Tribuna, aprilie 1899 (Anul 16, nr. 72-93)

1899-04-01 / nr. 72

Pag. 286Sibi­a, Joi, sfintele lui stele. (Aplauze. Mare emo­­ţiune în sală). Dar­, domnilor, să cău­tăm o mângâiere. Să nu regretăm peste măsură greşelele noastre, căci prin greşelele noastre am ajuns astăzi să dăm un exemplu istoric, să arătăm lumei cum se prăbuşeşte de sus, din culmea mărirei, omul care a înşelat speranţele scumpe ale unui popor de inimă. Şi nu voiu regreta decât un lucru, că Sturdza, căzând din slava nea­mului pe care a pătat-o, ori­cât de jos ar ajunge, tot va fi destul de sus pen­tru un om care a compromis cea mai mare problemă a timpului nostru. Ai dar, ascultând dureroasele mele accente, vă rog să nu credeţi că sunt aţîţat de patima răsbunărei. Nu, în con­tra persoanei lui, materiale, nu am ni­mic. Nu, eu n’aş fi în stare să-’l ating. Şi nimenea din acei cari ţin la curăţe­nia peliţei din vîrful degetelor nu pot ca să-’l atingă. Nu, eu nu-mi doresc nici o nenorocire. Aş voi ca să trăească mult; să fie sănătos şi voinic, pentru­ ca să vază în sfîrşit dezastrul moral, poli­tic şi naţional, la care ne-a tîrît Da, să-­l apuce şi copiii d-voastre; să vază şi ei cum se execută verdictul definitiv al celor 12 milioane de Români în con­tra unui om nevrednic de a cârmui de­stinele României. Aş dori să trăească îndeajuns, pentru­­ ca să se simtă ne­contenit sub prigonirea conştienţei na­ţionale, pentru­ ca să se vadă în mijlo­cul Românilor, ca într’un luminiş din codru, ocolit şi privit cu oroare, fără ca nimenea să se poată apropia de dînsul. Acela, care a înmulţit numărul mar­tirilor dincolo şi a făcut martiri din­coace, va expia şi pentru durerea de dincolo şi pentru ruşinea de aici. (Aplause unanime). Şi dacă ar fi să propun o pedeapsă, eu, domnilor, aş alege pe următoarea: numele lui Dimitrie Sturdza să fie şters din paginile istoriei noastre contimpo­rane. Nimenea să nu ’i-’l scrie, ni­menea să nu ’i-’l pomenească. Să scrie despre el fără numele lui, cel puţin când se va scrie istoria dela 1893 şi până la căderea lui. Da, să se scrie astfel: — »Acela care făgăduia poporului în 1893, exaltându-şi ilusiile, este tot acela care în 1899 stinse toate speranţele, îndurera toate inimile, revoltă toate conştienţele«. (Aplause prelungite), în frumosul pa­lat al dogilor din Veneţia, în magnifica sală a consiliului de jur împrejur, sunt zugrăvite portretele tuturor acelora, cari au guvernat puternica republică. Un singur portret nu se vede. El e acope­rit cu o pânză neagră. E chipul doge­lui Marino Fallieri. Venețianii au ho­­tărît, ca imaginea aceluia care a com­plotat în contra statului să nu se trans­mită secolilor viitoare. Astfel ar trebui, ca în istoria acestor ani de luptă şi de umilinţă naţională să atle alăturea toate numele bărbaţilor, cari s’au luptat între dînşii, conduşi de un ideal curat şi înalt, numai numele lui Dimitrie Sturdza să lipsească, în semn de respect pentru ur­maşii noştri, cari vor ceti nefericirile noastre. Dl Take Ionescu vă spunea Dumi­neca trecută, inspirat de cuvintele celui mai energic Român, să nu încheiem nici­odată discursurile din întruniri publice fără a ne reaminti, că Sturdza trebue să cază de la putere. Domnilor, eu aş dori ca să ne re­amintim această ruşine, nu numai în în­truniri publice, ci necontenit, la ori­ce impresie din vieaţa noastră. Mergi pe drum. E zi frumoasă, e soare luminos şi cald. Să nu uiţi de a zice: — »oh! ce păcat că acest soare luminează şi pen­tru Sturdza, şi e încă la putere«. După munca grea a zilei, vă duceţi acasă. Noaptea a sosit. Când veţi închide ochii ca să vă odihniţi, înainte de a adormi să tresăriţi şi să ziceţi: — »Oh! ce păcat că noaptea aceasta va odihni şi pe Di­mitrie Sturdza, şi e încă la putere!« Astfel să vă preparaţi inimile, să vă oţă­liţi caracterul, ca voinţa d-voastre isbuc­­nind, năprasnic de mare, să alunge fa­talitatea oarbă din destinele patriei. în cameră domnii Take Ionescu, Fleva, Marghiloman şi alţi bărbaţi de inimă au analisat şi dovedit primejdia noastră. Astăzi, aţi auzit pe domnul Fi­­lipescu. Renunţ la ori­ce analiză. Astăzi lupta se dă în numele steagului neamu­lui românesc, care nu în numele steagu­lui vre­unui partid politic. Domnilor, în trecutul nostru de cin­ste şi de vitejie, când voevozilor ţărei li­ se părea că victoria se clatină neho­­tărîtă, alegea o roată de eroi sprinteni, le dădea steagul ţărei, îi arunca în mij­locul duşmanilor, apoi învîrtindu-se spre cetele cele mai şovăitoare le striga: — »înainte copii, să nu lăsaţi steagul!« Şi cei cuprinşi de frică, văzând cum fâlfăe în primejdie steagul lor glorios, se îm­bărbătau, se aruncau în luptă şi bi­­ruiau. Steagul neamului nostru este în primejdie. Să nu-­l lăsăm în mânile lui Dimitrie Sturdza, căci în mânile lui duş­manii îl vor sfăşia şi pângări. Din mân­dria şi gloria de până acum, ne vom alege cu nişte petece murdare. Şi sub aceste petece nu vom pută trăi, va tre­bui să abdicăm dela dreptul de a fi ca popor, căci nu e popor posibil cu infa­mia pe frunte! MIA „TRIBUNEI“. ÎNVIERE. 1 — Roman — 2 de Leon Tolstoi. (Urmare). II. Povestea Maslovei era una dintre cele mai banale. Copilă naturală a unei ţărance, ea ajuta pe mama ca să îngrijească de vaci, la un castel. Ţăranca nemăritată, făcea în toţi anii câte un copil; şi cum se întâmplă în asemenea împrejurări, copiii născuţi erau pe dată botezaţi; după aceasta mama lor, fiindcă ei veniseră fără ca ea să-’i cheme, şi fiindcă o îm­­pedecau dela lucru, nu-’i mai nutrea ; aşa, că sărmanii copii nu aşteptau mult până să moară de foame. Deja cinci copii se prăpădiseră astfel. Toţi fuseră botezaţi îndată după naştere, apoi mama lor nu-’i mai nutrise şi ei muriseră. Al şeselea, copil făcut cu un Ţigan care trecuse pe acolo, se întâmplă să fie o fată, ceea­ ce, de alt­mintrelea n’ar fi împedecat-o să aibă aceeaşi soarte ca şi cei dinaintea ei, dacă întâmplarea n’ar fi făcut ca una dintre cele două domnişoare, deşi bătrâne, cărora le aparţinea castelul, să intre un mo­ment în văcărîe ca să certe servitoa­rele din pricina unei oare­ care smântâne care mirosa a vacă, în văcărîe, lăuza era întinsă pe pământ, având lângă ea un copil frumos, plin de vieaţă şi sănă­tate. Cocoana certă servitoarele şi fiindcă au preparat rău crema şi fiindcă au dat adăpost în văcărîe unei lăuze; dar’ ză­rind copilul se îmblânzi şi se oferi chiar ca să-­i fie naşe. Apoi milostivindu-se de fina ei, dete mumei lapte şi ceva bani, ca să-­şi poată nutri copila; şi astfel aceasta rămase cu vieaţă. Şi de aceea bătrânele d-soare stăpâne, îi ziceau Maslova, »mântuita«. Copila era de trei ani, când mamă-sa se îmbolnăvi şi muri. Şi fiindcă văcă­­riţa cea bătrână, bunică-sa, nu ştia ce să facă cu ea, cele două bătrâne domni­şoare o luară la castel. Cu ochii ei mari şi negri, ea era o copiliţă din cale afară de vioaie şi de plăcută; bătrânele caste­lane se desfătau privind-o. Cea mai tâ­­nără dintre ele, şi cea mai îngăduitoare totdeodată, se numia Sofia Ivanovna, gătea pe micuţa, o învăţa să cetească, visa să facă din ea o guvernantă. Măria Ivanovna, dimpotrivă, zicea că trebue să facă din ea o servitoare, o frumoasă cameristă; ca urmare ea era pretenţioasă, poruncea copilei şi câte­odată, în mo­mente de indisposiţie, o bătea. Astfel, din pricina acestei îndoite influenţe, co­pila, crescând, deveni jumătate cameristă, jumătate guvernantă. Chiar numele care ’i­ se da, corăspundea acestei stări inter­mediare; nu o numiau nici Katia, nici Katenka, dar’ Katioșa. Ea cosea, rînduia prin camere, servia cafeaua, şi câte­ odată ’i­ se îngăduia să ţină tovărăşie stăpâ­nelor sale şi să le cetească. De mai multe­ ori, fusese cerută în căsătorie, dar’ întotdeauna refusase, sim­ţind că vieaţa ’i-ar fi nesuferită cu un lucrător, sau cu un servitor, desmierdată cum era prin dulceaţa vieţei de stăpân. Astfel îşi petrecu vieaţa până la optsprăzece ani. Pornea pe al nouă­­sprăzecelea an, când sosi la castel un nepot al celor două doamne, care deja mai petrecuse vara întreagă la mătuşile lui şi de care tânăra fată se amorezase de atunci. El era oficer şi venia să se odihnească câteva zile, în trecerea­’i, înainte de a porni cu regimentul seu la răsboiul cu Turcii. A treia zi, în ajunul plecărei lui, el se duse la Katioşa, şi de dimineaţă plecă, după­ ce-’i dedese un bilet de o sută de ruble. Trei luni după plecarea tinărului, ea recunoscu, fără o urmă de îndoială, că era în­sărcinată. Din momentul acela totul îi păru împovărător; nu se mai gândia decât la mijlocul de a scăpa de rușinea ce o aștepta, își servia stăpânele în sală. Cele două cocoane bătrâne băgară de seamă repede. Maria Ivanovna o certă odată sau de două­ ori; dar’ la urmă, cum spuneau amândouă, se văzură silite »să se despartă de ea«, ceea­ ce în­semnează că o dădură afară. Plecând dela ele, întră ca fată în casă la un sta­­novoi; dar’ nu putu să stee acolo mai mult de trei luni, fiindcă stanovoiul, om bătrân, de cincizeci de ani, începu din a doua lună să-’i facă curte. într’o zi când se arătă deosebit de stăruitor, ea-’l facu dobitoc şi drac bă­trân, şi fu concediată pentru obrăznicie. Să-’şi caute un alt loc, nu-’i mai putea trece prin minte, întru-cât ciasul facerei se apropia. întră în gazdă la o țărancă, o văduvă care, odată cu ţinerea unui debit de vin, se îndeletnicea une­ori şi cu moşi­tul. Facerea se întâmplă fără multă suferinţă. Dar’ moaşa, ducându-se în sat la o ţărancă bolnavă, dete Ka­­tioşkei frigurile puerperale. Copilul, un băieţaş, bolnav şi el, a fost trimis la mn asii, unde muri numai­decât, chiar sub ochii bătrânei care-­l adusese. Drept ori­ce avere Katioşa avea o sută douezeci-şi-şepte de ruble; doue­­zeci-şi-şapte, câştigate, şi cele o sută pe care­­i­ le dăduse înşelătorul ei. Când eşi de la moaşă, îi mai rămaseră şese ruble. Moaşa îi luase patruzeci de ruble, pen­tru găzduire vreme de două luni; două­­zeci-şi-cinci serviseră la trimiterea copi­lului la asii, şi moaşa mai ştersese patruzeci de ruble, sub formă de îm­prumut, ca să-­şi cumpere o vacă; cât pentru cele douăzeci de ruble ce mai rămâneau, Katioşa le cheltuise fără să știe cum, pe cumpărături nefolositoare, pe daruri, astfel încât când fu vinde­cată, se văzu fără bani şi silită să-­şi caute un loc, întră la un păzitor sil­vic. Acest forestier era însurat, dar’ chiar din prima zi, ca și stanovolul, în­cepu să facă curte tinerei servitoare. Aceasta la început căuta să se scape de urmările lui, căci vrea să-­şi păstreze serviciul. Dar’ el avea mai multă ex­perienţă şi mai multă şiretenie decât ea, şi mai ales îi era stăpân şi putea să o trimită unde voia; şi astfel, pân­dind momentul favorabil, se arunca asupra ei şi o posedă. Femeia lui nu întârzia să fie încunoştiinţată despre aceasta. într’o zi surprinzându-’şi băr­batul într’o cameră singur cu Katioşa, o bătu pe aceasta peste faţă până o umplu de sânge, şi o dete afară fără să-’i plătească leafa. Atunci Katioşa se duse la oraş, la o mătuşă a ei, al cărei bărbat era le­­gător; el avusese altă­ dată o stare bu­nicică, dar’ îşi perduse muşteriii şi de­venise beţiv, cheltuind la cârcimă toate paralele cari îi cădeau în mână. Ne­vasta lui ţinea o mică spălătorie, al cărei neînsemnat venit, îi servia să-’şi întreţie copiii şi pe beţivul ei de bărbat. Ea propuse Katiosei să o înveţe meşteşugul ei, dar’ aceasta văzând vieaţa grea a spălătoreselor cari lucrau la mă­tuşa sa, stetu la gânduri şi se adresă de preferinţă la un biurou de plasare, cerând un loc de servitoare. Găsi, în­­tr’adevăr, un loc la o cocoană văduvă care avea doi băieţi, dar, după o săptă­mână de la intrarea ei în această casă, cel mai mare, un colegian din clasa a şesea, cu mustaţa mirîndă, îşi uită de studii spre a face curte drăguţei bone. Mama dete toată vina pe aceasta şi o concedia. (Va urma). Revistă externă. Conferenţa de pace. Cu cât se apropie ziua de deschi­dere a conferenţei de pace, cu atât se răspândesc tot mai multe ştiri asupra agendelor conferenţei, fără a se şti ceva positiv. Cu toate aceste se pare proba­bilă şi naturală ştirea cea mai nouă, că la conferenţă fiecare stat va ave numai câte un vot şi că din discuţii vor fi exchise chestiile, cari sunt stabilite în tratate şi a căror desbatere ar perturba raporturile politice dintre diferitele state. Mai puţin probabilă se pare a fi ştirea, dată din Raguza şi privitoare la Muntenegru şi la Sârbi. Din Raguza adecă se depeşează, că în Muntenegru sunt de credinţă, că în conferenţă vor veni la ordinea zilei şi chestii de ale politicei militante şi între aceste cu deo­sebire aspiraţiile Şerbilor. Din cauza aceasta Muntenegru va trimite la conferenţă 4 representanţi, în frunte cu Bogo Petrovici, care de altă parte prin Macedonia, Sârbia­ veche, Her­­ţegovina etc. se adună iscălituri la o petiţie destinată pentru conferenţă şi în care se cere, ca toţi Sârbii să fie uniţi cu Muntenegru. Ştirea, cum am amintit, este puţin probabilă. Din toată lumea. Din Creta. Polonii în Prusia. — Din China. — Din Filippine. — Prinţul guvernator al Cretei, George, a proclamat o amnestie pentru delictele politice comise din Septemvrie 1896 până în Decem­vrie 1898, afară de acele comise la Candia în August 1898. Ministrul de culte al Prusiei a respins o petiţiune a preoţimei catolice din Silesia­­superioară, în care se cerea să se dea teren mai larg în şcoală limbei polone. Petiţia a fost recomandată de cătră cardina­lul Kopp.* TRIBUNA Din Peking se depeşează cu datul de 9­­. c., că trupele franceze şi ruseşti de ma­rinari, comandate acolo pentru paza ambasa­delor, au părăsit capitala. * După o știre mai nouă, sosită din Fi­lippine de la generalul Otis, generalul Lawton a ocupat orașul Santa­ Cruz, spre sud dela Manilla. Filippinenii au avut perderi mai mari, decât Americanii. Lawton a luat la goană pe dușman.­..... Pierirea maghiarismului in Tolna. — Articol din Magyarország. — Ştirea de ieri, despre revolta Nem­ţilor din Tolna, a produs pretutindenea mare sensaţie. Era generală scandali­­sarea asupra caşului, dar’ nu mai puţin generală era şi surprinderea, că Nemţii din Tolna sunt capabili de aşa ceva. Cine ar fi crezut — se zicea pretutinde­nea — că aproape de capitala maghiară, la malurile Dunărei blonde celei mai maghiare, în mijlocul unei poporaţiuni maghiare de 67°/» — să se poată întâmpla demonstraţiuni în contra maghiarimei? Revoltătorul caş însă nu pentru toţi a fost surprindere, întocmai cum astronomii preziceau din simpli calculi presenţa cutărui meteor ascuns, tot ast­fel ar fi putut prezice politicianul cul­tural maghiar, că ce se pregăteşte în Tolna. Sânt cifre răci acelea, pe basa că­rora o zicem aceasta. Cifre, cari deja de ani de zile vestesc pustiirea maghia­rimei pentru puţinii cari se ocupă se­rios cu politica culturală maghiară, care nu conform sistemului lui Bánffy. Despre comitatul Tolna să vor­bească însă cifrele. Conform numărotărei din 1890, în comitatul Tolna maghiarimea locuia în proporţie de 67.17°/,. Schimbările obve­­nite de atunci încoace vor eşi la iveală cu ocasiunea număratărei din anul vii­tor. Avem însă la mână datele despre generaţia de 6—15 ani obligată a cer­ceta şcoala, deci despre acea pătură a poporului, care peste circa două decenii va da icoana statistică a comitatului după naţionalităţi şi confesiuni. Datele acestea, chiar şi cele din ul­timii trei ani — 1894—1897 — vestesc pustiirea precipitată a maghiarimei din Tolna, scăderea ei şi faţă cu aceasta în­tărirea germanismului. Maghiarimea arată an de an cu câte 900—1400 mai puţini băieţi de şcoală, acolo unde în întreg comitatul ea are azi 24.406 bă­ieţi de şcoală. Paralel cu aceasta germanismul la băieţii de şcoală arată an de an câte un crescement de 400—500. Dar’ să vorbească însăşi cifrele: băieţi de şcoală maghiari germani în 94—95 erau 29.979 13.190 » 95-96 » 28.491 13.629 » 96—97 » 27.534 13.781 Datele oficiale despre anul şcolar 97—98 nu le avem încă. Decreşterea permanentă în numă­rul băieţilor de şcoală maghiari şi cre­şterea permanentă în cel al Germanilor constitue pentru noi mare perdere de forţe. Ar crede însă omul, că pe lângă heghemonie maghiară vestita noastră politică naţională ne va conserva ba­rem prin instrucţie maghiarimea astfel scăzută. Şi iată, ce vedem? Aceea, că pe lângă scăzământul în numărul băieţilor maghiari obligaţi la şcoală, numărul ce­lor cari de fapt cercetează şcoala, arată un scăzământ încă şi mai mare. Pe când numărul obligaţilor la şcoală arată scă­zământ de numai 900—1300, cel al celor cari de fapt cercetează şcoala, arată scăzământ de 1400—1500 an de an. Iată statistica băieţilor, cari cerce­tează şcoala în comitatul Tolna: Maghiari Germani în 1894—95 27.291 12.410 » 1895—96 25.893 12.750 » 1896—97 24.406 13.221 Cum se schimbă raportul de naţio­nalitate din comitatul Tolna, cunoscut din numărotarea dela 1890, se poate vede din compararea următoarelor trei date: Conform numărotărei din 1890 ma­ghiarimea făcea 67.17°/0 din întreagă po­­poraţiune a comitatului. La obligaţii de şcoală pe anii 1894—1897 deja numai 69.20, 67.38, 66.43°/, sunt Maghiari. Conform acestora, maghiarimea obli­gaţilor de şcoală pe timpul milleniului stătea pe un nivel cu maghiarimea po­­poraţiei, în decurs de trei ani scăzând cu 3°/,. Percenţele maghiarimei la cei cari cercetează şcoala sunt: 68.40, 66.74 şi 64.62°/,. în trei ani a scăzut cu 4°/,. Aceasta s’a întâmplat în comitatul lui Perczel Dezső, sub ministerul de in­terne al lui Perczel Dezső şi sub presi­­denţia lui Bánffy Dezső. (Tradus din­­Me­g. nr. 95, dela 6 Aprilie n.­ 1/13 Aprilie 1899 Fundaţiunea „loan Vişa“, Blaj, Aprilie 1899. »Tribuna« a dat în anul trecut odată, cea dintâiu ştire despre frumosul act al concetăţeanului nostru, dl loan Vişa. De atunci însă literile fundaţionale abia pe la începutul anului acestuia s’au stabilit definitiv. Fundaţiunea constă mai ales din acţiuni. Valoarea ei nominală trece pe­ste 8000; valoarea reală însă este aproape de 20.000 fi. Conform literelor fundaţionale, 20°­, din venitul anual al fundaţiunei se vor adauge în fiecare an la capitalul origi­nal, spre augmentarea lui, în restimp de 100 ani. După 100 ani se vor capitalisa numai 10°/, în restimp de 50 ani. După 150 de ani numai în acel cas se va capitalisa ceva și din venitul anual, dacă la cererea adunărei parochiale gr.-cat din Sibiiu, ca­­pitalul metropolitan va afla a fi cu scop: 60°/, din venitul anual sunt menite să se dee ca stipendii şi ajutoare tinerilor români de confesiunea gr.-cat. şi gr.-or., chiar şi fetelor, născuţi pe teritorul păr­ţilor ardelene ale ţărei, înţelegându-se Ardealul în extensiunea care a fost cu­noscută în periodul dela 1850—1860 sub numirea de marele principat al Transil­vaniei, adecă şi fostele comitate ale Za­­randului, Crasnei, Solnocului-de-mijloc şi districtul Chiorului. Preferinţă au în prima linie fiii parochienilor gr.-cat din Sibiiu, care în lipsa acelora fii de am­bele sexe ai credincioşilor din tractul protopopesc gre-cat al Sibiiului şi cari tineri vor fi aplicaţi ca învăţăcei la diferitele ramuri de meserii, industrie artă şi comerciu. E foarte salutară disposiţiunea aceea a dlui fundator, cum că tinerii, cari vor avă studii pregătitoare mai multe, adecă cari înainte de a întră la meserie, artă sau comerciu, vor fi absol­­vat clase mai înalte pregătitoare, să fie înaintea altora cu clase mai puţine pre­feriţi, căci prin aceasta vom ajunge odată, ca meseriaşii noştri să fie mai culţi şi aşa să-­şi poată agonisi o stare materială mai însemnată, ca şi în vieaţa socială să aibă o vază mai mare. Sti­­pendiştii cari ajung calfe şi sociali, pen­tru a face ca atari experienţă în alte localităţi şi ţări străine, încă vor fi aju­toraţi, car’ aceia, cari devin măiestri sau comercianţi şi artişti de sine stătători, dacă se căsătoresc primesc împrumuturi fără camătă, ceea­ ce au să-­l replătească în rate anuale de câte 20°/, în 10 ani. 5% din venitul anual al fundaţiunei destină de fundator pe seama parochu­­lui român gre­ cat din Sibiiu, având ace­sta obligament a celebra în tot anul o liturgie solemnă funebrală. 1°/, îl ca­pătă cantorii, docenţii, crâsnicul, clopota­rul şi ministranţii cari vor funcţiona la liturgia aceasta. 4°/, din venit se dau ca ajutoare elevilor dela şcoala poporală română gre-cat din Sibiiu. 5°/, se vor da elevilor dela preparandia din Blaj ca premii pentru progresul arătat în sin­guraticele ramuri ale economiei atât teo­retice, cât şi practice, — şi în urmă 5°­, din venit se va asemna tot elevilor ace­stora, cari fac mai mare progres în mu­­sica vocală şi instrumentală, — premiile acestea se vor extinde mai târziu cu creşterea fondului şi asupra învăţători­lor poporali din toată archidiecesa Al­­bei-Iulia şi a Făgăraşului. Din acestea poate vedâ publicul ce­titor, că dl fundator s’a îngrijit în dis­­posiţiunile sale mai de toţi romii de cul­tură de ale poporului nostru, — şi după­ ce fundatorul a învestit capitalul fundaţional în acţii de ale institutelor noastre de credit şi comerciale de cele mai însemnate, precum sunt »Albina« din Sibiiu, »Arieşana« din Turda, »Bihoreana«, din Oradea-mare »Să­­lăgiana« din Jibău şi »Mercur« din Dej, am firmă convingere, că fundaţiu­nea va prospera, averea ei se va în­mulţi şi cu drept îl putem înşira pe preameritatul mecenate dl Ioan Vişa în­tre marii binefăcători ai culturei na­ţionale. Rar este dat cuiva fericirea, de a fi încă în vieaţă când face vre-o funda­­ţiune, — precum este dl Vişa, — care deşi înaintat în etate, este încă în de­plină vigoare şi aşa va pute însuşi ajunge să vadă fructele binefacerilor sale. Nr. 72 Sibiiu, 12 Aprilie n. Firul telegrafic ne anunţă o tristă ştire de la Bucureşti. Venerabilul băr­bat, Lascar Catargiu, şeful partidului conservator, unul dintre cei mai bă­trâni fruntaşi ai României, a încetat din vieaţă. Luni seara a presidat conferenţă partidului, proclamând continuarea lup­tei, începută de opoziţia unită. Şi ieri la 4 ore d. a. a murit repentin. Luni seara şi Marţi dimineaţa toate ziarele neguvernamentale au apărut în doliu, ca semn de jale pentru ororile unui regim desperat. Acum de nou vor lua doliu aceleaşi ziare, un doliu nobil, în cinstea unui suflet nobil, care pără­seşte întreagă lupta acestei vieţi. La doliul acesta participăm şi noi, participă întreg neamul românesc. Răposatul a fost un vechiu boier al ţărei, deschizând dintr’o familie istorică. Toată vieaţa a trăit în serviciul ţărei româneşti. Om de inimă, de bunătate şi onestitate, a slujit cu credinţă ţeara sa şi tronul ei; a avut la inimă întot­deauna interesele neamului. Se poate zice că în mijlocul luptei pentru aceste interese s’a sfîrşit, asigurându-’şi o fru­moasă amintire pentru totdeauna. Iată o schiţă a acestei nobile vieţi, ce s’a stîns în luptă, la adânci bă­trâneţe . Lascar Catargiu, şeful partidului conservator, s’a născut în Nov. 1823, în Moldova. Instrucţia ’şi-o face în pen­sionate private. După sfîrșirea studiilor

Next