Tribuna, aprilie-iunie 1886 (Anul 3, nr. 75-148)
1886-06-11 / nr. 132
Pag. 526 Patiţa, Sigmund Popoviciu, Teodor Fâşie, Eug. Mocioni, şi I. Serafin; în comisiunea şcolară: Dr. N. Puşcăria, P. Suciu, Pav. Miulescu, El. Măcelăria, I. Slavici, N. Zigre, Velovan, I. Roşu, V. Babeş; în comisiunea financiară: I. Papiu, Groza M. Popovici, A. Nicoară, E. Brote, Dr. Al. Mocioni, G. Szerb, N. Zigre şi Cimponeriu; în comisiunea petiţionară: Nic. Cristea, I. Groza, Al. Bartolomeiu, Dr. Todea, A. Bârsan, Zeno Mocioni, Teod. Pop, I. Ţeran şi Rădulescu. Raportul presidial precum şi rapoartele singuraticelor senate ale consistorului metropolitan se transpun respectivelor comisiuni. Şedinţa se ridică la ls/4 oare după ameadi. Proxima şedinţă se anunţă pe Marţi la 12 oare din zoi, punându-se la ordinea 4*1°* alegerea comisiunii speciale pentru censura raportului representanţei fundaţiunii lui Gojdu şi raportul comisiunii verificatoare. Voci asupra congresului naţionalbisericesc. ,,Gazeta Transilvaniei“ de la 22 iunie ”. scrie următorul prim-articol: „După o pausă foarte îndelungată s’a deschis în cele din urmă astăzi în 8 (20) Iunie congresul naţional - bisericesc al Metropoliei grecoorientale române din Transilvania şi Ungaria. „Deşi congresul se întrunesce târziu şi într’un timp neprevăzut în statutul organic, putem să resuflăm ceva mai uşor, căci mecanismul constituţional al bisericii, care părea că a stagnat cu totul, îl vedem punându-se earuşi în mişcare. „Mult mai uşor am răsufla însă, dacă am ave convingerea, că în timpul îndelungat al stagnaţiunii s’a produs o reacţiune sănătoasă între aleşii bisericii. Veseli am fi şi liniştiţi am privi la viitor, dacă am fi convinşi, că în sînul fruntaşilor bisericei române greco-orientate s’a săvîrşit un fel de cristalisaţiune, grupându-se toţi câţi sunt devotaţi în inima lor binelui obştesc în giurul marilor principii, ce pretind respectarea şi apărarea libertăţii eclesiastice şi o energică, armonioasă şi zeloasă conlucrare pentru ridicarea varei bisericii şi înaintarea puternică a scopurilor ei religioase, culturale şi umanitare. „Credem, că nimeni nu va fi surprins aflând, că după cele petrecute pănă acum în sînul bisericii nu putem nutri această convingere. In ceşti din urmă cinci ani de zire am întâlnit multe nobile stăruinţe, fapte şi aspiraţiuni în cercuri mai mici ale activităţii bisericesci; dar’ aceste sporadice apariţiuni n’au putut ascunde dinaintea ochilor noştri stagnaţiunea generală, de care a fost cuprinsă întreaga metropolie, în urma neajunsurilor conducerii superioare a trebilor bisericesti, a neînţelegerilor dintre fruntaşii preoţi şi mireni, şi în lipsa unui puternic motor în viaţa constituţională a bisericii. „Nu numai odată ni s’a înfăţişat tocmai îrn sferele mai înalte ale bisericii dureroasa priveliste a rivalităţilor personale, cari făceau ca cei chiămaţi a fi stîlpul şi razimul vieţii constituţionale să-şi petreacă scumpul timp în lupte seci personale, în urmărirea unor vanitoase preocupaţiuni individuale, scăpând din ochi marea ţintă, cătră care trebue să nnsuească toţi şi care trebue să unească pe toţi. „Nici că putem spera, că vor înceta aceste neajunsuri, pe cât timp aleşii bisericii vor fi stăpâniţi mai mult de consideraţiuni către una sau altă persoană influentă, de care îi leagă nisce interese trecătoare momentane şi pe cât timp nu vor fi pătrunşi numai şi numai de marile principii ale libertăţii şi ale progresului în biserică. „Nu va înceta răul în biserică, pănă ce nu se vor uni toţi fiii ei cei buni şi devotaţi dumnezeescilor ei scopuri, cu nobila decisiune, ca să-’l stîrpească din rădăcină, alnegându-’şi orice interese particulare. „Se împlinesc 16 ani de când biserica română greco-orientală din Transivania şi Ungaria se bucură de aşezămintele ei actuale constituţionale, şi în acest lung interval nu s’a aflat o mână de oameni, cari stabilind un program bisericesc corespundător scopurilor înalte, la care trebue să ţintească gândirea şi lucrarea tuturor fiilor bisericii, să pună capăt neînţelegerilor şi să creeze astfel un puternic stavilar în contra oricărei uneltiri duşmane. „Oricât de gravă ar fi situaţiunea bisericii în momentele de faţă, ea ar înceta de a una ar fi ameninţătoare, îndată-ce fiii sei s’ar grupa în giurul principiilor existenţei sale, lăsând la o parte orice consideraţiuni personale, îndată-ce s’ar forma în sinul ei acel sîmbure sănătos de sine stătător, care să îndrepteze întreaga activitate bisericaescă şi şcolară pe calea cea adevărată şi să dee spiritelor acel avânt nobil, fără de care vieaţa în biserică ar amorţi cu timpul de tot. „In faţa acestei mari cerinţe nu putem ave o dorinţă mai ferbinte decât, ca congresul, ce s’a întrunit ar fi în Sibiiu, să fie la înălţimea sântei sale misiuni şi să apuce pe cărarea cea dreaptă, singură, care poate asigura existenţa bisericii şi interesele de cultură ale poporului român ! „Românul“ din Bucuresci dela 20 iunie st. n. de asemenea se ocupă într’un prim-articol de congresul naţionalbisericesc gr.-or., ce s’a întrunit alaltăieri în Sibiiu. Explicând fraţilor noştri de dincolo terenul de activitate şi însemnătatea acestui congres pentru Românii de dincoace, „Românul“ îşi termină articolul astfel: „Congresul, conform statutului organic, care este legea fundamentală a bisericii române ortodoxe de preste munţi, are de a se întruni din trei în trei ani la 1/13 Octomvrie. „In timpul din urmă această dispoţiune n’amai fost respectată. Actualul congres trebuia se se întrunească încă la 1/13 Octomvrie 1884; el nu s’a putut însă întruni pană acum, pe de o parte din causa lipsei de energie a Metropolitului, pe de alta din causa relei voinţe a guvernului unguresc. „Congresul se compune din 90 representanţi, câte 30 din fiecare eparchie şi anume 20 mireni şi 10 preoţi. Această conbinaţiune este cea mai nimerită expresiune a parităţii, care trebue să domnească între cele trei eparchii şi totodată asigură elementului mirean preponderanţa ca un corectiv contra unui eventual zel reacţionar din partea preoţilor. „Numai cu modul acesta biserica română ortodoxă de preste munţi a fost adese o adevărată fortăreaţă, la adăpostul căreia Românul a putut să-şi conserve naţionalitatea şi să înainteze pe calea culturii. Vitregile legi, ce Maghiarii au alcătuit conţinu dela 1868 încoace în paguba naţionalităţilor, n’au mai lăsat Românilor alt teren de activitate, decât cel bisericesc. Şcoala, cel mai puternic mijloc pentru cultură, pentru Român nu poate exista ca şcoală naţională, ci numai ca şcoală confesională. Numai în şcoala pusă sub scutul bisericii poate Românul să mai audă limba părinţilor sei şi să înveţe istoria neamului seu. „Dar, tocmai pentru aceste cuvinte în timpul din urmă Maghiarii au început a ataca cu furie şi această fortăreaţă. Autonomia bisericească garantată prin lege, statutul organic sancţionat de însuşi împăratul Francisc Iosif, au fost adeseori călcate în picioare spre a se deschide drumul puterii administrative în favorid ideii de maghiarizare. „Nu-i vorbă, că în mare parte răspunderea cade şi asupra actualului cap al metropoliei române de preste munţi. Adeseori dînsul, în loc de a opune o puternică resistenţă presiunilor ce veniau de sus, cum era în drept şi dator, a preferit a trăi în bune relaţiuni cu guvernul unguresc. „Actualul congres este chemat acum să se pronunţe în privinţa celor petrecute în timp de cinci ani, de când nu s’a mai întrunit. Discuţiunea va fi fără îndoeală de cea mai mare importanţă, căci ea va desemna pentru viitor linia de purtare, ce biserica trebue se observe în faţa atitudinei din ce în ce mai vrăşmaşă a guvernului unguresc. Sperăm că representanţii congresului, în vederea pericolelor de care este ameninţată naţionalitatea română, vor sti să se emancipeze de sub influenţa intereselor egoiste, şi cu toţii împreună vor lucra pentru binele obştesc. „ Buna înţelegere şi energia, va face în cele de pe urmă să triumfe adevărul, oricât de mari ar fi pedecile cei s-ar pune în cale. Aceste două lucruri sunt cu atât mai necesare pentru Românii de preste munţi, cu cât Maghiarii, prin politica lor extremă naţionalistă, din 4‘ în 4* tot mai mult se discreditează în faţa lumei civilisate şi îşi perd terenul de sub picioare.“ In zadar mai căuta acum mângâiere .... — Ce-’mi folosesc e că trăesce, dacă pe ea nu o mai văd. De când am vădut-o numai pentru ea am trăit . . ’Mi-a vrăjit tot sufletul numai cu două vorbe ... Ce vorbe dulci mai avea! . . . Ce ochi, ce chip ! . . . Şi să mă despart eu, se nu mai văd acei ochi, acel chip ? ! . . . Ce să mai trâesc atunci ?! .. . Acest gând îl muncia când ajunse la tovarăşii sei, cari îşi petreceau ea deobiceiu. Faţa lui era tristă ca şi cerul când este întunecat; pe obrajii lui îi curgeau sudorile . . . Umbla cât e diua, nu mai putea de osteneală! . . .se păreau picioarele mai grele decât plumbul, şi manile abia le mai putea ridica . . . Pentru că îi era greu sufletul, îi era inima apăsată . . . — Nu-i viața cât o sură, ci este o îmbucătură, strigă moşul mut, căruia acum vinul îi deslegase limba — când Marin se apropia de tovarăşii sei. Ear’ aceia rîdeau la fiecare vorbă a moşului, care acum nu mai era moş, ci flăcău ca ei, căci îşi luă faţa de hârtie de pe obraji. — Bine duce moşul ăsta, se gândia Marin, de ce să nu petrecem când şi aşa numai o viaţă avem, şi asta este aşa de scurtă . . . Dar’ oricât voia să-’şi stăpânească sufletul, să-’şi calce pe inimă, — nu putea! Durerea nu o poţi alunga aşa dintr’odată. El nu putea dor’ să petreacă de bucurie . . . Şi dacă nu putea de bucurie, apoi avea durere, pentru care să petreacă de zece ori, de o sută de ori ca să îi treacă măcar pe o singură clipă. Se aşeza şi el la masă. Beii ca dece, cânta din puteri şi totuşi par’că tot îi mai zace ceva la inimă şi oricât mai beii, tot nu-’i trecea . . . îi veni apoi se plângă. Şi plângea, de” gândiai că acum ’i-au murit toate neamurile . . . Prietenii lui se minunau, ce o fi însemnând asta ?! ... Ce se gândiau ei la aceea, că ce se petrece acum în sufletul lui Marin? Ei gândiau că aşa e obiceiul lui la beţie, să plângă. Şi de întrebat degeaba ’l-ar fi întrebat, căci el nu mai vorbia, stătea numai cu ochii aţintiţi, când spre cer, când spre pământ. Veni apoi o furtună grozavă, care le luă cortul, resturna mesele, veni o piatră ca oul cel de găină, de poate a omorît şi oameni şi animale, — oamenii nu stiau cum să fugă dela Moşi, era o îmbulzeală, o frică ca şi când acum s’ar sfîrşi lumea . . . Asta îi alungă şi pe căluşeri dela Moşi. Marin nu mai putea merge, îl duceau tovarăşii sei. Noaptea o petrecură într’un han. Dimineaţa când se trezi, se simţia foarte greu. Nu-’şi mai putea ridica nici capul.. . Tot trupul era ca sdrobit, şi inima şi mai sdrobită. Ploaia îl udase aseară, s’a răcit poate. Norocul lui, că avea tovarăşi credincioşi, că era drum de fer, altfel rămânea pe drumuri, nu s’ar fi putut întoarce în satul seu . . . — Duceţi-mă acasă, şi să mor, de ce să mai trăesc de aci încolo ? Şi dorul ’i se împlini! Precând ajunse acasă în satul lui, pe valea Citeţului, era foarte greu bolnav. Mai trăi numai vre-o câteva săptămâni. .. îl înmormântară cum nu s’a mai înmormântat nimenea în sat. ’L-a jălit şi ’l-a bocit satul întreg, cu mic cu mare. Unii ziceau că a murit de asta, alţii că de alta, adevărata pricină nimeni nu o ghicise. — Sărmanul, de Visul Precestei şi de niste bănuţi de argint nu se putu despărţi nici la moarte. Mult trebue să-mi fi fost dragă viaţa şi aceste lucruri cu el, — aşa zveau sătenii când aiunta, că cum murise Marin. Nu stiau ei câtă taină ascundeau aceste lucruri! . . . — Păcat după el, era prea tinăr de a muri, ziceau oamenii . . . Sunt inimi, cari au simţit şi bucurie multă şi durere mare, dar’ nimenea nu scia nici de fericirea nici de suferinţa lor. Mormântul scie tot, dar’ nu spune nimic ! („R. L.“) Ioan Russu. TRIBUNA Legea pentru gloate, „Budapesti Közlöny“ din 19 iunie, publică legea pentru gloate, sancţionată de Maiestatea Sa. O reproducem şi noi în întreg cuprinsul ei: § 1. Gloatele formează partea integrantă a puterii armate şi ca atare sunt puse sub scutul j I • •« ► ' dreptului internaţional. § 2. A face parte din gloate este dator fiecare cetăţean al patriei, care se găsesce apt pentru serviciul militar preste tot sau în special pentru serviciul în gloate şi nu face parte din armata comună (marină sau reserva de întregire [Ersatzreserve]) nici din instituţiunea de honvezi de la începutul acelui an, în care a împlinit al 19-lea an din vieaţă până la finea anului, în care trece de etatea de 42 ani. Acel cetăţean al patriei, care după art. de lege XL, § 20 din 1868 a intrat ca voluntar în armata comună (marină) înainte de a împlini 19 ani din vieaţă, este obligat la serviciul de glotite încă pentru 10 ani după împlinirea obligamentului de 12 ani din armată în sensul art. de lege XL din 1868, respective art. de lege XXXIX din 1882, în ce consistă aptitudinea la serviciul în gloate şi în ce mod să se constateze, va hotărî ministrul de honveni pe calea ordinaţiunii. De obligat la serviciul în gloate este mai departe fiecare individ, care aparţine armatei comune (marinei) şi convesimei ca pensionar sau în condiţiune de „afară de serviciu“, întrucât este apt şi întrucât nu va fi întrebuinţat la altă parte a puterii armate, pănă la împlinirea anului al 60-lea din vieaţă. Personalul gendarmeriei, al instituţiunii finanţilor şi personalul de silvicultură a statului încă sunt datori a se alătura gloatelor, la cas dacă întâmplările răsboiului ’i-ar sili se-’şi întrerumpâ activitatea proprie pe teritorul, unde sunt instituiţi. Aceia dintre obligaţii la serviciul în gloate, care pentru împlinirea sau interesul cutărui serviciu public nu se pot îndepărta dela locul serviciului, vor fi dispensaţi dela serviciul în gloate. Aceia, care se insinuă ca voluntari şi nu sunt obligaţi la serviciul în armată, convenime ori gloate, mai departe şi aceia, care stau în un serviciu public, cu concesiune de la autistia lor, întrucât vor fi apţi, se vor primi în gloate. § 3. Aceia care sunt obligaţi la serviciul în gloate se împart în două clase: în clasa întâiă se socotesc toţi cetăţenii patriei, care în sensul §-lui 2 sunt obligaţi la serviciul în gloate, de la începutul acelui an, în care împlinesc al 19-lea an din vieaţă, pănă la finea acelui an, în care împlinesc al 37-lea an din vieaţă, înţelegându-se aici şi aceia, care în sensul art. de lege XL § 17 din 1868 sunt provisorice dispensaţi sau în sensul art. de lege XXXIX. § 12 din 1882 sânt înainte de vreme absolvaţi de la serviciul militar în armata comună (marină, reserva de întregire) şi în honvenime pentru împlinirea altui serviciu public. în clasa 2 a gloatelor se cuprind toţi cei obligaţi la serviciul în gloate din 1 Ianuarie a anului, în care împlinesc al 38-lea an din viaţă pănă în 31 Decemvrie a anului, în care împlinesc al 42-lea an din viaţă. Acei cetăţeni ai patriei însă, care în sensul §-ului 2 din această lege au întrat ca voluntari în armata comună (marină), înainte de a împlini al 19-lea an din viaţă din cei 10 ani obligaţi la serviciul în gloate, 5 ani îi vor presta în clasa 1, eară 5 în clasa 2-a a gloatelor. § 4. Conchemarea gloatelor se va face la ordinul Maiestăţii Sale după ascultarea consiliului de miniştri prin ministrul de honveni pentru durata unui răsboiu ameninţător sau început şi în măsura pe care o pretind interesele apărării patriei. Gloatele conchemate se vor conduce de un comandant numit de Maiestatea Sa. Disolvarea gloatelor o ordonează Maiestatea Sa. § 5-Gloatele se vor întrebuinţa după regulă în lăntrul patriei; în caşuri excepţionale însă se pot întrebuinţa şi afară de ţerile aparţinătoare coroanei ungare, dară spre acest sfîrşit totdeauna este de lipsă consultarea legislativei. Numai în caşuri, când dieta nu este întrunită şi când din întârziere s’ar pute nasce pericol, Maiestatea Sa poate ordona sub responsabilitatea întregului minister întrebuințarea gloatelor și afară de hotarele statului. în acest caz însă îndată după întrunirea legislativei este de a se cere învoirea ulterioară a acesteia. Clasa ântâia a gloatelor se poate întrebuinţa în caz de lipsă excepţională şi pentru întregirea armatei comune sau a convenimii, dacă pentru susţinerea statului lor numeric pentru durata răsboiului reserva de întregire nu este deajuns. Aceasta însă numai pentru acoperirea lipsei neapărate şi după împărţirea armatei în sensul art. de lege XXXIX § 8 alinea 8 din 1882. Spre acest scop se pot întrebuinţa numai acei glotaşi, cari au fost conchiămaţi mai înainte şi sau au primit mai de mult instrucţiune militară sau cu această ocasiune s’au instruit milităresco în mod corăspunzător, întrebuinţarea gloatelor se va începe în măsura trebuinţei întâmplate cu cotele consignate în cadrul fiecărei clase (§ 3), în general însă se vor întrebuinţa anii cei mai tineri la început. Toţi aceia, careşi-au prestat obligamentul de serviciu de 12 ani în convenime, numai la întregirea honve4imii se pot întrebuinţa. Aceia care s’au eliberat dela serviciul militar înainte de intrarea în vigoare a art. de lege XL, LX şi LXI din 1868 în sensul ordinaţiunilor de atuncia, nu se pot întrebuinţa la întregirea armatei comune sau a honve4imii. § 6. Persoanele conchemate la serviciu în gloate din ziua conchemării pănă în ziua concediării lor stau sub legile disciplinare şi penale militare. Prin concediare se întrerup relaţiunile militare a glotaşului pentru durata concediului. (Va urma.) Nr. 132 .