Tribuna, iulie-septembrie 1886 (Anul 3, nr. 149-224)
1886-09-19 / nr. 215
Anul III Sibiiu, Vineri în 19 Septemvrie (1 Octomvrie) 1886 Nr. 215 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 er., V* an 2 li. 50 er., Va an 5 ti., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 li. 20 er., Vi an 3 li. 50 cr., Va an 7 ti., 1 an 14 tI. Pentru România și străinătate: l0 an 10 fr., 1/a an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un număr costă 5 cr. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Ca la Octomvrie v. 1886 se începe Abonament nou la „Tribuna“. Preţurile abonamentului sunt însemnate în capul foii. Abonamentele se fac cu multă lesnire atât în Monarchie cât şi în România prin mandate poştale (Posta-utalvány — Post- Anweisung.) Se recomandă abonarea timpurie pentru regulata expediţie a foii. Domnii abonenţi sânt rugaţi a ne comunica eventual prelungă localitatea, unde se află, şi postii ultima, car’ domnii abonaţi vechi spre uşurare pot lipi pe mandatul postal adresa tipărită dela fâşiile, în cari li s’a trimis diarul până acuma. Administraţiunea diarului „Tribuna“. 18 Septemvrie st. v. Nu-i vorbă, nici pe sfătoşii din dietă nu-’i mai întreabă nimeni, care le este părerea în materie de politică orientală; numai că ei ţin să-’şi arete cu orice preţ înalta înţelepciune, pentru ca lumea să stie, că au şi ei părerile lor. Una, două, trei, patru, chiar patru interpelaţiuni deodată, nu mai puţin ca patru şi toate patru deodată şi în aceeaşi materie. Care poate să fie resultatul firesc al acestor interpelaţiuni ? Guvernul nostru din Budapesta, căruia îi sânt adresate aceste interpelaţiuni, nu poate să dee de la el însuşi decât răspunsul, că nu poate să răspundă, deoarece în virtutea legilor existente el nu are nici un amestec în afacerile de politici externă. Ce vasctică „interpelaţiune?“ Ministrul constituţional e responsabil pentru tot ceea ce se petrece în resortul lui, la or d i n i le lui ori cu contrasignarea lui, mai e responsabil pentru toate hotărîrile consiliului de miniştri, la care participă, dacă nu va fi făcut cestiune de cabinet, nu poate însă să fie responsabil pentru cele ce se petrec fără de concursul lui, într’o sferă, în care el nu are nici măcar dreptul de înrîurire. Interpelaţiunea este forma, în care ţeara representată în parlament îl trage pe guvern în genere ori pe vreun ministru îndeosebi la răspundere, şi totdeauna, când interpelaţiunea nu este bine adresată, ministrul are dreptul de a răspunde: „Nu spmn, nu am datoria, nu am nici chiar dreptul de a răspunde, fiindcă lucrurile, asupra cărora mă interpelezi, nu mă privesc pe mine“. Tot aşa trebue să răspundă şi guvernul din Budapesta, când mi se fac interpelaţiuni în materie de politică externă, el nu ar fi să aibă dreptul de a răspunde la asemenea interpelaţiuni. Cu toate aceste, chiar şi adresate acestui guvern, interpelaţiunile aceste au şi ele importanţa lor. Căci, deşi nu are nici o înrîurire directă asupra politicei externe, guvernul din Budapesta poate să aibă o înrîurire indirectă, deşi nu ar ave dreptul, poate să ceară şi să obţină însărcinarea de a răspunde. Şi interpelat odată, dl Coloman Tisza fără îndoială va face la guvernul, nostru din Viena întrebarea: „Ce credeţi că este oportun să le spun acestor oameni doritori de a sei toate tainele diplomaţiei?“ Apoi va vorbi dl Tisza aşa, cum va fi fost însărcinat să vorbească. Poate că ne va spune ceva, poate că ne va spune multe, — dar’ poate că nu ne va spune nimic, în tot caşul însă importanţa interpelaţiunilor nu zace în respunsul, pe care îl provoacă, ci în efectul parlamentar al ei. Şi de aceea în genere interpelaţiunile, dar mai ales interpelaţiunile în materie de politică externă sânt supărătoare pentru guverne. Căci ’i se cere prin ele ministrului să spună ceea ce adeseori nu poate se spună, să facă destăinuiri, să dee desluşiri, când împregiurările îi impun cea mai mare discreţiune. Are un ministru totdeauna destule mijloace de a spune ceea ce voiesce să fie scitit de toţi, — şi interpelaţiunea de regulă este o încercare de a-l sili să spună ceea ce nu poate ori nu voiesce. De obicei, dar, interpelat, ministrul nu spune decât ceea ce se soia şi mai nainte. Astfel întreaga interpelaţiune nu este în adevăr decât pentru parlament o ocasiune de a se pronunţa, dacă este ori nu gata să susţină politica urmată de guvern. Şi este foarte important să se scie, care e atitudinea dietei ungare faţă cu actuala politică externă a monarchiei. Este foarte important, szicem încă odată. Căci alta e posiţiunea monarchiei, alta e autoritatea ei în concertul puterilor europene, când se scie, că guvernul nostru din Viena e sprijinit de toate popoarele, şi care alta, când se scie, că din Budapesta li se creează mereu greutăţi oamenilor de stat din Viena. Aici găsim noi importanţa interpelaţiunilor din dieta ungară. Maghiarii, tocmai ei se plâng, că Rusia e prea îndrăsneaţă şi că Germania prea puţin se expune pentru monarchia noastră. Ei bine! de cine să se teamă Rusia, dacă Maghiarii îi creează la tot pasul greutăţi monarchiei ? — şi cum să se expună Germania pentru un aliat, care îi dă atât de puţine garanţii de soliditate, ca monarchia noastră, în care o parte caută mereu să zădărnicească silinţele întregului ? Dorinţa firească a ori-şi-cărui cetăţean bine inspirat ar fi, ca din interpelaţiunile făcute în dietăsă resulte pentru ori-şi-cine convingere:), că în sfîrşit, monarchia noastră este unită în ea însăşi şi că toate popoarele ei sânt adunate cu încredere împregiurul Coroanei, care mai presus de toate ea determină politica externă a monarchiei. Ne temem însă, că nu acesta va fi efectul parlamentar al interpelaţiunilor. Nota caracteristică a tristei situaţiuni, în care ne aflăm, e interpelaţiunea ceealaltă, făcută de un nuseim cine în causa unui biet de ofiţer de reservă. Ce caută această interpelaţiune alăturea cu cele făcute în materie de politică externă? Cum se poate provoca o discuţiune asupra armatei chiar acum, când ne plângem, că monarchia nu are destulă trecere în afară ? Monarchia noastră are duşmani şi aliaţi, nu sânt oare asemenea discuţiuni o încuragiare pentru duşmani şi ceva foarte deprimător pentru aliaţi? Dar’ sânt, mai presus de toate, în Orient ţeri şi popoare, care ar dori să se poată răzima pe monarchia noastră, şi datoria noastră a tuturora este, de a produce în ele sentimentul, că pot să se razime pe monarchia noastră şi că razimul acesta e sigur şi puternic. Prin interpelaţiunile din dieta ungară nu se produce acest simţement, ci din contră se scoate la iveală tristul adevăr, că sânt în monarchia noastră elemente, care paralizează puterile de acţiune ale întregului. Acesta e lucrul, de care ne temem acum, în ajunul răspunsului, pe care îl provoacă interpelaţiunile şi a efectului parlamentar produs de acest răspuns. Forţa „Tribunei“. Episode din luptele trupelor c. r. în anul 1881 — 82 în Herţegovina şi Bosnia cu privire la despărţemintele române. La începutul iernei anului 1881—82 a erupt insurecţiunea în părţile de Meadă di ale Bosniei, în Herţegovina şi special în Krivoscia, prin care a fost monarchia austro-ungară constrînsă a mobiliza o parte însemnată a armatei sale. Trupele mobilisate au căpătat dela supremul comandant al armatei M. S. împăratul Francisc Iosif I, ordinul de a înăbuşi cu forţa insurecţiunea, şi a constrînge poporaţiunea cerbicoasă din ţinuturile acele să recunoască autoritatea statului austro-ungar. Cu bucurie şi voioşi de a se lupta, s’au concentrat diferitele despărţăminte pe câmpul de luptă, unde aveau destinul a da probe despre cualitatea lor. Punctuos, cum cere legea, a părăsit reservistul vatra lui familiară, grăbind la steagul, sub care a jurat credinţă neclintită împăratului şi Regelui. Luptele din anii 1869 şi 1878 au fost o şcoală pentru armata c. r. în luptă cu un inimic crâncen şi sălbatec. Soldatul austriac a şcitit, că o astfel de luptă prin munţi şi stânci fără comunicaţiuni în timp de grea iarnă, va cere mari probe de putere fisică şi însuşiri morale. Dar el a dovedit, că este vrednic de încrederea, care este pusă în el. El a suportat toate năcazurile şi ostenelile unei ierni grele, şi nici suferinţele îndelungate de săptămâni şi luni întregi sub cerul liber, nici neaua şi ploaia, nici vijeliile şi „Bora“ rece ca ghiaţa, care pătrunde şi la măduva din oase, nu erau în stare a-ş i micşora voia lui de luptă. Ca totdeauna aşa şi acum au dovedit soldaţii noştri, că sânt vrednici de părinţii lor, cari în sute de bătălii au cules lauri neperitori. Poate fi mândru tot insul participând la luptele din anul 1882, a contribuit şi el la ridicarea radei armatei c. r. Multă recunoscinţă şi laudă a secerat armata. Maiestatea Sa împăratul Francisc Iosif I. Domnul nostru de răsboiu s’a îndurat prea graţios a decora peptul multor bravi cu semne de onoare, recunoscinţă şi laudă au secerat soldaţii dela cameralii, cari nu au fost atât de norocoşi de a participa la aceste lupte; recunoscinţă au secerat şi dela toţi compatrioţii acestei mari monarchii, care au urmărit cu atenţiune faptele lor! Dar’ cine a vorbit, şi cine a audit despre faptele soldaţilor c. r. de origine română? de faptele acelora, cari au luat parte la cele mai de frunte întreprinderi şi mai crâncene lupte ? Cine a istorisit, că soldatul român s’a luptat cu credinţă, bravură, ba cu isteţime admirabilă, şi că merită a fi numit între cei mai bravi fii ai patriei comune? Puţine scrii, — mai mult poveşti, — au ajuns la audul publicului român, şi nu mulţi vor fi informaţi despre starea adevărată a acestor evenimente! Sânt convins, ca publicul român, care totdeauna a dovedit un simţ foarte viu pentru toate ce se ating de numele naţiunii sale, va primi cu îndestulire următoarele, voind a face istoricul episodelor, în care au participat unele despărţeminte, cât şi persoane mai însămnate române! Toate, — despre armata c. r. în genere, — susamintite, merită a fi accentuate în un grad înalt, şi despre soldaţii români, care au participat la aceste lupte; ei, ca şi altădată, au dovedit, că sânt vrednici de numele de Român, că sânt adevăraţii descendenţi ai admirabilei Rome, şi în fine au dovedit, că Românul e un soldat destoinic, care bine condus, sevîrşesce fapte de admirare! Soldatul român este modest, şi cu puţin îndestulit, învăţat şi la bine, şi la rău; pentru aceea supoartă toate ostenelile şi lipsele cu indulgenţă extraordinară. El prelângă toate împregiurările nefavoroase politice, în care geme naţiunea lui, e un optimist complet; merge orbiş după ofiţerul lui, dacă acestuia ’i-a succes a-’i câştiga încrederea, — ceea ce după cele înşirate nu e greu, — prin foc, prin apă trece înnainte, rabdă, tace şi face! Sânt multe caşuri, din care se vede alipirea soldatului român, chiar cătră ofiţerii de altă limbă, ce a constrîns pe mulţi a recunoasce această virtute românească, într’un grad foarte mare. Cu cât mai mult se desvoaltă aceste virtuţi militare de frunte, sub comanda ofiţerilor de naţiunea lui carisciu — în dulcea lui limbă, carea totdeuna şi cât de departe de patria lui, o iubesce mai presus de toate, — a-’l entusiasma la fapte de erou pentru patrie şi împărat; cu cât chiar s’ar potenţa acest eroism, pănă unde ’l-ar înălţa entusiasmul, dacă ar fi condus pretutindenea prin astfel de ofiţeri în interesul lui propriu, pentru vatra şi casa lui moştenită dela strămoşii lui ?! Nu este locul, nici scopul acestor şiruri a detailia această întrebare, căci răspunsul se află în inima fiecărui bun Român, care îşi iubesce patria şi limba strămoşească ! Deci încep : 1. cu înşirarea evenimentelor în special; 2. voiu compune lista celor decoraţi, şi 3. lista bravilor, cari au cădut pe câmpul de onoare ca eroi, în împlinirea datorinţelor lor. (Va urma.) Corespondenţă din Viena. Viena, 28 Septemvrie n. 1886. In parlamentul unguresc cestiunea bulgară se pare că va oferi pretext la mari uragane. Nu vor lipsi atacurile contra politicei externe a monarchiei. Dar, în privinţa asta în cercurile guvernamentale de aci sânt liberi de orice frică. Au acordat Ungurilor atâtea drepturi, că au foarte puţin de câştigat şi foarte mult de perdut. Dacă deci vor trage la consiliu prudenţa, care nu pasiunea, atunci se vor păzi să provoace o crisă, căci orice crisă, orice comoţiune a statului quo, poate să fie în desavantagiul lor. Mai la urmă trebue ântâiu demonstrat, că dualismul a fundat fericirea Austriei, şi dacă Ungurii nu stiu să facă un as mai bun de drepturile care le-au fost acordate, decât de a provoca crise, atunci nu vor produce un alt resultat, decât