată ce d­atorim lui şi viguroasei lui generaţiii.­­ Dacă înverigăm acum aceste maici re­­sultante, astfel obţinute, de evenimentul zilei de a.p, şi scrutăm relaţiunea intimă, ce le uneşte, sărbătorirea lui M. Cogălniceanu nu mai e un simplu omagiu de admiraţie şi re­cunoştinţă, însemnătatea ei depăşeşte pe aceea a unei manifestaţii trecătoare, pentru a re­­vindeca rolul unui moment istoric, urmărind o ţintă comună întregei noastre activităţi na­ţionale. Ziua de azi e un punct oare­cum organic în istoria actuală a ţerii, având o anumită chemare, contribuind a arunca o rază de lumină în confuzia ce stăpâneşte vieaţa noastră politică şi socială, în adevăr, onorat public, astăzi când trecutul îşi pledează gloria lui, o întrebare pare a ni se pune: Acţiunea noastră, ca popor, atins-a punctul ei de culminaţie ? Nu mai sânt suferinţe şi nedreptăţi? Nu mai sânt asupriţi şi asupritori? Cu unirea principatelor şi in­dependenţa lor încheiatu-s-a idealul poporului român ? Domnilor, răspunsul se simte, şi imagina lui JMihail Cogălniceanu,jj al cărui gând răs­­băta până la limitele naturale ale neamulu ro­mânesc, vi-’l aduce pe buze. Nu idealul no­stru nu s’a încheiat. O parte a lui se răsfaţă în lumina soarelui, ceealaltă e încă în umbră. O jumătate a neamului românesc, pentru care istoria pare a se fi oprit în loc, e abia pe pragul lui 59 ; de­asupra-ei se întinde încă acea reţea politică, nedreaptă şi nefirească, care a creat între popoare atâtea demarcaţiuni arti­ficiale, ocasionând duşmănii între oameni, în­târziind progresul normal al societăţii ome­neşti. Şi de aceea, acum ca şi mai nainte, aceeaşi batjocorire a drepturilor naturale ale omului, la uni aceeaşi tensiune fatală spre eliberare, aceleaşi lupte, aceleaşi sacrificii la alţii. De sub stăpânirea unui regim cu legea în vîrful baionetei sau în sfîrcul cnutului se înalţă aceleaşi strigăte de durere, şi aceste strigăte alunecă peste valurile rîurilor şi peste piscurile Carpaţilor, pentru a pătrunde în inimile noastre cu durerea, cu care ni­ se trimit. Ele ne aduc aminte, că opera gene­raţiei dela 48 şi 59 nu e terminată şi că revine urmaşilor acelei generaţii datoria de a desăvîrşi-o. Operă grea, dar şi nu imposibilă. Căci dacă e adevărat că evenimentele se re­pet sub diferite forme şi că timpurile îşi împrumut aspiraţiile, ele fatal vor trebui să-­şi împrumute şi soluţiile. Domnilor! această conclusie a marilor fapte istorice Intrase adânc în convingerile lui Cogălniceanu; pătruns de acest adevăr, el continuă lupta, cu încrederea deplină în is­bânda finală, şi mulţumită acestei încrederi noi putem astăzi venera în Cogălniceanu pe omul care a ştiut să-­şi facă partea lui de datorie, pe acela care îşi învaţă urmaşii să, şi-o facă pe a lor. Iată de ce, onorat public, serbarea de azi e un moment istoric, făcându ne să înţelegem principiul de acţiune al unei generaţii întregi, amintindu-ne marile învăţăminte ale istoriei, ne îmbărbătează pe toţi, chemându-ne, tineri şi bătrâni, la îndeplinirea datoriei­­pe care cel­ ce­­şi-a personificat atât de strălucit epoca ni-a lăsat-o nouă — Iată de ce bronzul rece căpătă glas, şi în mijlocul frământărilor noas­tre adese­ori fără rost, ne buciumă strigătul deplinei deşteptări, ne aruncă ordinul de luptă şi de unire. A te încrede în ideal şi în isbânda lui, a lupta o luptă entusiastă şi necurmată, a te sacrifica, pe tine şi ale tale, marilor interese ale românismului, iată înalta morală a săr­­bării de astăzi. Tinerimea universitară, recunoscătoare ilustrului ei magistru, V. Al Urechiu, inter­pret entusiast al gloriilor trecute, va urma pildelor date şi va şti să-­şi facă datoria, încrezător în idealul mai marilor lor, studenţii universitari speră în concursul tutu­­turor forţelor, şi când aceste forţe vor fi unite, nu să îndoească nimeni, vom fi cel pu­ţin atât de mari, ca nici Garpaţii se nu ni­ se pară prea înalţi, nici Prutul prea adânc. CRONICA Loc.-mareşal Galgoczi a sosit în zilele trecute din Cluj aici, pentru ca să fie interi­­mar comand­a corpului 12 de armată din Ardeal. ■H­Obelisc pentru generalul bar. Szve­­teney. Corpul 12 de armată va ridica un obelisc în locul acela unde a fost lovit de apoplexie, răposatul comandant de corp, ge­neralul br. Szveteney.* Oficial­ele poştă — model, în opidul Săliște, lângă Sibiiu, funcţionează de aproape un an de zile un oficial de poştă — Şvab de origine — care este mai şovinit decât ves­titul şovinist „Bartha Miklós“, căci pe când acest din urmă propune în congregaţiunea co­­mitatensă restrîngerea libertăţii presei pen­tru naţionalităţile nemaghiare din Ungaria şi în special pentru noi Românii, pe atunci vi­teazul piţigoiu dela poşta din Sălişte deja de aproape o jumătate de an confiscă ziarele ce vin din România — 3 la număr — în una din comunele de lângă Sălişte. Scris-am ad­­ministraţiunilor acestor ziare despre acest lu­cru spre a mă convinge, nu cumva ziarele nu se expedează regulat, de unde ’mi­ s’a răs­puns, că cea nid mare atenţiune şi acura­­teţă se observă în expedarea lor. M’am con- Nr. 243

Next