Tribuna, iulie 1901 (Anul 18, nr. 122-142)

1901-07-22 / nr. 136

Anul XVIII Sibiiu, Duminecă 22 Iulie (4 August) 1901 Nr. 136 ABONAMENTELE Pentru Sibiiu : 1 lună 1 oor. 70 bani, »/« an 5 cor., «/» *n 10 oor., 1 an 20 oor. Pentr­u ducerea la casă an 30 bani pe luni mai mult. Pentru monarchie : 1 lună 2 oor. 40 bani, */« an 7 oor., *)a an 14 oor., 1 an 28 oor Pentru România și străinitate: '/* an 10 franci, */, an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai pl&tindu-se înainte. INSERŢIUNILE În şir garmond prima-dati 14 bani, a doua­ oară 12 bani a treia-oari 10 bani. Redacţia şi administraţia: Strada Popiacei Nr. 15. Me i­renum£r& lu poate şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu­ se înapoiază. Numeri singuratici . 10 bani se vând în Sibiiu, la librăria »Ti­pografiei«, societate pe acțiuni și la librăria L. Michaelis, strada Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia la librăria Weisz Bernat »la loterie« Doliul Maghiarilor. Un stîlp al partidului liberal din Ungaria s-a răsturnat. Deputatul Desi­deriu Szilágyi, fost ministru de justiţie şi preşedinte al camerei maghiare a încetat din vieaţă Marţi noaptea, lovit de apoplexie. Toată presa maghiară a îmbrăcat doliu din acest incident, chiar ziarele din străinătate au scris coloane întregi despre decedatul Szilágyi. Fără îndoială, un mare, poate cel mai mare bărbat politic al Ungariei mo­derne a dispărut în persoana lui Desi­­deriu, Szilágyi. Om de mare talent, de un caracter tenace, ambiţios, inzestrat cu o largă cultură, cum rar se poate zice despre Unguri, Desideriu Szilágyi, în timpul din urmă a devenit cel mai de autoritate politician maghiar. Ca mi­nistru şi în afară de cabinet el a im­primat voinţa sa mersului politic în Ungaria, cum rar le-a succes altora s- o facă. Ţineau Ungurii la el mult, şi nimic nu s’a făcut mai nou fără cererea părerii lui autoritare. Pe timpul ob­strucţiei maghiare, a disidenţei, a schim­bării de cabinet prin abzicerea faimo­sului Bănffy şi în urmă a fusiunii, rolul de frunte şi hotărîtor ’l-a jucat Desi­­deriu Szilágyi. La mulţi le va păre curios, că noi ne ocupăm la loc prim cu moartea unui Szilágyi Dezső. Noi Românii ce se spu­nem despre Szilágyi Dezső, care în­treagă vieaţa sa a luptat contra na­ţiunii române, cu gândul şi cu scopul să o şteargă de pe faţa pământului? Bine nu putem spune nimic, car’ apo­strofarea morţilor nu o vrem. Moartea, fie şi a celui mai mare duşman, ne im­pune indulgenţă. Ne ocupăm înse de vieaţa politică a lui Desideriu Szilágyi, fiindcă, de ea se leagă câteva mari evenimente po­litice, cari ne privesc pe noi îndeosebi, şi anume între altele procesul Replicei şi monstruosul proces al Memoran­dului, întâmplate la iniţiativa lui Szi­lágyi, ca ministru de justiţie al Un­gariei. Nici-când nu va pute uita naţiunea română prigonirea şi despatriarea ace­lor tineri români, cari prin edarea Re­plicei au arătat Europei întregi soartea insuportabilă a poporului român din Ungaria şi Transilvania, — o goană săl­batecă pusă la cale de Desideriu Szi­lágyi. Cu o la cer strigătoare indignare va aminti naţiunea română monstruosul proces al Memorandului, ţinut la 1894 în Cluj, — Golgota românismului, — unde un întreg popor a fost pus pe banca acu­­saţilor şi condamnat în persoana re­­presentanţilor sei la ani de puşcărie tot sub egida şi la iniţiativa lui Desideriu Szilágyi. Aceste pagini din istoria modernă a luptelor noastre politice sunt semnate de Desideriu Szilágyi, care pe cât de mare a fost pentru Maghiari, pe atât, ca şi mai mare duşman a fost al naţionalităţilor, şi în special al Ro­mânilor, deşi după spusele unora, Szi­lágyi a avut strămoşi români. Crearea legilor politice­ bisericeşti tot de numele lui Szilágyi se leagă, care în primul loc la nimicirea naţiona­lităţilor, la maghiarizarea naţionalităţi­lor s’a gândit, când prin slăbirea senti­mentului religios, prin ştirbirea dreptu­rilor bisericei, a dat curs liber influen­ţei statului până şi în vieaţa noastră familiară. Dacă am accentuat aceste câteva momente politice referitoare l­a noi, nu putem totodată să nu ne esprimăm re­gretele, că Desideriu Szilágyi, cu toată mintea lui luminată, n’a putut să se des­­brace de slăbiciunea șovinismului ma­ghiar, ci din contră această slăbiciune a ridicat-o la gradul de virtute cetățe­nească. Dacă a fost Szilágyi un ade­vărat politician mare, e de mirat, cum nu s’a putut el ridica la acea înălţime politică, de unde d­ar ar fi putut vede, că numai atunci serveşte patria cu dem­nitate, numai atunci lucră ia interesul patriei, dacă pace şi iubire răsare în urma activităţii sale între cetăţenii de diferită naţionalitate ai patriei comune, dacă bunăstare domneşte pretutindenea, înflorire culturală şi frăţietate, care nu ură şi zizanie, nu duşmănie şi încăie­rare internă. Putea Desideriu Szilágyi să dee o direcţiune reală, împăciuitoare şi tolerantă politicei maghiare cu atât mai mult, fiindcă a avut autoritatea re­­cerută şi influenţa necesară in cercurile dătătoare de măsură. Dacă Szilágyi cu mâna sa de fer, cu autoritatea colo­sală de care dispunea în faţa tuturor partidelor politice maghiare, ar fi îndru­mat politica Ungariei în direcţiunea unei împăciuiri a naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria prin satisfacerea deplină a pretensiunilor reale a acestora, atunci nu numai Maghiarii, ci toţi cetăţenii Ungariei fără deosebire de naţionali­tate­­şi-ar pleca genunchele la coşciu­gul lui. N’a făcut-o aceasta, ci chiar direc­ţiunea contrară a urmat-o. Şi urmarea acestei direcţiuni greşite a ridicat ziduri între Maghiari şi naţionalităţi, cari nu ştiu când şi în al cui detriment ori fo­los se vor dărîma. Ear’ prin tolerarea politicei de căpătuială, partidul al cărui stîlp de granit a fost, încă na lăsat în­­tr’un hal, din care nimeni în Ungaria nu ştie sigur cum va eşi, tocmai în faţa alegerilor parlamentare. Maghiarii îngenunche la mormân­tul lui Desideriu Szilágyi pentru ceea­ ce a fost, car’ noi ne esprimăm regretele pentru ceea­ ce n'a fost şi ar fii,putut şi trebuit să fie. —1. FOIŢA „TRIBUNEI“. Discursul preşedintelui Iosif Vulcan rostit la deschiderea adunării generale din Şimleu a Societăţii pentru crearea unui fond de teatru român, lai August n. 1901. Domnilor şi doamnelor! Societatea pentru fond de teatru român, în numele căreia am onoarea a vă saluta, punând basele la înfiinţarea teatrului naţional, creează o şcoală prac­tică de cea mai mare însemnătate pen­tru cultivarea unui popor. Şcoala aceasta propagă cultura mo­rală, singura cultură care poate să asi­­gureze trăinicia popoarelor, căci morala e temelia tuturor instituţiunilor cari au putere de vieaţă; tot ce e imoral, n’are decât o durată efemeră, trăeşte şi stră­luceşte un timp oarecare, apoi se stinge şi piere. Morala clădeşte, imorala di­struge. Roma antică şi dimpreună cu ea toate popoarele vechi ne arată, că numai până atunci au înflorit, până când la strălucirea lor au residat bunele mora­vuri; din momentul însă în care ele au alunecat pe panta imoralităţii, când des­frâul s’a urcat la tron şi a călcat în picioare tot ce-’i cinstit­ numai decât s’a prăbuşit în vânt şi putere şi glorie şi renume şi tot ce au avut mare şi ad­mirat. Nu numărul mare, nu bogăţia stră­lucită şi nu puterea brută sunt garanţa Viitorului unui neam, ci basa morală, o naţiune cât de mică, cât de ne­dreptăţită şi de asuprită, — dacă are conştienţa moralei, nu va pieri, ba se va ridica şi va înflori. Basa morală e isvorul din care, prin vecinica rînduială a firii, isbucnesc calităţile cari feresc popoarele de toate primejdiile, cari le arată calea propă­şirii, le luminează minţile, le întăresc braţele şi le pregătesc viitorul. Morala este mama a tot ce-­i bun şi frumos. Ea naşte toate ideile mari, ea inspiră toate faptele strălucite şi ea ofere tăria a le esecuta. Morala produce oamenii cinstiţi, stîlpii societăţii şi ai poporului, carac­terele de model. Caracterele sunt manifestarea cea mai pregnantă a moralei. Să ne oprim dar’ la cuvântul acesta şi să studiem în­semnătatea lui. Ne inspiră şi locul unde ne aflăm, căci acest corn de ţeară a dat neamului românesc pe bărbatul al cărui caracter de aur va străluci totdeauna ca un exemplu clasic şi căruia genera­ţiile viitoare­­i­ se vor închina de­ apuru­­rea cu evlavie. Caracterul este espresiunea calită­ţilor morale ale omului; emblema care ne indică din capul locului valoarea mo­rală a lui şi ne spune numai­decât la ce avem să ne aşteptăm. Caracterul dă direcţiune individu­lui de a porni pe o cale sau pe alta, de a săvîrşi o faptă bună sau rea, de a fi un om cinstit sau a deveni un ticălos* Caracterul conducătorilor fixează soartea popoarelor, acela se imprimă în toate actele naţionale, acela este binecu­vântarea sau blăstămul lui Dumnezeu* Caracterele mari ridică naţiunile, ele sunt columnele cari le susţin, ele sunt stelele cari varsă asupra lor lumină, ca­­ lumea să le vadă şi să le admire; ca­racterele slabe le compromit, le pregă­tesc căderea şi le prăbuşesc în prăpa­stia peirii. Ferice de naţiunile, în capul cărora destinul a urcat oameni cu caracter ne­clintit, neinficiaţi de vanităţi personale, cu sufletul fără prihană, neameţiţi de glorii efemere, fără rîvnă materialistă şi fără alt scop, decât a-­şi servi neamul la întruparea unui ideal măreţ. Şi vai de popoarele, în fruntea că­rora se vîră nişte oameni mici la suflet, egoişti, stăpâniţi de slăbiciuni, prepuel­­nici, piamăreţi, cari vreau numai se­­ domnească, să fie tămâiaţi — şi îndată­­ce nu li se mai satisfac poftele de des­potism, devin nemulţumiţi, se ceartă, pă­răsesc postul de onoare şi vând causa sfântă. Ei sunt ca tâlharii cari întră pe furiş în biserica lui Dumnezeu, îmbracă sacrele odăjdii să propovăduiască evan­­gelia lui Christos şi după­ ce au sedus alipirea credincioşilor, jăfuesc altarul. Cel­ ce abuzează de încrederea po­porului, este mai culpabil decât acela ce omoară pe tatăl­ său, căci acesta stinge vieaţa unui singur om, câtă vreme el ucide viitorul unui neam întreg. Istoria ne învaţă că nici­odată nu masacle au pricinuit căderea ideilor mari, ci totdeauna invidia, neînţelegerea şi nimicnicia conducătorilor cari se certau pe trofee. De­giaba sunt talentele mari, cari orbesc lumea cu strălucirea minţii lor, căci vine un moment de ispită seducă­toare şi dapă tăria caracterului nu le scuteşte, alunecă pe povîrnişul căderii morale De aceea a zis un scriitor : »Mai bine caracter fără cultură, decât cultură fără caracter». (Rembrandt als Erzieher). De giaba sunt toate ideile s­alvatoare, toate pornirile entusiaste şi toate actele măreţe, — dacă cei­ ce le scot la iveală şi le dirijează nu au firmitatea caracte­rului, căci astfel le lipseşte puterea nu­­tritoare şi susţinătoare. De­giaba sunt virtuţile înălţătoare menite a ne deştepta cea mai adâncă stimă, dacă cei ce le profesează nu­’s dec­ât nişte comedianţi cari joacă un rol studiat, pentru ca se 'şi câştige aplausele mulţimii. De f­iaba sunt vorbele înfloritate,de­­clamaţiunile bombastice, — daca faptele nu vin a te întări. De giaba e ori ce sforţare, care nu-­i dirigeată de oameni cu caracter, căci astfel nu are temelie vitală. Caracterul având un rol hotărîtor atât în vieaţa familiară, cât şi în evo­­luţiunea obştească a popoarelor, for­marea lui ni se impune drept problemă de frunte. Formarea caracterului, prin exempie scoase la iveală, este o misiune principală a scenei. Iată unul din cu­vintele pentru care dorim să înfiinţăm teatru. Pretutindeni, în familie şi în socie­­tate, în fruntea tuturor stăruinţelor, la toate posturile de onoare, oameni cu ca­racter. Asta trebue să fie devisă socie­tăţilor, asta e salvarea popoarelor. Să fie oameni cu caracter părinţii, căci cum sunt ei, astfel au să fie şi copiii lor. A fi tată sau mamă este o mare fericire , dar’ ei să nu uite nici­odată că fericirea aceasta nu fi­e hărăzită în­­zădar, că au o datorie de împlinit: aceea de a da pruncilor exemple bune, ca ast­fel aceia de mici să se deprindă cu bu­nele moravuri şi să poată deveni oa­meni cum se cade. Să fie oameni cu caracter învăţă­torii, cari au pe mâna lor creşterea ti­nerimii. Ori­ şi­cât de grea este munca­­ lor, orişicât de cruntă e sudoarea feţei cu care-’şi agonisesc cel codru de pâne , afle-’şi îmbărbătarea şi recunoştinţă în conştiinţa care le spune, că au o misi­une sfântă. Să nu vie dar’ la şcoală cu nepăsare, fără nici o rîvnă de lucru, I par’că ar împlini o zi de robotă, căci I neavând ei îndemnul, cum vor putea­­ îndemna copiii să înveţe? Să urce ca­tedra cu surisul fericirii că au prilegiul să răspândească cultura morală, că pot creşte generaţiunea viitoare. Şi dacă nu­­ simt în piept focul sacru care să le spună că au vocaţiune pentru cariera lor, fie cel puţin oameni cu caracter şi părăsească locul unde nu pot produce nici un bine, ci numai stricăciune. Fie oameni cu caracter servitorii altarului, preoţii, cari predică morală creştină. Vieaţa lor întreagă să lucească drept oglindă nepătată, care să ne re­flecteze numai purtare cuviincioasă. Ei sunt lumina şi paznicii moralei poporu­lui. Pe cât de frumoasă e misiunea lor, au şi o răspundere atât de grea. Ne închinăm cu evlavie celor­­ ce o împli­nesc cu Vrednicie. Dar’ nu este mai scârbos decât preotul imoral, care în loc de a traduce în faptă învăţăturile evangeliei, le tăvăleşte în noroiu, care după nopţi de orgie, cu ochii căzuţi ia orbite, vine smerit în faţa altarului, Sibiiu, 3 Aug. 1901. Un epilog. Mai astă-iarnă o trupă de teatralişti unguri dela »Ura­nia* din Budapesta au încercat să dee câteva representaţiuni aici în Sibiiu. Aceste representaţiuni au fost zădăr­nicite de public, fiindcă actorii n’au voit să se folosească de limba germană, ci ostentative au folosit limba ma­ghiară, fapt care a provocat mari de­­monstrațiuni. Contra demonstranților s’a pornit cercetare pentru agitație, procuratura din loc Insé a depus acasa, nevezend »agitație* într’aceea, că cineva pentru banii sei pretinde să 'i­ se vorbească într'o limbă înțeleasă de el. Procuratura supremă din Cluj Insé a trimis un dorgatoriu strașnic procuraturii din Sibiiu, pentru­ că în­­tr’un loc „așa de espus* nu se poartă mai­­patriotic*. Procuratura sibiiană a apelat dorgatoriul la ministrul de justiție, care inse in loc se dee loc ape­­lației, a lăudat și aprobat proce­dura procuraturii supreme din Cluj. — Ce respect poate are cineva faţă de justiţia unei astfel de ţări, în care până şi ministrul de justiţie pune mai presus şovinismul, decât legea şi drep­tatea ! Slavii din Balcani. Ziarul »Times« din Londra aduce la loc de frunte un articol foarte sensaţional, în care se ocupă cu stările din Ba­cani. Sârbia şi Bulgaria — zice­­Times — în ultimii ani au ajuns cu totul sub in­fluenţa Rusiei, care ambiţiosul principe al Muntenegrului în fiecare moment e gata să tulbure pacea. Slavii de sub stăpânirea turcească se pregătesc tot mai mult. Rusia nu vede încă sosit timpul să păşească pe faţă în Balcani, dar’ e posibil, că vre-un eveniment ne­prevăzut va sili-o la acţiune, între ast­fel de împrejurări, când situaţia devine­­ tot mai ameninţătoare, nu-’i mirare, că ■ statele neslave din Balcani caută alianţă , cu duşmanii naturali ai slavismului.­­ !­ .­­ ÎNTÂLNIREA ULUI D. A. STURDZA ŞI PRINŢUL MO­­­­ŞT­EN­IT­OR AL GRECIEI. O­­ telegramă particulară din Viena­­ aduce ştirea, că în cercurile po­litice şi diplomatice din capitala Austriei se comentează foarte viu întâlnirea care a avut loc zi­lele acestea, în fabrica de tu­nuri a lui Krupp din Essen (Germania), între primul mini­stru român R. A. Sturdza şi prinţul moştenitor al Greciei, comandant suprem al armatei greceşti. Se pretinde că această întâl­nire ar fi, fost întâmplătoare, totuşi în cercurile iniţiate li­ se atribue o deosebită importanţă şi se crede că ea a fost prepa­rată într'un anume scop. Se spune că tema convorbirii din­tre prinţul moştenitor al Greciei şi primul ministru român au fost chestiuni privitoare la ar­mamentul armatelor celor două ţâri. Vase de răsboiu austro-un­­gare în Albania. Precum se ştie, marina de răsboiu austro-ungară a tri­mis în apele albane vasele »Carol VII.* şi »Pelican*. Ziarul »Reichswehr* zice, că această disposiţiune este foarte bătă­toare la ochi, căci prin aceasta guver­nul comun austro-ungar voeşte să de­monstreze, că monarchia noastră ve­ghează în Adria şi nu priveşte cu ne­păsare evenimentele din Balcani şi as­piraţiile albaneze ale Italiei. *Reichs­­wehr« aduce întru sprijinirea punctului seu de vedere împrejurarea, că corăbiile austro-ungare au misiune pe trei luni şi cu vasul »Carol VII.* a şi atins Dul­­cigno şi Preveza şi va visita şi postul Antivari, Valona şi Corfu. — »Bud. Hirlap* insă nu crede, că aici ar fi vorba de vre-o demonstraţie de flotă şi că guvernul comun austro-ungar ar avă chiar acum vre-o intenţie răsboinică. DEMONSTRAŢIUNI NAŢIONAIlSTE. Conflictul dintre Cehii şi Nemţii din Boemia a început din nou. Un mare număr de Cehi a perenis una din serile trecute stra­dele oraşului Pilsen,Jan spart ferestrele de­putatului Schreiner şi au devastat restau­rantul Pilsenhof. — In Uemberg studenţii­­ poloni au aranjat o serbare în memoria eroilor dela 1848. După verbare, studenți­mea a luat calea spre monumentul Golu­­chowski să demonstreze, dar­ poliția a în­­cunjurat statua și a împedecat pe demon­stranți să se apropie de ea. De aici publi­cat îa cântece naționale polone s’a de­părtat. Francia și Bulgaria După lungi negocieri şi în urma întrepunerii Rusiei, băncile franceze s’au hotărît în fine să acorde Bulgariei un împrumut de o sută milioane capital nominal, cu d°/0 şi cur­sul emisiunii de 81. împrumutul este garantat cu venitul monopolului tutui­nului. Sindicatul bancherilor va institui la Sofia o comisiune de supraveghere şi control a administraţiunii monopolului de tutun. Clausala aceasta este cea mai grea condiţie, este cea mai împovără­toare moralminte, căci este admiterea controlului unui stat străin în toată ac­­ceptaţiunea cuvântului. Multă vreme va resimţi principatul bulgar urmările condiţiunilor actualului împrumut, care leagă Bulgaria tot mai mult de sfera de influenţă a alianţei franco-ruse. Adunarea generală a „Societăţii pentru fond de teatru român“. — Raport special. — Şimleu, 1 August 1901. După o muncă de peste 30 ani, în­­ sfîrşit »Societatea pentru crearea unui fond de teatru român« a ajuns să dis­cute asupra modalităţilor potrivite ca scopul ce ’şi-a propus — să fie în­­trupat. Falnicului Selagiu ’i-a fost hără­zită cinstea deosebită să găzduiască în inima lui, în mult promiţătorul Şimleu pe apostolii Thaliei române, atunci când aceştia minaţi de dorul desvoltării cul­turii naţionale s’au adunat să chibzu­­iască asupra punerii primei petri fun­damentale la mândrul edificiu al tea­trului român din Ardeal şi Ungaria. Sălăgenii, conştii de onoarea ce le a revenit, au pus umăr la umăr şi-au adunat toate forţele, ca în mod vrednic să găzduiască pe aleşii naţiei, pe ne­obosiţii apostoli ai culturii româneşti re­­alizate cu sprijinul puternicei, delieioa­.­sei Thalia.­­Cu luni de zile înainte, fruntaşii , români din Şimleu au bătut la poarta dragostei de neam şi de cultură, sălăş­luită în inimile Sălăgenilor. Şi întreg Sălagiul pe muncă s’a pus şi haine de, sărbătoare ’şi-au făcut, ca să primească

Next