Tribuna, noiembrie 1893 (Anul 10, nr. 243-266)
1893-11-02 / nr. 243
Pag. 970 Este foarte interesantă și merită toată atenția publicului nostru cetitor, deși nu e broșură politică, ci mai mult un studiu critic asupra curentelor timpului present. Notorie este însă faptul, că ziaristica maghiară crede și acum a-l put e nimici cu tăcerea, până acum încă nici un jurnal politic n’a anunţat apariţia, cu atât mai puţin apreciat valoarea ei. (Ler.) * Politica noastră faţă cu naţionalităţile. 1 De Bodnár Zsigmond. După cursul valurilor timpului se schimbă şi purtarea neamurilor, naţionalităţilor, confesiunilor şi a claselor, una cu alta. Pe timpul unei idei noue ele se apropie cu încetul una de alta. Ideile mari, morale le însufleţesc pe toate ; toate iubesc, salută din inimă lăţirea libertăţii, nu invidiează reformele umane, diferiţii reformatori ai popoarelor, ai naţiunilor adese leagă amiciţie unul cu altul, se ajută împrumutat şi astfel se naşte înfrăţirea popoarelor în interesul scopurilor ideale. Exemplu puternic ne arată cruciatele, când idea cea nouă a împreunat, a înfrăţit toate naţiunile, în veacul al 16-lea toţi reformatorii Europei comunicau unii cu alţii şi în toate ţerile se ţineau a fi aliaţi naturali, fraţi. In veacul al 18-lea încă întâlnim atari fenomene Pe la 1750 în toată lumea se manifesta iubirea libertăţii. Luptătorii nouei idei pretutindeni erau acasă, în Berlin pe atunci era o întreagă colonie de reformatori francezi, îi sărbâtoriau şi admirau peste tot locul. Mulţi cercetau Francia şi legau cunoştinţe cu oamenii de suflet mare şi idei noue Neamţul Klopstock e părtinit de Danezi, tinerii Maghiari, care umblau în străinătate cu mare respect priviau la purtătorii nouelor idei, îi cercetau şi cu mare însufleţire povestiau de primirea lor afabilă, în veacul nostru, am pută cita mulţime de exemple despre simpatia reciprocă a naţiunilor (pe la 1830). Nemţii îşi uită de rosboele pustiitoare ale lui Napoleon-cel-Mare; cu iubire şi admiraţiune vorbesc despre Francia. Alţii, ca Széchenyi nost cel mare, admiră Anglia. La noi pe atunci se aflau mulţi stimători ai Germanilor; cu compătimire priviam atunci la Italienii şi Polonii apăsaţi, pretutindenea amintiau cu simpatie despre America, patria libertăţii, unde nu-i censură, unde e deplină libertatea religiunii şi a gândirii, unde cei cui de activitate a cetăţeanului bine asigurat. Când idea naţională este în naştere, ea începe a se îngrozi de reformatori şi luptă în contra lor. Idealiştii se însufleţesc încă unii de alţii, propoveduesc iubirea popoarelor, aderenţii reci ai ideii naţionale însă protestează în contra lor, se plâng de apăsare, răsturnare, laudă bunătatea religiunii vechi naţionale, bunătatea limbii, moravurilor, şi a sistemuluivechiu de guvernare. Până la revoluţiune însă societate are o faţă preponderant ideală. Particularităţile însă dovedesc clar deşteptarea ideii naţionale. D. e. pe la 1840 magnaţii maghiari se ridică, ca să mântuească maghiarimea de Széchenyi şi Kossuth, în Germania şi într’alte locuri, încă ne întâlnim cu o atare deşteptare. Să luăm un exemplu din vieaţa bisericească. Catolicul R o n g e a avut să straformeze biserica catolică. Pornirea lui curgea într’o albie largă şi a exundat pe departe pământul. Pe la anii 40 toate acestea încep a se schimba. Preoţimea în multe locuri a protestat în contra lui, împotrivească. „Toţi vor muri guillotinaţi“, strigă el turbat. La cuvintele acestea Charlota Corday, care era înarmată, îi înfipse pumnalul în inimă. Se facu o învălmăşeală groaznică. La ţipetul sfâşietor al fiarei biruite alergară servitorii şi lumea de pe strade. Un sgomot înfricoşat se produse, şi în mijlocul poporului înfuriat tânăra fată sta liniştită şi cu mândrie suferia injuriile şi loviturile masei. Sergenţii care primiră ordinul să o aresteze, fuseră atât de mult impresionaţi de ţinuta şi frumseţa acestei fiinţe, încât chiar cu pericolul vieţii lor o aperară de plebea care voia să o omoare. La închisoare un tânăr era atât de entusiasmat de curajul acestei eroine, încât se oferi să fee orice pedeapsă în locul ei. Poporul îl ucise îndată. Ajunsă la temniță scrise mai întâiu tatălui ei, căruia îi cerea iertare pentru fapta ei, căci astfel dispusese de vieața ei, fără să-l consulte. Ear’ deputatului Barbaroux, unuia din amicii ei, îi scrise: „Mâne se va începe procesul meu, sânt sigură că tot în aceeaşi zi mă voiu întâlni în Elisiu cu Brutus şi cu ceialalţi. .“ Tocmai aşa se şi întâmplă, căci judecata ei se făcu cu rapiditatea obicinuită tribunalului revoluţionar. Ea păşi înaintea judecătorilor cu cea mai mare demnitate şi linişte. Ştia ce soarte o aşteaptă, era pregătită la orice consecvenţă. Cu voce sigură răspunse la interogator, până când în urmă idea naţională întărită a nimicit tendenţa lui după revoluţiune Aderenţii lui Ro nge au dispărut. Când idea naţională se deşteaptă, naţionalităţile încep a se deosebi una de alta. în ţerile unde trăesc mai multe neamuri atunci e mai mare năcazul. In veacul trecut a isbucnit revoluţiunea Irlandezilor, car’ la noi s’au răsculat Românii (Románok) sub Horia şi Cloşca, în secolul nostru pe la anii 40 ce-i drept încă n’a isbucnit mişcarea Croaţilor, Slovacilor, Sârbilor, Românilor şi Saşilor până la 1848, dar’ pretutindenea murmurau şi pretindeau libertate, autonomie mai mare, independenţă. După revoluţiune treptat creşte „idea statului unitar“ şi diferitele clase, confesiuni neamuri, naţionalităţi încep a-şi perde terenul. Pe timpul idei naţionale, „cuceritoare“ slăbim pe încetul elementele centrifugale, gravitante în afară, le ştergem drepturile lor superflue, le ştirbim autonomia. Astfel prin anii 60—70 ai secolului present pretutindenea apăsau biserica catolică, în Francia şi Germania îndreptau luptă groaznică în contra ei, apăsau naţionalităţile: în Posen pe Poloni, în Elsass-Lotharingia pe locuitorii care trăgeau cătră Francezi, în Austria şi Ungaria pe Boemi, Sloveni, Români, Saşi, Sârbi, în Anglia pe Irlandezi. Sub presiunea transacţiunii (kiegyezés) am făcut ce-i drept legea despre naţionalităţi, dar’ n’am ţinut-o. Am nimicit binişor autonomia, dreptul de alegere liberă a comitatelor, şi astfel în comitatele locuite pur de naţionalităţi am depus administraţiunea în manile puţinilor Maghiari. Drept, că comiţii supremi prin persecuţiuni multe şi crudele, şi cu multe abusuri, au susţinut puterea maghiarimii, noi înse toate acestea le-am ţinut drepte, piste şi naturale. Aşa era aceasta atunci în toată lumea. Persecuţiunea Irlandezilor pe insula verde era grozavă, cu toate acestea, puterea Englezilor nu ceda nimic. Tisza Kálmán încă n’a putut face altcum. A înfrânat deci cu mână de fel naţionalităţile. Când s’a întărit realismul, idea naţională „cuceritoare“ a scăzut, guvernul maghiar a recurs la mituiri, ca şi toate celelalte guverne. Au cumpărat presa, oamenii de influenţă, voturile alegătorilor. Voturile preoţilor, învăţătorilor şi alegătorilor români au costat groaznic de mult. Ei ne urau, dar, pentru banii noştri îşi dedeau voturile deputaţilor noştri. Dieta cumpărată pe bani însă a ajutat puternic, şi mai departe idea statului naţional, a pretins propunerea limbii maghiare în toate şcoalele, a adus lege despre kisdedóvuri, în parte pentru a maghiarisa (a magyarosítás kedvéért). Pe la anii 80 pretutindenea a scăzut centralismul de stat, ca şi pe la 1815, 1700 şi 1460. Idea statului centralistic, a statului unitar pe puţini ş i-a mai însufleţit, în Anglia Gladstone negocia cu Irlandezii, Germania nu mai ataca pe catolici, Windhorst şi „centrum“ câştigară influenţă, un patriot polon deveni metropolit de Posen, mai în urmă chiar şi locotenent ajunse un Polon, în Austria naţionalităţile se porniră cu o grandioasă putere. La noi, Românii, Slovacii se mişcă şi pretind drepturi. Sântem pe deplin un realism, notăm în decentralisaţie. Tisza, cuceritorul, puternicul bărbat de stat, ce representă idea naţională centralisătoare, a trebuit să se retragă. Locul lui s-a ocupat Szapáry cel pacînic, care trata cu Saşii, după aceea Wekerle cel moale, fin şi simpatic. „Am omorît un om, pentru ca să scap o miie de oameni, am omorît un vinovat, pentru ca să scap o miie de nevinovaţi. Opiniunea publică s-a condamnat demult, eu am executat numai perirea unui animal feroce“. Toţi cei ce asistau erau pătrunşi de farmecul frumseţei şi firii ei originale, văzându-o deplin convinsă de nevinovăţia faptei sale. Chiar judecătorii admirau puterea de vieaţă şi tinereţa ei, care trebuiau să fie înfrânte în cel mai scurt timp. La interogatorul martorilor Charlota Corday întrerupse: „Eu am omorît pe Marat“. La întrebarea presidentului, dacă a influenţat-o cineva să comită această faptă, ea răspunse: „N’am consultat niciodată pe nimeni, eu singură am hotărît să scap patria de flagelul acesta“. în zadar deputatul Chaveau-Layand încercă să aducă circumstanțe atenuante în pledoarul seu, căci nu putea schimba soartea ei, și juriul o condamnă la moarte pe ghilotină, înainte de executarea ei mai scrise încă odată cătră familia ei cerându-i iertare, spunând că moare cu convingerea, că poporul francez va aprecia odată că a scăpat ţeara de un tiran. în 17 Iulie 1793 fu executată, înfășurată într’o manta roșie fu condusă la ghilo- I tină printre strigătele mulţimii care o huiduia, dimpreună cu Hieronymi, circumspectul împăcător, care încă înainte de a deveni ministru de interne a ţinut vorbire împăciuitoare înaintea alegătorilor sei, şi a semnalat ca lucru de dorit: împărţirea justă a cercurilor, reducerea censului etc. în urma acestei vorbiri a ajuns Hieronymi în fotoliul de catifea. Aderenţii ideii naţionale cuceritoare, priviau cu suspiţiune la politica de naţionalităţi a noului minister. Oposiţiunea s-a atacat prin mai mulţi representanţi cu autoritate ai săi. „Budapesti Hírlap“, „Magyar Hírlap“ şi „Ellenzék“ din Cluj au îndreptat aspre atacuri în contra lui. Apponyi Albert, Bethlen Gábor, Horváth Gyula, Bartha Miklós şi alţii au condamnat aspru această politică declarându-o de periculoasă Conferenţa Românilor din Sibiiu, demonstraţiunile de la Turda şi Oradea-mare, pamfletul lui Pituk Béla, procesele „Tribunei“ şi al „Replicei“ toate toate au mărit agitaţiunea. Dar, cel ce a urmărit cu atenţiune tonul ziarelor şi vorbele oamenilor, a putut obseva, că ziarele şi politicii maghiari se liniştesc, pe când organele româneşti devin cu atât mai acute. Chiar şi „Magyar Hírlap“ a scris pe timpul conferenţei din Sibiiu într’un ton de tot împăciuitor. La 6 octomvrie, ziua martirilor dela Arad, s’a declarat ministrul de interne de nou şişi-a precisat mai de aproape părerile sale cu privire la naţionalităţi. Vorbirea lui o au ascultat cu atenţiune şi aprobare generală, înainte de toate el a asigurat casa, că „nu sufere tendenţe contrare legilor şi constituţiunii statului, ei le loveşte cu toată asprimea legii.......... „Politica de naţionalităţi a guvernului e foarte simplă şi clară. Scopul ei este, ca fiecare cetăţean al patriei să-şi fie fiu credincios, ca fiecare cetăţean fără deosebire de naţionalitate să conlucre cu noi la întărirea şi înflorirea naţiunii“. (Cinea va urma.) TRIBUNA Din parlamentul maghiar în Sâmbăta trecută s’a continuat desbaterea asupra budgetului. Deputatul apponyist Erreth, care desfăşură programul partidului seu, criticând totodată pe ministrul Wekerle, în care, zice dînsul, partidul naţional s’a înşelat. Ministerul Wekerle, pe lângă alte multe, a mai negat şi pietatea eroilor din trecut. A atras pe Monarchul în luptele de partid. Administraţiunea trebue organisată, trebue să se inaugureze un regim în adevăr liberal, care să aducă o lege electorală dreaptă. Otto Hermann, kossuthist pur sang, crede că oposiţiunea are datoria, ca cu ocasiunea desbaterii budgetare se facă critică severă. De când parlamentul întră în nemijlocită atingere cu Coroana numai din cinci în cinci ani, aceasta se impune mai mult. Pe când în Viena s’a ivit în fruntea cabinetului numele unui Windischgraz, trist pentru Unguri, în parlamentul maghiar era referent un Batthyányi. Pe când se petrec aceste lucruri, ministrul de interne predică lealitatea faţă cu Regele, în Ungaria devine sistem a se oferi cu lealitatea. Aceasta conţine în sine un pericol. Căci raportul şi lealitatea între Coroană şi naţiune trebue să fie o reciprocitate. Pe când demonstraţiunile din Toulon aruncă înainte umbra unor mari schimbări, în Barcelona anarchiştii lucră cu bombe şi noi vedem născându-se în lumea întreaga un răsboiu gigantic, care va sgudui întreaga societate, legislaţiunea maghiară este ţinută pe un nivel, care deloc nu asigură viitorul naţiunii. Până în ultimul moment îşi păstră serenitatea ei şi rămase calmă până când călăul îi legă cârpa pe ochi. Din mijlocul poporului adunat se auzi deodată o voce care strigă: „Priviţi-o, este mai mare decât Brutus“. Era Adam Lux, deputatul oraşului Matenza, care îi scrise mai pe urmă şi apologia, cu dorinţa să poată muri asemenea cu ea, —o dorinţă carei se şi împlini în scurt timp. Astfel muri Charlota Corday pătrunsă de iubirea naţiunii sale, în transacţiunile înfricoşate ale acelui timp. Ca un vultur rănit, care moare tăvălit în pulbere, şi totuşi cu aripile întinse stă cu ochii aţintiţi la soare; astfel zări şi ea pentru neamul ei o lumină, care deşi încă învălită în mister, era o auroră a libertăţii, care îşi făcea loc şi trebuia să străbată în toată gloria sa. Deşi azi numerăm un secol la aceste evenimente, totuşi dându-ne seamă găsim, că un secol în eternitate este abia cât o zi din vieaţă, şi pentru istorie abia starea lucrurilor de ieri. Şi dacă în circumstanţele acestea omenimea care se succede este asemenea aromelor de praf care se ridică la soare, pentru ca se facă loc altor atome, dacă tot pământul ar fi o părere şi întregul spaţiu absolut al universului nimic, totuşi găsim o mângâiere şi întărire sufletească, recapitulând faptele eroice din trecut, făcându-le astfel apoteosa lor. Sulfina. Guvernul nostru nu va ava independenţă până când va mai exista legătura nenorocită între Ungaria şi Austria. La noi îşi încep marii patrioţi cariera politică pe umerii naţiunii, o încheie însă în Viena, şi dacă cad odată, nu vor mai ajunge nicicând la influenţă şi putere. Nu e vorba numai despre aceea, că echilibrul este restabilit sau nu, ci despre aceea, că noi putem îndeajuns să ne întărim în timp de pace, pentru ca să putem resista catastrofelor, la care desigur va duce înarmarea generală. Aceasta numai atunci va fi posibil, când statul şi naţiunea îşi vor resolva independent şi după voinţa lor afacerile. La noi domneşte o mare miserie. Ţinuturi întregi sânt negligiate. Trebue să aducem poporul într’o situaţiune mai bună. Vorbitorul e încredinţat, că naţiunea nu poate să existe între familiile popoarelor europene, fără o puternică cultură naţională. Vorbind despre cestiunea naţionalităţilor, Otto Herman este convins, că aceasta nu se poate resolva prin mijloace mici administrative. Trebue să li se demonstreze acelora, care sânt în contra statului maghiar, că există un stat maghiar, care cunoaşte numai patriotismul necondiţionat. Acum însă naţionalităţile ştiu, că aici nu decide suveranitatea Ungariei, ci factorii externi. Pe scurt, situaţiunea Ungariei nu corespunde aceleia, ce ar pute oferi o garanţă pentru stabilirea unui viitor. Aceasta poate să o sufere numai independenţa naţiunii, în fine după ce mai combate realitatea de astăzi, declară că nu poate primi budgetul. Ministrul-preşedinte Wekerle combătu expunerile deputaţilor oposiţionali, zicând că cheltuelile culturale s’au înmulţit. Wekerle încheia zicând, că datele statistice privitoare la dările directe, precum şi un memoriu pentru această reformă, sânt gata şi în curând vor eşi de sub tipar. Punându-se la vot, budgetul fu primit ca basă pentru desbaterea specială. La finea şedinţei, deputatul Iszekutz interpelă pe ministrul de justiţie în afacerea unui articol de ziar, în care un jude de la Cluj a fost învinovăţit, că în afacerea răposatului vice-preşedinte al parlamentului Bokross a falsificat protocoalele, mai departe sânt învinovăţite, guvernul, procuratura din Cluj, tabla reg. că a voit să ascundă adevărata stare a lucrurilor în afacerea lui Bokross. Ministrulpreşedinte declară, că în contra judelui din cestiune s’a introdus cercetare disciplinară, car’ în contra răspânditorilor acestei suspicionări s’a ridicat acasa pentru calomnie. Interpelantul se declară mulţumit cu răspunsul ministrului. Discursul dlui C. V. Vasiliu rostit în numele studenţilor universitari din Bucureşti cu ocasiunea inaugurării bustului lui M. Kogălniceanu. Onorat public! Sărbătorind astăzi pe marele învăţător al neamului românesc, sărbătorim o generaţie întreagă de titani, evocăm în amintirea zilei de azi epoca cea mai glorioasă din istoria redeşteptării noastre. Pe piedestalul, pe care admirăm figura în bronz a genialului fruntaş al acestei mari generaţii, radiază într’o puternică lumină epoca acelei pleiade de eroi, care au ştiut să redea unui popor uitat în suferinţe trecutul lui răpit, viitorul lui aproape perdut Astăzi, scoborind pe scara vremii în acele timpuri aproape neînţelese pentru noi, rămânem împietriţi de uimire, ne simţim ca şi străini între ei, privind acea prodigioasă activitate, împreunată cu atâtea greutăţi şi atâtea sacrificii. Puţini la număr, dar’ adânc îndureraţi de soartea neamului lor, ei se aruncă într’o luptă uriaşe, legând de viitorul ţerii însăşi vieaţa lor, şi vecinii călăuziţi de o nestrămutată încredere în isbânda causei, luptă din răsputeri, pentru a da poporului libertatea, societăţii moderne un stat nou, încercările îndrăsneţe nu-’i înspăimântă, pedecile puse nu-’i opresc în cale; surghiunul,jexpatriar^-fimrţââ chiar nu-’i înfricoşează; ei merg înainte, şi în faţa avântului lor triumfalnic, robii per pentru a renaşte liberi, jugurile se sfaimă, poporul se trezeşte, şi reîntinerit prin conştienţa uriaşei lui puteri, merge, la glasul tunător al emancipării, să sgudue tronurile, care nu vor să-l asculte. Mulţumită acestei măreţe mişcări, firul desvoltării noastre, — rupt printr’un veac şi mai bine de suferinţe şi umiliri, — se reînează. Unirea, autonomia, dinastia străină, regimul parlamentar, se cuceresc rînd pe rînd; poporul se indrumează pe o cale nouă, câştigându-’şi raţiunea lui de a fi; origină nu ’i se mai perde în noaptea timpurilor, car’ existenţa lui, ca un far luminător înacest colţ al pământului, e acum o necesitate istorică. Iată opera lui Mihail Cogălniceanu, Iată ce datorim lui şi viguroasei lui generaţiii. Dacă înverigăm acum aceste maici resultante, astfel obţinute, de evenimentul zilei de a.p, şi scrutăm relaţiunea intimă, ce le uneşte, sărbătorirea lui M. Cogălniceanu nu mai e un simplu omagiu de admiraţie şi recunoştinţă, însemnătatea ei depăşeşte pe aceea a unei manifestaţii trecătoare, pentru a revindeca rolul unui moment istoric, urmărind o ţintă comună întregei noastre activităţi naţionale. Ziua de azi e un punct oarecum organic în istoria actuală a ţerii, având o anumită chemare, contribuind a arunca o rază de lumină în confuzia ce stăpâneşte vieaţa noastră politică şi socială, în adevăr, onorat public, astăzi când trecutul îşi pledează gloria lui, o întrebare pare a ni se pune: Acţiunea noastră, ca popor, atins-a punctul ei de culminaţie ? Nu mai sânt suferinţe şi nedreptăţi? Nu mai sânt asupriţi şi asupritori? Cu unirea principatelor şi independenţa lor încheiatu-s-a idealul poporului român ? Domnilor, răspunsul se simte, şi imagina lui JMihail Cogălniceanu,jj al cărui gând răsbăta până la limitele naturale ale neamulu românesc, vi-’l aduce pe buze. Nu idealul nostru nu s’a încheiat. O parte a lui se răsfaţă în lumina soarelui, ceealaltă e încă în umbră. O jumătate a neamului românesc, pentru care istoria pare a se fi oprit în loc, e abia pe pragul lui 59 ; deasupra-ei se întinde încă acea reţea politică, nedreaptă şi nefirească, care a creat între popoare atâtea demarcaţiuni artificiale, ocasionând duşmănii între oameni, întârziind progresul normal al societăţii omeneşti. Şi de aceea, acum ca şi mai nainte, aceeaşi batjocorire a drepturilor naturale ale omului, la uni aceeaşi tensiune fatală spre eliberare, aceleaşi lupte, aceleaşi sacrificii la alţii. De sub stăpânirea unui regim cu legea în vîrful baionetei sau în sfîrcul cnutului se înalţă aceleaşi strigăte de durere, şi aceste strigăte alunecă peste valurile rîurilor şi peste piscurile Carpaţilor, pentru a pătrunde în inimile noastre cu durerea, cu care ni se trimit. Ele ne aduc aminte, că opera generaţiei dela 48 şi 59 nu e terminată şi că revine urmaşilor acelei generaţii datoria de a desăvîrşi-o. Operă grea, dar şi nu imposibilă. Căci dacă e adevărat că evenimentele se repet sub diferite forme şi că timpurile îşi împrumut aspiraţiile, ele fatal vor trebui să-şi împrumute şi soluţiile. Domnilor! această conclusie a marilor fapte istorice Intrase adânc în convingerile lui Cogălniceanu; pătruns de acest adevăr, el continuă lupta, cu încrederea deplină în isbânda finală, şi mulţumită acestei încrederi noi putem astăzi venera în Cogălniceanu pe omul care a ştiut să-şi facă partea lui de datorie, pe acela care îşi învaţă urmaşii să, şi-o facă pe a lor. Iată de ce, onorat public, serbarea de azi e un moment istoric, făcându ne să înţelegem principiul de acţiune al unei generaţii întregi, amintindu-ne marile învăţăminte ale istoriei, ne îmbărbătează pe toţi, chemându-ne, tineri şi bătrâni, la îndeplinirea datorieipe care cel ceşi-a personificat atât de strălucit epoca ni-a lăsat-o nouă — Iată de ce bronzul rece căpătă glas, şi în mijlocul frământărilor noastre adeseori fără rost, ne buciumă strigătul deplinei deşteptări, ne aruncă ordinul de luptă şi de unire. A te încrede în ideal şi în isbânda lui, a lupta o luptă entusiastă şi necurmată, a te sacrifica, pe tine şi ale tale, marilor interese ale românismului, iată înalta morală a sărbării de astăzi. Tinerimea universitară, recunoscătoare ilustrului ei magistru, V. Al Urechiu, interpret entusiast al gloriilor trecute, va urma pildelor date şi va şti să-şi facă datoria, încrezător în idealul mai marilor lor, studenţii universitari speră în concursul tututuror forţelor, şi când aceste forţe vor fi unite, nu să îndoească nimeni, vom fi cel puţin atât de mari, ca nici Garpaţii se nu ni se pară prea înalţi, nici Prutul prea adânc. CRONICA Loc.-mareşal Galgoczi a sosit în zilele trecute din Cluj aici, pentru ca să fie interimar comanda corpului 12 de armată din Ardeal. ■HObelisc pentru generalul bar. Szveteney. Corpul 12 de armată va ridica un obelisc în locul acela unde a fost lovit de apoplexie, răposatul comandant de corp, generalul br. Szveteney.* Oficialele poştă — model, în opidul Săliște, lângă Sibiiu, funcţionează de aproape un an de zile un oficial de poştă — Şvab de origine — care este mai şovinit decât vestitul şovinist „Bartha Miklós“, căci pe când acest din urmă propune în congregaţiunea comitatensă restrîngerea libertăţii presei pentru naţionalităţile nemaghiare din Ungaria şi în special pentru noi Românii, pe atunci viteazul piţigoiu dela poşta din Sălişte deja de aproape o jumătate de an confiscă ziarele ce vin din România — 3 la număr — în una din comunele de lângă Sălişte. Scris-am administraţiunilor acestor ziare despre acest lucru spre a mă convinge, nu cumva ziarele nu se expedează regulat, de unde ’mi s’a răspuns, că cea nid mare atenţiune şi acurateţă se observă în expedarea lor. M’am con- Nr. 243