Tribuna, ianuarie 1897 (Anul 14, nr. 1-23)
1897-01-24 / nr. 18
Nr. 18 Anul XIV Sibiiu, Vineri 24 Ianuarie (5 Februarie) 1897 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., */4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/i an 3 fl. 50 cr., */, an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1/1 an 10 franci, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai nlittindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţia şi administraţia: Strada Poplăcii Nr. 15, Telefon Nr. 14. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază. Numeri singuratici ă 5 cr. se vând la »Tipografia«, soc. pe acţiuni. Lupta în comitate. (typ.) Un popor, fie el cât de mic, formează un corp de sine stătător, şi are acelaşi drept de existenţă şi desvoltare ca poporul cel mai mare din lume. Diferinţa zace numai în aceea, că un popor mare îşi poate manifesta existenţa mai uşor, în virtutea puterii sale numerice, şi chiar din acest motiv se poate desvolta mai cu înlesnire, până ce un popor mic la număr, trebuie să se afirme şi să se desvoalte în mijlocul unor lupte continue. Noi, Românii, suntem un popor mic, dar suntem un popor înzestrat de la natură cu minte curată, şi cu putere de vieaţâ. De când suntem pe acest pământ nu facem alta decât luptăm pentru existenţa şi pentru desvoltarea noastră. Luptăm pentru vieaţa noastră naţională. Alt popor, în locul nostru, poate că de mult ar fi fost şters din cartea celor vii; dar noi, tocmai pentru că avem însuşirile acestea de resistenţă, şi pentru că avem convingerea, că avem şi trebue să trăim numai din puterile noastre proprii, nu că am obosit sub greutatea multelor suferinţe ce a trebuit să le îndurăm din diferite părţi, dar’ lupta noastră continuă ne-a întărit puterile, ne-a oţelit şi ne-a făcut mai energici şi mai resoluţi pentru luptă. Căci, să nu uităm, purtăm lupta pentru vieaţă! In lupta politică a unui popor, prin urmare şi în luptele noastre, trebue se domineze un singur principiu, principiul solidarităţii. Un popor mic la număr nici că poate începe lupta politică decât numai respectând acest principiu — în mod necondiţionat. Fundamentul solidarităţii îl formează apoi supunerea celui mai slab voinţei celui mai tare, supunerea minorităţii dorinţei majorităţii, îl formează aceea ce se numeşte : disciplină de partid. Un partid politic numai atunci poate lupta cu succes, când în sânul seu domneşte perfectă disciplină şi o strînsă solidaritate ; căci orice luptă purtată intre alte împregiurări, periclitează şi compromite partidul şi poporul din sînul căruia a eşit acest partid.* Aceste idei ni s’au născut în momentul când am aruncat o privire fugitivă peste lista membrilor români din congregaţiunea comitatului Hunedoara, publicată la alt loc al foii noastre de astăzi. Din lista aceasta vedem, că în congregaţia numitului comitat, Românii sunt representaţi cu 36 membri virilişti, şi 99 membri aleşi, laolaltă cu 135 de membri. Suma nu e prea îmbucurătoare. Pentru că abstragând dela membrii virilişti, al căror număr, conform sărăciei noastre legendare, sigur că nu poate fi mai mare, cei aleşi ar trebui să fie într’un comitat cu o poporaţiune românească de 92 la sută, toţi Români, şi astfel, în loc de 99, ar trebui ca la masa verde din Deva 300 de Români aleşi să aibă vot şi scaun, între împregiurările în cari trăim astăzi să fim însă mulţumiţi şi cu resultatul ce-’l avem. Cu toate acestea ce vedem? Din rapoartele ce primim punctual şi totdeauna despre şedinţele congregaţiunii din Deva, ne-am convins noi, şi s’a putut convinge şi publicul care ne ceteşte, că în lupta comitatensă abia cam a zecea parte dintre membrii aceştia ia parte activă. Nu găsim în rapoarte decât totdeauna aceleaşi nume ale luptătorilor, aceleaşi nume ale participanţilor la şedinţe, şi acelaşi număr de voturi, când se supune votării una ori alta din chestiunile de însemnătate naţională, împregiurarea aceasta e regretabilă. A fi membrul unei congregaţiuni e fără îndoeală o onoare, dar e totodată şi o datorinţă, faţă de sine, faţă de alegători şi faţă de întregul neam românesc. Sigur că alegătorii nu pentru aceea îşi pun încrederea în membrul cutare ori cutare, ca dînsul să brileze totdeauna cu absentarea de la şedinţe, ci pentru ca să le apere interesele, şi ca să vegheze asupra respectării drepturilor lor, atunci când trebue, şi acolo unde trebue. Tot această apariţiune neplăcută o putem constata însă şi în alte comitate. Oamenii noştri dovedesc o prea puţină interesare faţă de năcaşurile poporaţiunii care şi-a onorat cu încrederea, şi se degajează într’un mod prea uşuratic de responsabilitatea ce o au asupra lor. Şi aceasta nu e bine. Când partidul nostru naţional a decis renunţare la lupta parlamentară, a ştiut pentru ce o face aceasta. A avut motivele sale bine pricepute şi bine cunoscute. în parlament se apără interese generale, cari între anumite împregiurări se pot apăra tot atât de bine şi afară de parlament. Şi când partidul nostru a decis înscenarea unei lupte energice acasă, în comune şi în comitate, iarăşi a ştiut pentru ce o face aceasta. Sânt multe interese naţionale, locale, cari stau în strînsă legătură cu interesele generale ale poporului nostru, şi cari nu se pot altcum apăra decât numai pe calea aceasta. Astăzi, după ce ni s’au confiscat toate armele şi ni s’au tăiat aproape toate căile legale, lupta naţională o poartă presa noastră singură. Dar’ presa, de pildă, în zădar va buciuma zilnic, că în comuna cutare, comună curat românească, limba protocolară şi de administraţie comunală ar trebui să fie cea românească, dacă în comuna aceea nime nu o cere aceasta, aşa cum prescrie legea! în zadar va scrie presa românească serii întregi de articoli, că în comitatul cutare, asemenea curat românesc, s’a scos din us compunerea proceselor verbale despre şedinţele congregaţiunii şi în limba românească, dacă membrii congregaţiunii, îndreptăţiţii de a controla şi a cere respectarea acestui drept şters prin abus, nu-şi reclamă dreptul acolo unde pot şi datori sânt să vorbească în numele alegerilor lor, în sala comitatului. Iată dar’ de ce e necesară lupta noastră în comune şi in comitate. * Nu am voit să învinovăţim pe nimenea, şi nu facem imputări nimărui. Suntem convinşi, că fiecare dintre oamenii noştri, cari au primit asupra lor sarcina grea de a apăra interesele poporului românesc, în comune şi la comitate, sunt pătrunşi din destul de datorinţa ce apasă în prima linie conştiinţa lor proprie, şi credem, că numai din motive grave absentează când şi când de la postul lor. Dar, în politica militantă, fie motivele cât de plausibile, nu pot fi acceptate, pentru că în lupta de partid nu se cunosc, căci nu pot să existe pe deci! Noi căutăm dar’ şi găsim motivele acestei apariţiuni neîmbucurătoare altundeva , în lipsa de disciplină, accentuată la începutul acestui articol, şi în consecinţă, în lipsa de păşire solidară în luptă. Din ce un partid e mai mic şi mai slab, cu atât mai mare are să fie disciplina introdusă în sînul seu, care între împregiurări poate se meargă chiar şi până la dictatură; căci din ce e mai mare disciplina, cu atât mai mare e solidaritatea, care solidaritatea impune şi cucereşte. Dar nu mai continuăm cu teoriile, ci încheiem: Să ne strîngem bine şirurile şi să intrăm cu energie şi în şiruri bine închegate în lupta din comitate şi comune, unde avem încă mult teren de cucerit! Să introducem şi să observăm cu stricteţă disciplina de partid, fără care nu se poate purta nici o luptă politică. Să fim solidari, umăr la umăr, în toate acţiunile noastre ! . Astfel să mergem înainte! FOIŢA „TRIBUNEI“. Cum se ’ntoarce roata sorţii. — Schiţă — E tocmai seu de când serbasem noaptea de Sân-Vaslu în familia amicului E. Da, în familia lui! Căci el se însurase în cea din urmă zi a erei creştine din Babilonul acestei ţeri. Adecă, cu o zi înainte de ce părinţii patriei, fără deosebire de credinţă şi obârşie, deslegară dela bisericescul nostru „I sa ia dănţueşte" încălţămintea picioarelor purtată cu smerenie veacuri de-a hadul şi în tureci strimţi încreţiţi cu pinteni şi căliâe înalte încălţară „Izsaci moderni“, cari sub scutul „Vergurei curate“, patroana ţerii, se joace hilaripul după cacofonia unitarei idei de stat. Amicul meu, însurat de câtva luni abia trecuse podul de aur al imaginatelor mulţumiri familiare, şi spre uimirea sa, zi de zi, în loc de mult visatul ţărmul verde împodobit cu flori al fericirii, tot mai mult se apropia de solul nămolos al decepţiunii. Şi cum nu! Se fi şi deja natură şi prin împregiurările vieţii visător, idealist şi deodată să te isbeşti de aspra realitate. Realitate?... soţia lui. O brunetă, nu ceva frumoasă, cu nişte ochi albaştri, deprinşi a scruta nu numai în suflet tineresc, dar’ şi în sufletul trecut prin anotimpurile vieţii, îmi urmărea ca o vedetă cu aerul ei gheţos toată mişcarea şi’mi cumpănea toată vorba. Creşterea ei din familie, care se cuprindea în imperativul vieţii aliaţilor noştri slovaci, din cari facea parte după mamă, unde şi bine — acolo şi patria — poate că încă contribuise mult la modul ei de vedere şi simţire. Bucurie îi făcea numai ce-’i atingea interesul personal şi ce-i putea flata momentele din copilărie, sau idolii din timpul fetiei sale — cam îndelungate, cari, ca nişte statue se înălţaseră şi injghebiaseră în sufletul seu. Trecutul de care, meritându-se, numai în formă îşi luase rămas bun, nu-şi afla razim în „presentul de necesitate" : bărbatul ei şi amicul meu, descins din părinţi trecuţi prin furia valurilor de sânge şi foc al anului 48. Nu, căci ei i-ar fi plăcut, precum de a se exprima, se şi procure un „laer“ colindătorul primâvăratic al aliaţilor noştri slovaci, cu care, asigurându -şi în câtva subsistenţa, să percurgâ oraşe şi ieri până în urmă să ajungă în Gardenia şi apoi in Upingtonul Africei-de-Sud să-şi revadă idolul conaţional. Un idol, de care ea, soţia amicului meu se despărţise în credinţa împlinirii promisiunilor ce m i-l s dase, în aşteptarea oftatului ei present. Şi oftatul „present" neivindu se după ani de aşteptare, ea soţia amicului meu caută un „present de necesitate". Se mărită deci ca să nu împletească, cum e zisa, chică albă. Şi fiindcă aşa s’a măritat, nu încetă de a trăi pentru un cult deosebit. Ar fi voit să schimbe, să întocmească, să întrupeze trecutul în present. La aceasta poate că a mai îndemnat-o şi „Receptele vieţii conjugale", pe cari în lipsa ori-cârei zestre, sau „alifii“ cum o numesc tomratecii de azi, cu lacrimi de crocodil in ochi ’i le predase mamă-sa cu ocasiunea măritişului. Armată cu sceptrul idolilor din trecut şi răzimaţi pe luminatul divin al „receptelor vieţii conjugale" ale mamei sale ’i-ar fi plăcut să-’şi întindă imperiul şi asupra „presentei de necesitate". Dar a cum soţiei prietenului meu îi lipsia „aşa"spre a fi scutită de orice vasalitate faţă de bărbatul seu şi ca să poată trăi idolilor sei, mai ales africanului Emeric — cărora le ridicase pe consola din casa bărbatului seu un altar, şi cum prietenul meu, „preseritul de necesitate“ la rîndul seu asemenea se răzima pe le pense, alors je suis*, un mic vânt de la Nord fără orice armă plausibilă se năştea din această contrarietate. Dar acum se năştea aşa şi dispărea în albia răbduriunui fluviu al suferinţei, mărginit de înalţii ţări ai culturii şi adevăratei educaţiuni. II. Şi în casa amicului meu din copilărie prohodeam a doua oară îmbătrânitul an vechiu. Puţina însufleţire, care în credinţa unui an nou mai fericit încălzise acum un an inima prietenului meu, îi dispăruse de tot. Barbea tot cu cunoscutul aer gheţos şi cu privirile adâncite în paradisul lui Milton. O cântare de veselie, o glumă, o anecdotă, ce le încercasem pentru distracţia amicilor mei, păreau a suna puţin. Da, căci inima ei în lipsa africanului er a seacă, străină pentru bucurii conjugale, eartel neîntrerupt iritat şi uscat parte de aplicarea „Receptelor vieţii conjugale“ parte de vânturile ce soseau de prin pustiul african. în inima devenită pustie a amicului meu suera a jale pustiitorul vâat african. în astfel de momente venia un alt vechiu îmbătrânit au a’şi încheia, în casa amicului meu jalnicul pomelnic al zilelor pale pline de desamăgire. Şi în loc de: „an nou fericit“ tânguitor glas de: „Ruma, Ruma“ suna din când în când. III. Un pas nenorocos şi ai căzut în groapă! Dar’ groapa, deşi îngrozitoare este totuşi, îţi pfîrsa — fie la anul nou, la mijlocul seu la bătrâneţele sale — suferinţele. Mormântul viu — tristul purgator, năcazul, grijile, lipsele vieţii, o soţie cu paradisuri perdute şi pe deasupra ca adaus, o soacră de peste cincizeci de ani cu dentură rouă, cu pălării franţuzeşti — din petreceri în petreceri cu fetele ce le mai are, cu promisiuni de rîuri de Mitilena cătră gineri până şi le mărită şi apoi — ţărmi nămoloşi, băltoace sărace unde nici broaştele nu trag seama, în caşul cel mai bun vânturi din pustiul Zacharei — acest mormânt viu te consumă pe încet şi fără milă. Marthisa de Sévigné de bună seamă s’ar fi îngrozit de un astfel de mormânt şi în admirabilele-’i scrisori cătră fiica sa nu se vor fi cuprins „Recepte de ale vieţii conjugale“... IV. Prietenul meu nu mai avea nici an an vechiu nici nou. Dacă în visuri darurile anului seu vechiu ’i se mai transmiseră ceva în cel nou, era o mică bucurie scăldată zi şi noapte în lacrimi, un nevinovat ângeraş: micul Publin. Şi ce mai ângeraş, micul Publin! Mă jucasem cu el o mică bucăţică din anul vechiu, la ale cărui momente expirătoare se trezise din dulcele-’i somn ca să-’i fie de faţă la prohod şi îmi continuam şi în anul nou plăcuta dis’ra’ţie. T-am lăsat barba să ’mi-o peptene, să ’mi o frizeze după voe cu drăgulaşele-’i mâni micuţe. Şi poate că, ajuns în anul nou, nu m’aş fi despărţit aşa uşor de el, dacă nu începea a-’mi da semne prin strigăte şi nedumerite mişcări de picioare, că s’a plictisit de mine. Plânsul nu ’i’l-am mai aşteptat. Tatăl băiatului grăbi a-’l lua în braţe şi in urmă chemă servitoarea, un tip chinezesc după formă şi asămănare, ca să-l adoarmă. Maria, aşa se numea servitoarea, pe care doamna casei şi-o adusese ca un fel de „general adjutant" chiar de ei din sat. Incepu procedeul de adormire al micului băiat. Şezând pe un scăunel, servitoarea, ţinea culcat pe spate, pe genunchii mei copilul şi cu mâna dreaptă stringându-m i ambele mânuţe — pe semne ca să nu ’şi-te ducă o gură, îl sgâţâia de gândeai că cerne la „zapsite". Eu rămăsei uimit de felul acesta de adormire şi chiar când eram pe cale să zic doamnei, ocu- Sibiiu, 4 Februarie n. Visita Monarchului la Petersburg. Ştirea dată ieri despre călătoria Monarchului nostru la Petersburg se confirmă şi totodată se vesteşte, că visita se va face cătră finea lunei lui Aprilie. Programul nu e statorit încă definitiv, dar’ se crede, că întreaga călătorie va dura opt zile, în suita M. Sale se vor afla următorii dignitari de curte: contele Goluchovski, ministru de externe; adjutantul M. Sale, contele Paar; consilierul de curte Cl au d y; medicul curţii Dr. K e r z 1; şeful de secţiune M e r e y, precum şi personalul cancelariei militare şi a cabinetului M. Sale. »Pester Lloyd« apreciază evenimentul acesta la locul prim cu următoarele cuvinte: »în primăvară va călători împăratul și Regele Francisc Iosif la Petersburg, pentru a înapoia Țarului visita. E un act de curioasie acesta, a cărui însemnătate politică nime nu o va pute trage la îndoială. Observaţiunile noastre nu trebue se se învîrtească în perspective prea îndepărtate; e destul a constatat că visita aceasta dovedeşte existenţa unor relaţiuni amicale între curţile din Viena şi Petersburg. Intimitatea dintre aceşti doi Suverani nu poate să nu aibă influenţă asupra situaţiunei politice generale, căci ne face a crede, că chestiunea orientală, care de nou începe a eşi la iveală în mod dominant, nu va avă efect tulburător asupra acestor două state, deopotrivă interesate la deslegarea problemei. Contele Goluchovski va acompania pe Monarch la Petersburg, şi aceasta însemnează că se vor ţină conferenţe politice. Toate comentarele dar’, făcute din incidentul nevenirii contelui Muraviev la Viena, trebue considerate de aceea ce sunt, — de poesie fără fond de adevăr!« O fi! Dar’ dacă visita Monarchului la Petersburg se face, cu grăbirea cu care se face, tocmai pentru aceea, pentru că contele Muraviev nu a fost la Viena?? De la Ligă. Foile patriotice aduc știrea — după »Kel Ert,« — că un membru marcant al noului comitet al Ligei din București va intreprinde în curând o călătorie prin Transilvania şi Ungaria, în scopul de a restabili pacea şi buna înţelegere între conducătorii Românilor, a stabili o procedură uniformă şi a pregăti terenul pentru o acţiune mai intensivă, în chestiunea naţională. Ştirea, fiind pusă în circulaţiune din cabinetul dlui Jeszenszky, are tot aceeaşi valoare ca alte ştiri »exacte ieşite din acest cabinet. Delegaţiunile. Neue Freie Presse dela 3 Februarie publică următoarea depeşă din Budapesta: »In conferenţele comune ale miniştrilor, ce s’au ţinut spre finea septămânei trecute în Viena şi care ’şi-au găsit sfîrşitul Dumineca trecută într’un consiliu de miniştri, s’a hotărît, că sesiunea delegaţiuniior, în anul acesta, nu se va ţină la primăvară, ci numai la toamnă. Decisivă pentru această stabilire a fost în prima linie dorinţa, ca desbaterile privitoare la reînoirea pactului economic să urmeze în ambele parlamente fără întrerupere. Dar, precum se vorbeşte în cercurile parlamentare, asupra acestei hotărîri au mai influenţat şi alte consideraţiuni, anume consideraţiuni la situaţia din afară şi la posibilitatea de incidente în Peninsula Balcanică, precum şi peste tot în Orient, care fac să apară mai nimerit de a convoca delegaţiunile pentru o epocă mai întârziată, în orice caz, foarte caracteristică decisiune, prevesteşte o desfăşurare interesantă a lucrurilor. Patriarchul ecumenic. Telegramele sosite din Constantinopol ne vestesc, că Patriarchul ecumenic întimpină mari greutăţi din partea membrilor oposiţionali din Sinod, în una din zilele trecute li s’a întâmplat următorul incident. Patriarchul a dispus ca episcopii din Heraclia şi Anechiali să plece imediat acasă, în diecesele lor, dar’ episcopii s’au opus şi au început să capaciteze şi pe ceialalţi membri ai Sinodului, ca toţi laolaltă să ceară demisiunea Patriarchului. Cum se vede, planul a succes, căci ultima telegramă