Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)
1886-08-05 / nr. 179
Anul III Sibiiu, Marţi în 5/17 August 1886 Nr. 179 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/1 an 2 îl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 îl. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1l. 20 cr., Va an 3 îl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fr. Pentru Romania şi străinătate: Va an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un minier costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Sibiiu, 4 August st. v. într’unul din numerii noştri premergători ne-am fost pus întrebarea, pentru ce „Nemzet“ se presentează tocmai acum înnaintea publicului seu cu un articol privitor la naţionalităţile nemaghiare din Ungaria ? Era şi mai este oarecum bătător la ochi, că un oficios, de calibrul lui „Nemzet“, caută ocasiunea cu luminarea de a se lega de naţionalităţi, ca să vorbească despre dînsele, că le scoate acum la iveală însuşirile cele bune, deşi nu le reface pe cele, închipuite se înţelege, rele. Cu ocasiunea aceea am atins o coardă, care dealtmintrelea este a şovinismului maghiar preste tot, presentându-o ca îndemn la scoaterea naţionalităţilor la iveală. Am atins coarda, că articolul a avut de scop se arete publicului celui mare, cât de multă este libertatea naţionalităţilor nemaghiare în Ungaria, dacă ele sânt în stare să presteze în desvoltarea lor în cultură aceea ce prestau. Ni s’a părut însă de atunci încă, că cestiunea trebue să mai aibă şi altă lăture. Pentru laturea aceasta dar’ ne-am reservat a reveni asupra articolului oficios. înainte însă de a ne ocupa cu laturea aceasta încă necunoscută a articolului oficios, credem a fi la loc reîmprospătarea în memoria cetitorilor a unor cuvinte dintre acele, ce triceam cu vre-o câteva săptămâni mai nainte despre dl ministru-president Tisza, tficeam adecă, că a sosit momentul, când despre dînsul vom fi convinşi, dacă este un şovinist în toată forma, ca mulţi alţii dintre compatrioţii maghiari, sau numai un şovinist prefăcut. Ear’ la alt loc: „Nu credem, că la Ischl dl Tisza va stărui în cestiunea armatei, ci din contră se va bucura, că poate să treacă preste ea“. Am reîmprospătat aceste din numerii noştri premergători, pentru că, dupăcum ni să înfăţişează astăzi lucrurile, a sosit timpul să vedem aievea, ceea ce mai nainte era numai presupunere isvorîtă din combinaţiuni. Dl Tisza s’a întors dela Ischl. D-lui Tisza ’i-a venit în urmă autograful Monarchului. Acest din urmă a adus lumină asupra situaţiunii. A adus lumină, fiindcă deşi nu ’i se dice tocmai apicat, dar’ unde este vorba de spiritul armatei comune este destul de puternic accentuată existenţa popoarelor monarchiei cuprinse în armată. Acea accentuare indică, că la presentarea ministrului-president la Ischl, nu se poate să nu fi fost vorba şi de tratamentul naţionalităţilor nemaghiare din Ungaria din partea Maghiarilor. Ministrul-president vedem că preste cestiunea, armatei a trecut. Organele câte îi stau la disposiţiune, în şi afară de patrie, sânt încântate de satisfacţiinea ce s’a dat Ungariei de cătră Monarch. Vorba ar mai fi, dacă este el rosolut a se apuca şi de cestiunea naţionalităţilor? După articolul din „Nemzet“ s’ar pare că este. Noi nu întrebăm de motivul motivului, ci spunem numai aceea ce vedem. Dl Tisza însă are se întimpine greutăţi şi e întrebarea, dacă este el şi om destul, pentru de a se lupta contra greutăţilor cu succes. Desigur că dînsul îşi va fi cunoscând oamenii şi dacă va fi având de gând să înceapă ceva, trebue să-’i prepareze. Când a vorbit aşadar, în „Nemzet“ despre „buna purtare“ a naţionalităţilor noi credem, că aceasta n’a fost calculată atâta pentru publicul cel mare european, pentru că atunci se servia de „Pester Lloyd“, ci pentru publicul maghiar. Acesta trebue să scie, că şi naţionalităţile nemaghiare, cu toate că sânt soiuri de popoare (népfajok), sunt şi ele de ceva treabă pe lumea aceasta şi aşa vrednice de a fi tratate altfel decum au fost din partea şovinismului maghiar pănă acum. Din articolul lui „Nemzet11 s’ar vedâ dar’, că voinţă ar fi la dl Tisza se facă ceva. Nu întrebăm că voinţa aceasta de unde îşi are originea, şi va fi treaba dlui Tisza să dovedească, dacă şi spiritul lui are numai voinţă, fie ea de unde va fi dat’ carnea îi va fi debilă, sau că şi voinţa şi carnea îi va fi de asemenea tărie. Viitorul cel mai deaproape ne va lumina şi asupra punctului acestuia. La toată întâmplarea naţionalităţile într’aceea nu vor aştepta să le atîrne soartea numai şi numai dela voinţa fie a dlui ministru-president Tisza, fie a altuia, care s’ar găsi poate în urma lui harnic de a sevîrşi aceea ce nu ar putea. Ele încă trebue să se adopere a da ajutor în cestiunea naționalităților. Naționalitățile îuse se nu stee cu mânile încrucişate, ci se stee ca fecioarele din Evangelia cu candelele, cu programele lor gata, ca atunci, când va suna oara, să poată întră cu mirele la ospăţul adevăratei înfrăţiri a popoarelor, care înfrăţire se nu fie ca cea de pănă acum numai petece de hârtie. Foiţa „Tribunei“. Mor şi Per. Poveste. De Nicolau Trimbitoriu. A fost odată ca niciodată. A fost un împărat şi o împărăteasă, care cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, de care se se bucure, care se facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferinţele vieţii acesteia, — căci ca acum, şi atunci erau suferinţe, — pe care din dragoste părintească se-’l desmerdeze, împodobindu-’l ca pe un copil de împărat, şi sărutându-’l ca pe un singur copil la o casă părintească. Toate aceste ar fi fost şi trecut, dar’ durerea cea mai mare era, că nu avea cine să moştenească scaunul împărătesc, avuţiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă, multe scumpeturi, din care se fi mâncat cu lingura, tot nu s’ar fi gătat. Dar’ ce plătiau toate, dacă nu avea cine să le folosească ? Şi astă durere, deşi cu greu, totuşi mai trecea. De una însă erau mai supăraţi ca de toate, şi aceea era, că vedeau că li se stînge sângele, sămenţia lor. Oh! Doamne! şi mare lucru era ăsta. Când îşi aduceau bieţii aminte de aceasta, plângeau ca nişte copii mici. Cum să nu? Cum să nu aibă năcaz şi suferinţe omul, când ştie că n’are cine să-’l cânte, cine să-’l plângă cu adevărată durere la moartea lui, şi cine să-’l pomenească cu sfinţenie după aceea? Nu însă numai ei erau supăraţi, tot poporul era pătruns de durere, văzând că se stînge sămânţa împăratului, şi vai, ce oameni buni erau, şi împăratul şi împărăteasa, ca şi o bucată de pâne. Nu era om în întreaga împărăţie, căruia se nu-’i fi făcut vre-un bine; nu era sărac, pe care să nu-’l fi ajutat, nu era bolnav, pe care dacă ’l-a scitit împărăteasa să nu-’i trimită câte ceva bun, care mai în toate locurile ajuta, nu era lipsit, care, neputendu-’şi împlini necazurile din alte locuri, să nu îndrăsnească a merge la împăratul şi să se tânguie, căci stia că de acolo nu vine nemângăiat. Toate aceste erau prea mult dela un împărat, şi chiar pentru aceasta era în jale toată împărăţia, sciind că neamul bun nu se strică, care neam bun de oameni puţin este. Se temeau, ca nu cumva să dee preste vreun neam rău de oameni, care tocmai aşa să le amărească dilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum. De a mai ave copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşi puseră dar’ nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredinţaţi, că Dumnezeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, şi oamenii nu trebue să judece despre ceea ce face Dumnezeu, căci el într’un chip ne iubesce pe toţi, apoi noi nici nu ştim ce ni-e bun nouă, numai Dumneczeu, care nu face decât bine, într’o zi, venind împăratul cu împărăteasa dela biserică, şi trecend preste un pod, vădii împărăteasa în apă un pesce foarte frumos, deci îijise împăratului: — Uită-te, împărate, în apă, ce păsce frumos! acela ar fi foarte bun gătit, ’mi-e şi dor de pesci proaspeţi, căci demult nu am mâncat; la cel din apă ’mi se dă. Se uită şi împăratul şi vădi pescele. Dupăce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vre-o câţiva pesci de felul care văduse. Câţi pescari au fost în oraş şi în apropiere, toţi s’au dus să împlinească porunca împăratului. Căutară mult timp, dar’ de geaba s’au trudit, căci numai unul au aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dar’ totuşi era destul, ca să-’i treacă împărătesei de dorul pescilor. Bucătăreasa, — o Ţigarică — se şi duse îndată să pregătească din acel pesce o mâncare cât se poate de bună, îşi adună dar’ toată iscusinţa, ca să poată face o bucătură, care să-’i placă împărătesei. Când era mai fript, gustă de sare, dar’ cu toate că a fost pus destulă, era ca şi când n’ar fi pus, mai puse deci şi gustă car’, dar’ nici acum nu era sărat deplin, şi a treia oară puse, şi mai gustând odată, o află bună. Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aştepta să se frigă odată. Mânca împărăteasa, car’ oasele le dete la o căţea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât şi bucătăreasa, că au pornit grele; căţeaua încă se vedea a fi prins căţei. La nouă luni de la mâncarea peşcelui, împărăteasa a născut un copilaş frumos, pe carel-a numit „Măr“, îşi poate închipui orişi cine bucuria împăratului, împărătesei şi a întregului popor. Bătrânii aveau la cine să se îmbucure, pe cine să sărute, era cine se le urmeze în împărăţie, şi cine să le moştenească avuţiile, car’ poporul acum nu se temea, că se va strica neamul cel bun. Sciură toţi bine, că această întâmplare , numai dela Dumnezeu, deci nu încetară a-’l lăuda şi mulţumi pentru împlinirea rugăciunii lor. Tot în ziua aceea mai de cătră seară, născu şi bucătăreasa un copil, pe care îl numi: „Păr“. A doua zi căţeaua încă a puiat 6 căţei tot unul ca altul de frumoşi. Tot în palmi crescea Măr, copilul împăratului, când era la mumă-sa, când la tatăl-seu; dar’ nici Păr, copilul bucătăresei, încă nu se lăsa la crescut, şi cu toate că Măr era ţinut mai bine şi mai odihnit ca Păr, care trebuia după ce mai crescuse, să ajute mumei sale, totuşi era unul ca şi altul, par’ca ar fi fost chiar fraţi, împărătesei nu-’i plăcea de aceasta şi s’a gândit Corespondenţă din Viena, Viena, 13 August n. 1886. Jurnalele guvernamentale vor întona naturalminte cel mai tare al lor „aleluia“ asupra rescriptului împăratului cătră Tisza. Dar’ cetind exact acest rescript, vom găsi, că conţine o absolută critică tocmai acelei proceduri, pe care s’au silit înşişi amicii d-lui de Tisza se o pună în aplicaţiune. împăratul accentuează, că consideraţiunea serviciului militar a necesitat înlăturarea lui Edelsheim şi avansarea lui Janski şi că e o nesciie voluntară sau motive necurate, care caută se aducă armata în oposiţie cu poporaţiunea. Dar, cine au fost oamenii, pe care cuvântul împărătesc îi lovesce în caşul acesta şi ale căror motive necunoscute împăratul le expune unei critice aşa de aspre? Nu între noi trebue să căutăm pe acei oameni cu motive necurate, ci numai în lagărul Maghiarilor, şi dacă cercetăm exact, atunci vom găsi, că amici ai guvernului şi jurnalele, care merg cu guvernul, au fost aceia, careşi-au rupt mai tare gura. Pe deplin clar şi fără echivoce e verdictul, care e conţinut în conclusiunea rescriptului împărătesc. împăratul previne „consecvenţele regretabile“ ale acestor agitaţiuni contra armatei şi se dă aşteptării, că contra acestor nereale şi condamnabile excitări sau suspiţionări legea va fi aplicată cu toată severitatea ei. Să întrebăm deci, contra cui se dirijează cuvintele aceste serioase ale împăratului şi cine sânt aceia, care se fac culpabili de aceste excitări şi suspiţionări, atunci trebue să arătăm oară tot pe acei agitatori ai lagărului maghiar, pe carei-am caracterisat deja mai sus. Noi n’am uitat expectoraţiunile violente ale lui „Pester Lloyd“ şi ale lui „Egyetértés“ contra armatei și contra aşa zisului partid militar. Dacă lucrurile s’ar fi petrecut după placul agitatorilor maghiari, atunci ultimele numiri militare și personajele competente ale armatei ar fi trebuit să fi fost desavuate. Dar prescriptul împărătesc nu desavueazâ nici pe ministrul de răsboiu, nici pe archiducele Albrecht, de asemenea nu desavuează nici pensionarea lui Edelsheim, nici numirea lui Pejacsevich precum nici avansarea lui Janski. Din contră sunt desavuate şi blamate în modul cel mai sever excitările şi suspiţionările, pe care Maghiarii în timpul din urmă le-au dirigiat la adresa armatei comune, şi afară de asta dl Tisza mai e invitat să proceadă contra acestora cu cea mai mare severitate. Dacă Maghiarii sânt mulţumiţi cu această satisfacţiune, noi desigur n’avem nici un motiv se fim nemulţumiţi cu dînsa! Foarte remarcabilă e o curendă a episcopului Strossmayer, prin care invită la colecte pentru monumentul lui Radetzky. Strossmayer arată, că Croaţii în furtunoasele zile ale anilor 1848 şi 1849 atîrnau cu toată inima de acele sforţări, de care era animat şi generalul Radetzky. Diarele din Pesta comentează naturalmente această manifestaţiune a conducătorului croat în mod foarte violent. Diarul „des Débats“, unul dintre cele mai serioase şi bine informate (liare franceze, declară, că Europa se găsesce într’o periodă de transiţiune, că combinaţiunile diplomatice de pănă acum îşi perd soliditatea, şi că o grupare nouă se prepară. Sciţi că eu demult am caracterisat deja în diarul d-voastre situaţiunea europeană în sensul acesta. Nouele grupări, iată marele mister, care ca şi învălitul tablou din Sais se află înaintea noastră ca o enigmă nedesvelită încă, şi aceasta e, care stăpânesce atât politica noastră întreagă externă, cât şi pe cea internă. Revistă politică, Sibiiu, August st. v. Ministrul de finanţe a publicat raportul despre starea casselor pe cvartalul al doilea al anului de faţă; acest raport aduce scriea îmbucurătoare, că deficitul anului pănă acuma a ajuns frumoasa cifră de 32 milioane. Anume s’au incassat în prima jumătate a anului ISUISS.OGTSGVa fl., și s’au spesat 166,455,350,22fl. Cifrele vor