Tribuna, iunie 1898 (Anul 15, nr. 118-140)
1898-06-11 / nr. 126
Statul lui Bánffy. *, (m). Chestiunea de naţionalitate neresolvată şi care arde în spuză, socialismul, care ia întinderi tot mai mari, sărăcia şi miseria, care se lăţeşte în ţeară şi faţă de aceste un guvern îngâmfat, care nu se ştie altcum impune şi susţină, decât prin corupţie şi prin forţa brutală, sporind mereu gendarmeria... Iată punctele marcante şi caracteristice ale stărilor din statul lui Bânffy! Da, Ungaria de azi, se poate numi cu drept cuvânt statul lui Bânffy! Nu el a creat-o şi nu el singur a adus-o la starea de astăzi, dar, incontestabil, că la munca anteriorilor el a pus coroana, el a desăvîrşit ceea ce înaintaşii au pus la cale. De 30 de ani, de când Maghiarii au devenit stăpâni pe această nefericită ţeară, două mari gânduri au stăpânit guvernele lor liberale: a sugruma naţionalităţile şi a le maghiariza, apoi a se impune în lumea mare prin jucarea unui rol însemnat între popoarele Europei. Ambele scopuri au gâdilit orgoliul naţional al poporului maghiar, aplicat şi de altcum spre grandomanie şi făloşenie. Aceasta e causa, că guvernele, cari s’au succedat, măgulind fiecare această slăbiciune a Maghiarilor, în vederea celor două scopuri, ce le urmăreau, au fost lăsate aşa zicând cu mâna liberă. Astfel fiecare guvern, an de an devenia tot mai puţin liberal, mai puţin constituţional şi tot mai despotic. Din scopurile cele două nici unul nu a fost ajuns, dar’ s’a ajuns la alte resultate nu prea îmbucurătoare. Naţionalităţile ameninţate în existenţa lor naţională, ’şi-au grupat forţele şi s’au aliat, ca se poată susţină atacurile duşmăneşti. Acesta e un resultat, car’ al doilea e, că în urma speselor estravagante pentru a face din Maghiari un popor cultural, s’a lăţit miseria în ţeară, şi ca consecvenţă a acesteia socialismul agrar. A trebuit să ajungă la guvern un Bânffy, ca socialismul să vie a organisarăscoale şi, earăşi a trebuit să fie un Bânffy, care să nu afle un alt leac pentru resolvarea chestiei de naţionalitate şi a miseriei şi socialismului, decât despotismul, spionajul şi... glonţul. Bánffy e atât de mândru de sistemul seu, încât se laudă cu el publice; acum de curând a spus cu fală unui archiereu român, că are aşa un spionaj de perfect, încât e un cap de operă, e fără păreche... Dar, pe când Bánffy şi mamelucii lui se cred atât de puternici, pe atunci pământul se clatină sub ei şi basele şubrede şi false ale sistemului lor poartă în sine baccilul descompunerei. De 30 de ani s’a lucrat şi s’a creat în Ungaria pe base nenaturale, false şi mincinoase şi această lucrare a infectat încet cu încetul corpul „naţiunei“ alese, încât aceia dintre Maghiari, cari judecă lucrurile mai serios, se îngrozesc de starea poporului maghiar şi de calea, pe care a apucat societatea poporului conducător. Astfel este între alţii deputatul şi preotul Hock, care în un articol publicat în „Magyarország“ arată pericolul, în care se află poporul maghiar. Hock aminteşte, că în vieaţa popoarelor sânt epoce nefructifere, antemergătoarele decadenţei, în cari nu se naşte nici un ideal. Carlyle a numit aceste timpuri: epoce pornite spre perzare. „In astfel de timpuri — zice Hock — ordinea de drept să derapănă şi în locul ei să iveşte forţa voinică. Nu este un punct solid, pe care să ne putem răzima. Ori-unde păşim, terenul să cufundă sub picioarele noastre. Să clătină, să descompune totul in jurul nostru şi ameninţă cu surpare, deoarece esenţa adevărată a lucrurilor e acoperită cu verii minciunilor. Cu faţă obraznică să ridică păcatul, căci simte, că poate domina. Ah! acesta nu mai e imperiul lui Dumnezeu, „cu dreptate şi iubire“, ci al lui Belial şi va veni ora amară de răfuire, când naţiunile degenerate vor bea din paharul de infecţii“. După aceasta continuă astfel: „Noi încă am ajuns la acest punct hotărnid la decadenţă. Răul e foarte serios, deoarece în organismul fetei nu s’au ivit boale locale, ci simptoamele de descompunere a sângelui. Azi aici sparge o bubă, mâne colo alta şi noi de giaba ascundem, de giaba voim să vindecăm bubele, dacă sângele stricat şi înveninat circulează m arteriele noastre. Răul e serios, căci am ajuns acolo, încât o schimbare politică nu ne poate folosi nimic. Poporul acesta nu are lipsă numai de o simplă schimbare de guvern, ci de o transformare socială profundă, radicală Așa scrie Hock și în scrisele lui purul adevăr se cuprinde. Decadența poporului maghiar — pentru statul lui Bánffy un nou punct caracteristic, pe care trebue să-l punem în șirul celor amintite la începutul articolului. De toate aceste vise lui Bánffy şi sateliţilor lui jidoviţi puţin ii pasă, cum nu le-a păsat odinioară nici acelor oligarchi cari au dus Ungaria la Mohács. El orbit, merge înainte pe calea croită de spioni şi gendarmi, fără a vedea, că la capătul ei se află prăpastia, în care sistemul introdus de liberali şi perfecţionat de el, nu va căda singur, ci va tîrî după sine şi poporul maghiar. Lui Bánffy nu-i pasă, numai razimii despotismului deocamdată să trăească: spionii şi gendarmii. FOIŢA „TRIBUNEI“. CELEI MOARTE Din giulgiul morţii ’rfăşurată, Revino ear’ la mini aproape: Mult reci și strimte-’s cele groape Gând dragostea-’i.... nemăsurată! Ga Venera din valul mărei, Stăpâna sufletului meu, Răsai din negura uitărei. — Noian de vremi te-am plâns mereu! George G. Orleanu. LEGE NOUA. Eram în vis... Tu lângă mine Ședeai atât de blând şi dornic, C’atunci aş fi voit ca timpul Să fie ’n veci de veci statornic. Dar’ despre zori printre perdele Lumina drumul ’şi-a deschis, Şi tu de grab’ me părăsiseşi Odată cu frumosul vis. De ce natura nu voit-a O lege nouă se arete: Reala ’n visuri să-’l transforme, Ear’ visul... în realitate! Elena Ocrida. Inelul graţiei. — Din ultimele momente ale reginei Elisabetade Otto Moser. Regina Angliei, Elisabeta, pătimaşa fiică a lui Henric Vill-lea, are o istorie politică chiar aşa de sbuciumată, ca şi aceea a inimei ei, vise pe când cea dintâiu devine din ce în ce mai strălucită în decursul îndelungatei sale vieţi, aceasta din urmă ia o formă tot mai posomorită. Timp de mai mulţi ani umblă superba domnitoare, se câştige prietenia şi iubirea contelui Leicester şi e îndoială, dacă pe aceea o a gustat vreodată curată şi fără oarecare experienţă amară. După moartea contelui, ea îşi întoarse graţia spre finul vitreg al acestuia, Robert Assix,ore era de 21 ani, însă şi acesta îi dâdu de mai multe ori prilej ca să fie jeleasă, din care caută regina, care iubia cu pasiune pe răsfăţatul tinăr, îi aplică odată, la cutare omiune, o palmă. Se înţelege, că aceasta îi fu îndată compensată cu nenumărate semne de graţie. Totodată ii dădu regina spre deplină împăcare, cu inel jurându-’i, că ori-ce rugare a sa, şi ori-ce ar cere, ’i se va împlini, îndată ce i s’ar arăta juvaerul. Doisprăzece ani trecuseră acum; Elisabeta încărunţise şi contele Essex ardea de dorul eliberărei din cătuşele încărunţitei. Şicanăiior şi temerilor ei neîntemeiate, el răspundea cu o cerbicie îndrăzneaţă, şi nici nu se lasă să fie reţinut dela unele campanii, ceea ce într’adevăr îl ridică tn ochii poporului, în schimb însă îl răsplătește din partea reginei ca imputarea, că ar preferi gloria externă iubitei ei. Gând apoi află, că Essex s’ar fi cununat in secret, ii luă la aspră răspundere. Essex arătă o purtare bruscă și răspunse cu declarațiuni nesocotite, cari au trebuit se vateme adânc pe vanitoasa regină. Şi totuşi ti iertă încâ-odată, Incercându-’l chiar şi cu noue favoruri. Dar’ când cu toate acestea 11 depărta din Anglia pe câtva timp, cu o solia, vrând poate să-’l înstrăineze de soţia lui, el socoti aceasta ca şi un exil, la care inimicii lui vor fi înduplecat pe regina, și se întoarse plin de mânie la Londra, după terminarea abia de jumătate a afacerei. Mânia tulbură privirea lui curată, o răscoală de popor ce înscena se întoarse în defavorul lui, și favoritul Elisabetei, încă tot iubit ferbinte de ea, fu aruncat în închisoare, la Tower. Procesul pe care-l purtă procurorul de stat Bacon, secretarul de odinioară al contelui, se termină cu condamarea la moarte, de vreme ce acuzatul refacă cu cerbicia a aplica împrejurări ușuratoare. Elisabeta trăgă că multă vreme subscrierea sentenţei de moarte. Ea credea, că bărbatul iubit de ea, în urmă totuşi se va ruga de iertare. Dar’ asta nu se întâmplă, nici chiar atunci când ea trimise în ascuns la el pe încrezuta ei damă de curte, pe tinăra contesă Nottingham. El ar fi refuzat să ceară graţie şi chiar şi acum ar fi cutezat să batjocorească pe regina. Astfel raportă Nottingham. Atunci se trezi în inima fetei lui Henric alII-lea turbarea sălbatică. Ga mână puternică subscrise ea mandatul de executare și peste câteva ore stinseră, sub săcurea călăului ochii aceia pe cari ea așa de des ’i-a fost numit lumina sufletului ei. Essex era mort şi liniştea Elisabetei perdută pentru totdeauna. Se zice, că ea ar fi lăsat să ’i se aducă capul celui executat şi că aşezat In spirt de vin ’l-ar fi păstrat tn odaia ei. Ea plângea şi îşi frângea mânile în singuratica chilie, şi apoi se cufunda iarăşi într’o melancolie adâncă, înaintea curtenilor făţărea linişte şi tărie. Astfel o urmări întristarea după bărbatul iubit, timp de aproape doi ani; atunci ’i se frânseră puterile, ea căzu pe patul durerilor. Pe padimentul tăinuitei sale odăi trebuiră să-’i întindă un covor şi să-’l aştearnă ca perini şi pat; pe acesta odihnea regina. După părerea ei, acesta nu era un crivat al morţei, de care se temea. Aşa zăcu ea timp îndelungat, aţîntindu-’şi adeseori inainte’i privirea posomorită, şi şoptind din când în când printre palidele buze, numele favoritului sacrificat. Apoi ’i se aprindeau iarăşi ochii de un foc fioros şi pieptul ’i se ridica într’o frică sălbatică. Era la 23 Martie 1603, cam pe la miezul nopţei, când regina se trezi din o visiune încurcată. în odaie domnea o tăcere mortală, pe care numai sunetul monoton al pendulei din scrinul de lemn al orologiului o conturbă, ca o admontare a morței, care se apropia cu pași repezi. Lângă căpătâiul Elisabetei şedea dama ei de onoare, contesa Notingham, care se sfîrșea în lacrămi. „De ce plângi, Nottingham?“ întrebă regina cu glas răgușit. „Eu nu’s aşa de bolnavă după cum socotesc alţii! O na, ea oară o să prind pateri; — îmi este mai bine decât peste zi! Lasă-mă singură — sau na, rămâi aici! Câteodată ’mi se pare ca şi când aş vedea acolo pe părete o umbră — cu o varga roşie ca sângele în jurul grumazilor. Eu nu mă tem — însă--------“. „Maiestate“, suspină contesa, „Dumnezeu din cer poate să dispună în fiecare moment asupra Voastră ca şi asupra mea, de aceea înfricoşatul secret care mă munceşte, trebue să cadă de pe sufletul meu, ori şi care ar fi soartea mea“. „Ce vrei — un secret?“ şopti regina. „Vorbeşte, Nottingham — ce secret* ? „O, doamna mea — eu sânt ucigaşa contelui Essex !* se tângui contesa suspinând, ascunzându-’şi faţa în palme. „Essex — Essex!* bâlbăi regina, car’ în ochii ei stinşi părea că s’a aprins un fulger. „’Mi-aţi demandat să cercetez pe nenorocitul în închisoarea din Tower“, continuă contesa, „să-i dau prilej să ceară graţia regească — şi el a făcut-o aceasta ! Elmi-a dat acest inel — pentru Voi, şi numi-a refăcut Însemnarea acestuia, precum şi speranţa lui legată de el“. Privirea înmărmurită a reginei se aţinti asupra gurei celei ce vorbia. „Eu 11 iubiam*, continuă contesa, „îl iubiam cu gingăşie nebună, şi el — mă batjocorea şi mă despreţuia. Acum aveam răzbunarea în mâna mea. El îmi dădu inelul, ca să-’l arăt reginei, şi să-’i aduc aminte de ora în care graţia patroanei lui, ’i’i-a fost dat. Ea trebuia să cer iertare pentru el, însă încă tot arzând de dorul răsbunărei pentru dispreţul ce am suferit, reţinui inelul, înşelat pe Maiestatea Voastră prin o raportare falsă, şi osânditul trebui să moară!“ Un ţipet lin, de durere scăpă de pe buzele Elisabetei, şi leşinând îşi închise ochii. Inima îi era zdrobită. Dar, încă odată mai isbucni natura cea fioroasă şi superbă a lui Henric al VlII-lea în moştenitoarea lui, de astă-dată ca se înceapă lupta cu moartea cea tare ca stânca şi neîmpăcată ca ea însăşi. Descoperirea, că favoritul seu, ultima lucire încălzitoare a soarelui vieţei sale, a fost dat călăului prin o intrigă, influenţă în mod zdrobitor asupra ei, durerea amară paralisă pentru totdeauna puterile ei. Peste o oră de luptă zadarnică, contesa Salisbury închise ochii celei care murise. Trad. Enea Pop Bota- Sibiiu, Joi 11/23 Iunie 1898 Anul XV abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fl. 50 cr., 1/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchia: 1 lună 1 fl. 20 cr., 1/ an 3 fl. 50 cr., 1/, an 7 fl., 1 an 14 fl. 1Pentru România și străinătate: 1/4 an 10 franci, 1/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamente se fac numai plătindu-se înainte. Apare în fiecare zi de lucru INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua-oară 6 cr a treia-oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Radiaţia şi administraţia: Strada Popricii Nr. II1. Se prenumeră şi la poşte şi la librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Numeri singuratici ă 5 cr. si vend la »Tipografia«, soc. pe acțiuni Numeri singuratici â, 20 bani se vend la librăria G. Cârjean în Ploeşti Sibiiu, 22 Iunie n. Un refus semnificativ. Din prilejul jubileului de 50 ani al Monarchal», societatea de tir vieneză aranjează mari sărbări, la care a învitat multe societăţi de acest fel. Vor veni delegaţiuni din toată monarchia, apoi din Paris, München etc. Oraşul Berlin însă nu ’şi-a pregetat a refusa pur şi simplu Invitarea ce ’i s’a adresat. A fost o discuţiune penibilă ce s’a făcut in senatul capitalei germane asupra învitărei, — care pune în stranie coloare relaţiunile dintre Viena şi Berlin. Se ştie că şi societatea de tir din Budapesta a refusat Invitarea! * Serbarile dela Fraga date din prilejul aniversarului centenar a naşterei lui Palacky s’au desvoltat într’o mare manifestaţiune a spiritului de rassă al slavismului. Cehii s’au înfrăţit cu Polonii. Ruşii au accentuat unitatea tuturor Slavilor cu Slavii din monarchie şi au cerut ca ideea aceasta să se propage în Ungaria. Mateiu Dula, representatul Slovacilor, a vorbit şi el, aclamând coroana Satului Venceslau şi dorind realizarea aspiraţiunilor legate de ea. Ziarele maghiare dau mare importanţă sărbărilor şi sânt îngrozite de ideea cuceritoare a panslavismului. Bud. Hirlap strigă desperată că ne Înecăm în oceanul slavismului şi zice că se aliază şi cu Lueger numai se rămână Maghiari şi liberi. Dar’ şi stăpânitori peste alte popoare?... Jeszenszky — secretar de stat. Sa confirmă ştirea, că în locul lui Latkoczy Imre, secretar de stat In ministerial de interne va fi denumit „cavalerul* Jeszenszky, faimosul şef al cancelariei ministrului-president, al secţiei naţionalităţilor şi al poliţiei de stat, alias, al detectivilor Nu ne vom mira, dacă sub acest miserabil sistem politic, Jeszenszky va fi denumit chiar ministru de interne. El Întruneşte toate calităţile hămişagului bâoffyst. Iată ce scrie Hazánk despre această denumire a lui Jeszenszky, care se ştie, că ’şi-a câştigat şi faţă de oposiţia maghiară oare cari merite: „Jeszenszky, e cunoscut, că s’a făcut vrednic de această înaintare. Ultimele alegeri se ştie că el le-a condus, el a împărţit vele 1 milioane ale coruptiunei, cu care preţ a adunat majoritatea parlamentară de azi. Firele inventărilor, abisurilor electorale s’au concentrat in mâna lui; e foarte firesc lucru, dacă atâtea merite nu rămân nerăsplătite. De altfel întrarea lui Jeszenszky tn ministeriul de interne arată, că proximele alegeri tot In sinul acestui minister se vor conduce — dacă anumit până atunci vre-un binefăcitor viscol al indignărei nu va mătura guvernul lui Bânffy spre a-l arunca Indéret de unde a eșit, în întunerecul necunoscut*. Latkoczy va fi denumit la o sinecură — vicepreşidenţia judecătoriei administrative. Pentru locul său vacant în cameră e candidat tot Jeszenszky. Căj va fi ales — e sigur. Congresul Şerbilor. Conferenţa convocată de patriarchul Brancovici la Garloviţ, după o desbatere îndelungata, s’a împrăștiat fără de-a ajunge la ceva rezultat. Minoritatea in frunte cu patriarchal a propus se se facă o apropiere între guvern și între congres, și se se convoace din nou congresul — majoritatea însă s’a declarat pe lângă Nr. 126 atitudinea anterioară a congresului, că nu intră în pertractare cu guvernul, fiindcă acesta nu are alt scop, decât ştirbirea autonomiei bisericei sârbeşti. Ear’ scopul congresului nu poate fi, decit promovarea intereselor bisericeşti şi naţionale ale poporului sârbesc. Măcelul de la Doi. — Glasul „Ligei“. — în ultimul seu număr, Liga Românii publică după Tribuna detailat raport despre măcelul săvîrşit la noi de ostaşii nouei armate maghiare, şi apreciază la loc de frunte această monstruositate ungurească. Iată un pasaj din articolul „Ligei“: „Acum câţiva ani, când apăru „Replica“ tinerimei universitare din Transilvania, care arăta sălbătăciile administraţiunei şi în special ale gendarmeriei maghiare, se mai găsiau Români cari credeau că Replica exagerează lucrurile. Astăzi, după măcelurile dela Mehadica, Feldru şi Doi, va mai fi cineva care să se îndoiască de cruzimea sbirilor maghiari ? Unde, în Europa centrală, se mai pomeneşte, ca pentru o ceartă între locuitori şi o lipitoare a satului, administraţiunea să se năpustească cu o asemenea furie medievală asupra bieţilor oameni fără arme şi să-ş i ucidă ca pe nişte vite ? Asemenea măceluri nu se mai întâmplă decât în Ungaria, căci numai acolo mai trăeşte azi, în mijlocul Europei culte, un popor ce vrea să-’şi realiseze visuri politice nebune, prin teroarea gloanţelor. Şi la cine se reclame nenorociţii Români într’un stat, ce ’şi-a pus problema să-’i extermine? La judecătorii! Dar’ judecătoriile de acolo sânt compuse din connaţionali de ai lui Bereczky, cari toţi se bucură că ideea de stat maghiară „s’a impus“ Românilor prin fel şi spadă. Da, un întreg popor ce numără milioane de suflete este azi la discreţiunea tuturor lăpădaturilor societăţei omeneşti, la discreţia ciocoilor şi gendarmilor maghiari, fără putinţă de apel, fără nădejde de a găsi dreptate în străbuna lor patrie !“