Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)

1897-01-24 / nr. 18

Nr. 18 Anul XIV Sibiiu, Vineri 24 Ianuarie (5 Februarie) 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai nlittindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 7 cr., a doua­ oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15, Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. Lupta în comitate. (typ.) Un popor, fie el cât de mic, for­mează un corp de sine stătător, şi are acelaşi drept de existenţă şi desvoltare ca poporul cel mai mare din lume. Diferinţa zace numai în aceea, că un popor mare îşi poate manifesta exi­stenţa mai uşor, în virtutea puterii sale numerice, şi chiar din acest motiv se poate desvolta mai cu înlesnire, până­ ce un popor mic la număr, trebuie să se afirme şi să se desvoalte în mijlocul unor lupte continue. Noi, Românii, suntem un popor mic, dar­ suntem un popor înzestrat de la natură cu minte curată, şi cu putere de vieaţâ. De când suntem pe acest pământ nu facem alta decât luptăm pentru exi­stenţa şi pentru desvoltarea noastră. Luptăm pentru vieaţa noastră na­ţională. Alt popor, în locul nostru, poate­ că de mult ar fi fost şters din cartea celor vii; dar­ noi, tocmai pentru­ că avem în­suşirile acestea de resistenţă, şi pentru­ că avem convingerea, că avem şi trebue să trăim numai din puterile noastre proprii, nu că am obosit sub greutatea multelor suferinţe ce a trebuit să le îndurăm din diferite părţi, dar’ lupta noastră continuă ne-a întărit puterile, ne-a oţelit şi ne-a făcut mai energici şi mai resoluţi pentru luptă. Căci, să nu uităm, purtăm lupta pentru vieaţă! In lupta politică a unui popor, prin urmare şi în luptele noastre, trebue se domineze un singur principiu, principiul solidarităţii. Un popor mic la număr nici că poate începe lupta politică decât numai respectând acest principiu — în mod necondiţionat. Fundamentul solidarităţii îl formează apoi supunerea celui mai slab voinţei celui mai tare, supunerea minorităţii do­rinţei majorităţii, îl formează aceea­ ce se numeşte : disciplină de partid. Un partid politic numai atunci poate lupta cu succes, când în sânul seu dom­neşte perfectă disciplină şi o strînsă so­lidaritate ; căci ori­ce luptă purtată intre alte împregiurări, periclitează şi compro­mite partidul şi poporul din sînul căruia a eşit acest partid.* Aceste idei ni­ s’au născut în mo­mentul când am aruncat o privire fugi­tivă peste lista membrilor români din congregaţiunea comitatului Hunedoara, publicată la alt loc al foii noastre de astăzi. Din lista aceasta vedem, că în con­gregaţia numitului comitat, Românii sunt representaţi cu 36 membri virilişti, şi 99 membri aleşi,­­ la­olaltă cu 135 de membri. Suma nu e prea îmbucurătoare. Pen­tru­ că abstragând dela membrii virilişti, al căror număr, conform sărăciei noastre le­gendare, sigur că nu poate fi mai mare,­­ cei aleşi ar trebui să fie într’un co­mitat cu o poporaţiune românească de 92 la sută, toţi Români, şi astfel, în loc de 99, ar trebui ca la masa verde din Deva 300 de Români aleşi să aibă vot şi scaun, între împregiurările în cari trăim astăzi să fim însă mulţumiţi şi cu resul­­tatul ce-’l avem. Cu toate acestea ce vedem? Din rapoartele ce primim punc­tual şi totdeauna despre şedinţele congre­­gaţiunii din Deva, ne-am convins noi, şi s’a putut convinge şi publicul care ne ceteşte, că în lupta comitatensă abia cam a zecea parte dintre membrii aceştia ia parte activă. Nu găsim în rapoarte decât totdeauna aceleaşi nume ale luptătorilor, aceleaşi nume ale participanţilor la şedinţe, şi ace­laşi număr de voturi, când se supune votării una ori alta din chestiunile de în­semnătate naţională, împregiurarea aceasta e regretabilă. A fi membrul unei congregaţiuni e fără îndoeală o onoare, dar­ e tot­odată şi o datorinţă, faţă de sine, faţă de ale­gători şi faţă de întregul neam româ­nesc. Sigur că alegătorii nu pentru aceea îşi pun încrederea în membrul cutare ori cutare, ca dînsul să brileze tot­deauna cu absentarea de la şedinţe, ci pentru­ ca să le apere interesele, şi ca să vegheze asupra respectării drepturi­lor lor, atunci când trebue, şi acolo unde trebue. Tot această apariţiune neplăcută o putem constata însă şi în alte comitate. Oame­nii noştri dovedesc o prea puţină intere­­sare faţă de năcaşurile poporaţiunii care şi-a onorat cu încrederea, şi se degajează într’un mod prea uşuratic de responsabi­litatea ce o au asupra lor. Şi aceasta nu e bine. Când partidul nostru naţional a de­cis renunţare la lupta parlamen­tară, a ştiut pentru­ ce o face aceasta. A avut motivele sale bine pricepute şi bine cunoscute. în parlament se apără interese generale, cari între anumite îm­pregiurări se pot apăra tot atât de bine şi afară de parlament. Şi când partidul nostru a decis în­scenarea unei lupte energice acasă, în comune şi în comitate, iarăşi a ştiut pentru­ ce o face aceasta. Sânt multe interese naţionale, locale, cari stau în strînsă legătură cu intere­sele generale ale poporului nostru, şi cari nu se pot altcum apăra decât numai pe calea aceasta. Astăzi, după­ ce ni­ s’au confiscat toate armele şi ni­ s’au tăiat aproape toate căile legale, lupta naţională o poartă presa noastră singură. Dar’ presa, de pildă, în zădar va bu­ciuma zilnic, că în comuna cutare, co­mună curat românească, limba protoco­lară şi de administraţie comunală ar tre­bui să fie cea românească, dacă în co­muna aceea nime nu o cere aceasta, aşa cum prescrie legea! în zadar va scrie presa românească serii întregi de articoli, că în comitatul cutare, asemenea curat românesc, s’a scos din us compunerea proceselor verbale de­spre şedinţele congregaţiunii şi în limba românească, dacă membrii congregaţiunii, îndreptăţi­ţii de a controla şi a cere res­pectarea acestui drept şters prin abus, nu-­şi reclamă dreptul acolo unde pot şi datori sânt să vorbească în numele alegerilor lor, în sala comitatului. Iată dar’ de ce e necesară lupta noastră în comune şi in comi­tate. * Nu am voit să învinovăţim pe ni­menea, şi nu facem imputări nimărui. Suntem convinşi, că fiecare dintre oa­menii noştri, cari au primit asupra lor sarcina grea de a apăra interesele popo­rului românesc, în comune şi la comitate, sunt pătrunşi din destul de datorinţa ce apasă în prima linie conştiinţa lor pro­prie, şi credem, că numai din motive grave absentează când şi când de la po­stul lor. Dar, în politica militantă, fie moti­vele cât de plausibile, nu pot fi acceptate, pentru­ că în lupta de partid nu se cunosc, căci nu p­o­t să existe pe deci! Noi căutăm dar’ şi găsim motivele acestei apari­ţiuni neîmbucurătoare alt­undeva , în lipsa de disciplină, accen­tuată la începutul acestui articol, şi în consecinţă, în lipsa de păşire solidară în luptă. Din ce un partid e mai mic şi mai slab, cu atât mai mare are să fie di­sci­­plina introdusă în sînul seu, care între împregiurări poate se meargă chiar şi până la dictatură; căci din ce e mai mare disciplina, cu atât mai mare e solidaritatea, care solida­ritatea impune şi cucereşte. Dar­ nu mai continuăm cu teoriile, ci încheiem: Să ne strîngem bine şirurile şi să intrăm cu energie şi în şiruri bine în­chegate în lupta din comitate şi comune, unde avem încă mult teren de cucerit! Să introducem şi să observăm cu stricteţă disciplina de partid, fără care nu se poate purta nici o luptă politică. Să fim solidari, umăr la umăr, în toate acţiunile noastre ! . Astfel să mergem înainte! FOIŢA „TRIBUNEI“. Cum se ’ntoarce roata sorţii. — Schiţă — E tocmai seu­ de când serbasem noap­tea de Sân-Vaslu în familia amicului E. Da, în familia lui! Căci el se însurase în cea din urmă zi a erei creştine din Babilonul acestei ţeri. Adecă, cu o zi înainte de ce părinţii patriei, fără deosebire de credinţă şi obârşie, deslegară dela bisericescul nostru „I s­a i­a dănţueşte" încălţămintea picioarelor pur­tată cu smerenie veacuri de-a h­adul şi în tu­­reci strimţi încreţiţi cu pinteni şi căliâe înalte încălţară „Izsaci moderni“, cari sub scutul „Vergurei curate“, patroana ţerii, se joace hi­­laripul după cacofonia unitarei idei de stat. Amicul meu, însurat de câ­tva luni abia trecuse podul de aur al imaginatelor mulţu­miri familiare, şi spre uimirea sa, zi de zi, în loc de mult visatul ţărmul verde împodo­bit cu flori al fericirii, tot mai mult se apro­pia de solul nămolos al decepţiunii. Şi cum nu! Se fi şi deja natură şi prin împregiurările vieţii visător, idealist şi deo­dată să te isbeşti de aspra realitate. Realitate?... soţia lui. O brunetă, nu ceva frumoasă, cu nişte ochi albaştri, deprinşi a scruta nu numai în suflet tineresc, dar’ şi în sufletul trecut prin anotimpurile vieţii, îmi urmărea ca o vedetă cu aerul ei gheţos toată mişcarea şi­’mi cumpănea toată vorba. Creş­terea ei din familie, care se cuprindea în im­perativul vieţii aliaţilor noştri slovaci, din cari facea parte după mamă, unde şi bine — acolo şi patria — poate­ că încă contribuise mult l­a modul ei de vedere şi simţire. Bucurie îi făcea numai ce-’i atingea interesul personal şi ce-­i putea flata momentele din copilărie, sau idolii din timpul fetiei sale —­ cam îndelun­gate, cari, ca nişte statue se înălţaseră şi injghebiaseră în sufletul seu. Trecutul de care, meritându-se, numai în formă îşi luase rămas bun, nu-­şi afla razim în „presentul de nece­sitate" : bărbatul ei şi amicul meu, descins din părinţi trecuţi prin furia valurilor de sânge şi foc al anului 48. Nu, căci ei i-ar fi plăcut, precum de a se exprima, se­­ şi pro­cure un „laer“ colindătorul primâvăratic al aliaţilor noştri slovaci, cu care, asigurându -şi în câtva subsistenţa, să percurgâ oraşe şi ieri până în urmă să ajungă în Gardenia şi apoi in Upingtonul Africei-de-Sud să-­şi revadă idolul conaţional. Un idol, de care ea, soţia ami­cului meu se despărţise în credinţa împlinirii promisiunilor ce m i-l s dase, în aşteptarea of­tatului ei present. Şi oftatul „present" ne­­ivindu se după ani de aşteptare, ea soţia ami­cului meu caută un „present de necesi­tate". Se mărită deci ca să nu împletească, cum e zisa, chică albă. Şi fiindcă aşa s’a mă­ritat, nu încetă de a trăi pentru un cult deo­­­­sebit. Ar fi voit să schimbe, să întocmească, să întrupeze trecutul în present. La aceasta poate­ că a mai îndemnat-o şi „Receptele vieţii conjugale", pe cari în lipsa ori-cârei zestre, sau „alifii“ cum o nu­mesc tomr­atecii de azi, cu lacrimi de croco­dil in ochi ’i­ le predase mamă-sa cu ocasiunea măritişului. Armată cu sceptrul idolilor din trecut şi răzimaţi pe luminatul divin al „receptelor vieţii conjugale" ale mamei sale ’i-ar fi plă­cut să-’şi întindă imperiul şi asupra „presen­tei de necesitate". Dar a cum soţiei prietenului meu îi lipsia „aşa"spre a fi scutită de ori­ce vasalitate faţă de bărbatul seu şi ca să poată trăi ido­lilor sei, mai ales africanului Emeric — cărora le ridicase pe consola din casa bărbatului seu un altar, şi cum prietenul meu, „preseri­tul de necesitate“ la rîndul seu asemenea se răzim­a pe­ le pense, alors je suis*, un mic vânt de la Nord fără ori­ce armă plausibilă se năştea din această contrarietate. Dar a­cum se năştea aşa şi dispărea în albia răbduriunui fluviu al suferinţei, mărginit de înalţii ţăr­i ai culturii şi adevăratei educaţiuni. II. Şi în casa amicului meu din copilărie prohodeam a doua­ oară îmbătrânitul an vechiu. Puţina însufleţire, care în credinţa unui an nou mai fericit încălzise acum un an inima prietenului meu, îi dispăruse de tot. Barb­ea tot cu cunoscutul aer gheţos şi cu privirile adâncite în paradisul lui Milton. O cântare de veselie, o glumă, o anec­dotă, ce le încercasem pentru distracţia ami­cilor mei, păreau a suna puţin. Da, căci inima ei în lipsa africanului er a seacă, străină pentru bucurii conjugale, eart­el neîntrerupt iritat şi uscat parte de aplicarea „Receptelor vieţii conj­ugale“ parte de vânturile ce soseau de prin pustiul african. în inima devenită pustie a amicului meu suera a jale pustiitorul vâat african. în astfel de momente venia un alt ve­­chiu îmbătrânit au a’şi încheia, în casa ami­cului meu jalnicul pomelnic al zilelor pale pline de desamăgire. Şi în loc de: „an nou fericit“ tânguitor glas de: „Ruma, Ruma“ suna din când în când. III. Un pas nenorocos şi ai căzut în groapă! Dar’ groapa, deşi îngrozitoare este totuşi, îţi pfîrsa — fie la anul nou, la mijlocul seu la bătrâneţele sale — suferinţele. Mormântul viu — tristul purgator, năcazul, grijile, lipsele vieţii, o soţie cu para­­disuri perdute şi pe de­asupra ca adaus, o soacră de peste cincizeci de ani cu dentură r­ouă, cu pălării franţuzeşti — din petreceri în petreceri cu fetele ce le mai are, cu pro­misiuni de rîuri de Mitilena cătră gineri până şi le mărită şi apoi — ţărmi nămoloşi, băltoace sărace unde nici broaştele nu trag seama, în caşul cel mai bun vânturi din pus­tiul Zacharei — acest mormânt viu te con­sumă pe încet şi fără milă. Marthisa de Sévigné de bună seamă s’ar fi îngrozit de un astfel de mormânt şi în admirabilele-’i scri­sori cătră fiica sa nu se vor fi cuprins „Re­­cepte de ale vieţii conjugale“... IV. Prietenul meu nu mai avea nici an an vechiu nici nou. Dacă în visuri darurile anu­lui seu vechiu ’i­ se mai transmiseră ceva în cel nou, era o mică bucurie scăldată zi şi noapte în lacrimi, un nevinovat ângeraş: micul Publin. Şi ce mai ângeraş, micul Publin! Mă jucasem cu el o mică bucăţică din anul vechiu, la ale cărui momente expirătoare se trezise din dulcele-’i somn ca să-’i fie de faţă la pro­hod şi îmi continuam şi în anul nou plăcuta dis’ra’ţie. T-am lăsat barba să ’mi-o peptene, să ’mi o frizeze după voe cu drăgulaşele-’i mâni micuţe. Şi poate­ că, ajuns în anul nou, nu m’aş fi despărţit aşa uşor de el, dacă nu începea a-’mi da semne prin strigăte şi nedumerite mişcări de picioare, că s’a plictisit de mine. Plânsul nu ’i­’l-am mai aşteptat. Tatăl băiatului grăbi a-’l lua în braţe şi in urmă chemă servitoarea, un tip chine­zesc după formă şi asămănare, ca să-­l adoarmă. Maria, aşa se numea servitoarea, pe care doamna casei şi-o adusese ca un fel de „ge­neral adjutant" chiar de­ ei din sat. Incepu procedeul de adormire al micului băiat. Şe­­zând pe un scăunel, servitoarea, ţinea culcat pe spate, pe genunchii mei copilul şi cu mâna dreaptă stringându-m i ambele mânuţe — pe semne ca să nu ’şi-te ducă o gură, îl sgâ­­ţâia de gândeai că cerne la „zapsite". Eu rămăsei uimit de felul acesta de adormire şi chiar când eram pe cale să zic doamnei, ocu- Sibiiu, 4 Februarie n. Visita Monarchului la Peters­burg­. Ştirea dată ieri despre călătoria Mo­narchului nostru la Petersburg se confirmă şi totodată se vesteşte, că visita se va face cătră finea lunei lui Aprilie. Programul nu e sta­­torit încă definitiv, dar’ se crede, că în­treaga călătorie va dura opt zile, în suita M. Sale se vor afla următorii dignitari de curte: contele Goluchovski, ministru de externe; adjutantul M. Sale, contele Paar; consilierul de curte Cl au d y; medicul curţii Dr. K e r z 1; şeful de secţiune M e r e y, pre­cum şi personalul cancelariei militare şi a ca­binetului M. Sale. »Pester Lloyd« apreciază evenimen­tul acesta la locul prim cu următoarele cuvinte: »în primăvară va călători împăratul și Regele Francisc Iosif la Petersburg, pen­tru a înapoia Țarului visita. E un act de curioasie acesta, a cărui însemnătate politică nime nu o va pute trage la îndoială. Obser­­vaţiunile noastre nu trebue se se învîrtească în perspective prea îndepărtate; e destul a constatat că visita aceasta dovedeşte existenţa unor relaţiuni amicale între curţile din Viena şi Petersburg. Intimitatea dintre aceşti doi Suverani nu poate să nu aibă influenţă asupra situaţiunei politice generale, căci ne face a crede, că chestiunea orientală, care de nou începe a eşi la iveală în mod dominant, nu­­ va avă efect tulburător asupra acestor două­­ state, deopotrivă interesate la deslegarea pro­blemei. Contele Goluchovski va acom­pania pe Monarch la Petersburg, şi acea­sta însemnează că se vor ţină confe­­renţe politice. Toate comentarele dar’, făcute din incidentul ne­venirii contelui Mu­raviev la Viena, trebue considerate de aceea­ ce sunt, — de poesie fără fond de adevăr!« O fi! Dar’ dacă visita Monarchului la Petersburg se face, cu grăbirea cu care se face, tocmai pentru aceea, pentru­ că contele Mu­raviev nu a fost la Viena?? De la Ligă. Foile patriotice aduc știrea — după »Kel Ert,« — că un membru marcant al noului comitet al Ligei din Bu­curești va intreprinde în curând o călătorie prin Transilvania şi Ungaria, în scopul de a restabili pacea şi buna înţelegere între condu­cătorii Românilor, a stabili o procedură uni­formă şi a pregăti terenul pentru o acţiune mai intensivă, în chestiunea naţională. Ştirea, fiind pusă în circulaţiune din ca­binetul dlui Jeszenszky, are tot aceeaşi valoare ca alte ştiri »ex­acte i­eşite din acest cabinet. Delegaţiunile. Neue Freie Presse dela 3 Februarie publică următoarea depeşă din Budapesta: »In conferenţele comune ale miniştrilor, ce s’au ţinut spre finea septămânei trecute în Viena şi care ’şi-au găsit sfîrşitul Dumineca trecută într’un consiliu de miniştri, s’a hotărît, că sesiunea delegaţiuniior, în anul acesta, nu se va ţină la primăvară, ci numai la toamnă. Decisivă pentru această stabilire a fost în prima linie dorinţa, ca desbaterile privitoare la re­­înoirea pactului economic să urmeze în am­bele parlamente fără întrerupere. Dar, pre­cum se vorbeşte în cercurile parlamentare, asupra acestei hotărîri au mai influenţat şi alte consideraţiuni, anume consideraţiuni la situaţia din afară şi la posibilitatea de inci­dente în Peninsula­ Balcanică, precum şi peste tot în Orient, care fac să apară mai nimerit de a convoca delegaţiunile pentru o epocă mai întârziată­, în ori­ce caz, foarte caracteristică deci­­siune, prevesteşte o desfăşurare interesantă a lucrurilor. Patriarchul ecumenic. Telegramele sosite din Constantinopol ne vestesc, că Pa­triarchul ecumenic întimpină mari greutăţi din partea membrilor oposiţionali din Sinod, în una din zilele trecute li­ s’a întâmplat urmă­torul incident. Patriarchul a dispus ca epis­copii din Heraclia şi Anechiali să plece imediat acasă, în diecesele lor, dar’ episcopii s’au opus şi au început să capaciteze şi pe ceialalţi membri ai Sinodului, ca toţi la­olaltă să ceară demisiunea Patriarchului. Cum se vede, planul a succes, căci ultima telegramă

Next