Tribuna, octombrie-decembrie 1886 (Anul 3, nr. 225-299)

1886-10-24 / nr. 245

Anul III Sibiiu, Vineri în 24 Octomvrie (5 Noemvrie) 1886 Nr. 245 Inserţiunile » Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., V4 an 2 fl. 50 cr., Va an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă, cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fl. 20 cr., V* an 3 fl. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: V* an 10 fr., Va an 20 fl., 1 an 40 fl. Un număr costă 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază. Milețiu, 23 Octomvrie st. v. După socotelile financiarilor din Viena deficitul nostru adevărat întrece chiar suma de şese­deci de milioane. Fie însă patruzeci, fie cincizeci, fie chiar şesedeci de milioane, avem să-­l plătim şi îl vom şi plăti. Nu în aceasta consistă gravi­tatea situaţiunii. întrebarea este, dacă vom şi scăpa după­ ce vom fi plătit aceste şesedeci de milioane, dacă putem ori nu spera, că preste un an ori doi nu vom avă un alt deficit chiar mai mare ca cel de acum. Părerea generală este, că nu vom pută scăpa şi că deficitul e ceva organic în vieaţa statului ungar, câtă vreme se va susţină actualul regim. De aceea chiar „Pester Lloyd“ ajunge la conclusiunea, că una dintre urmările calamităţilor finan­ciare poate să fie o schimbare în organi­­zarea ţerilor ce constitue regatul ungar, ca să nu­­jicem­­ desfiinţar­ea acestui stat, înţelegem motivele, care pot să-’i în­demne pe oficioşii din Budapesta a-’i da situaţiunii o înfăţişare atât de ameninţă­toare. Noi însă, care suntem în oposi­­ţiune, nu avem nevoie de a le­­jice de­putaţilor : Daţi, căci altfel piere statul ungar. Căci vor da chiar şi dacă noi am zice să nu dee. După a noastră părere chiar exi­stenţa statului ungar nu e dlar’ amenin­ţată. E însă chiar mai mult decât ame­ninţată, e sdruncinată omnipotenţa ma­ghiară. Demult acum s’a produs atât în monarchia noastră, cât şi în străinătate convingerea, că Maghiarii sânt incapabili de a chivernisi interesele celor aproape de despretrece milioane de suflete ce locuiesc în ţerile coroanei ungare şi că influenţa prea mare a Maghiarilor este o nenoro­cire chiar şi pentru Maghiari ei înşişi. Situaţiunea financiară trebue să producă această convingere şi în cercurile, în care oamenii îşi vor fi mai făcut oare­care ilu­­siuni despre aptitudinile politice ale po­,­porului maghiar. Mai curen­d dar’ ori mai târe d­in ţe­­rile coroanei ungare vor fi scutite de uşu­rinţa, cu care Maghiarii chivernisesc inte­resele comune, mai curând ori mai târc diu Maghiarii vor fi puşi şi ei sub oare­care epitropie, întrebarea e numai: când se va presenta situaţiunea priincioasă pentru o asemenea măsură de siguranţă publică. Apoi vom fi scăpat de deficite, — și statul ungar nu va peri, ci mai vîrtos se va consolida. La perire numai Maghiarii pot să-’l ducă: îndată­ ce nu-’l vor mai stăpâni ei singuri, este asigurat contra peririi. Căci n’am ajuns noi la strîmtorarea financiară, în care ne aflăm, decât prin inclinările excesive ale Maghiarilor. Ajunşi odată ei singuri stăpâni în ţerile aceste şi temendu-se că numai puţin timp le vor stăpâni, s’au avântat fără de nici un cumpăt, ca în timp de câţiva ani să realiseze ceea­ ce numai prin o lucrare continuată de mai multe generaţiuni se poate ajunge. Graba aceasta, neastâmpărul acesta, impetuositatea aceasta o vedem pe toate terenele vieţii sociale. Ne vom mărgini astă­ji la unul singur, — cel economic. Desvoltarea economică atîrnă dela sporirea trebuinţelor. Ear’ trebuinţele nu se pot spori în mod artificial, îndată­ ce se sporesce poporaţiunea, să sporesc şi trebuinţele, deoare­ce sânt mai multe guri de hrănit, mai multe tru­puri de îmbrăcat şi mai multe capete, care cer căpătâiu. Deasemenea cu cât cultura străbate în cercuri mai largi, cu atât oa­menii sânt mai exigenţi, adecă au trebu­inţe mai multe şi mai cualificate. Ear’ aceste trebuinţe sporite şi cualificate îi împing pe oameni la o mai întinsă şi mai inteligentă producţiune în viaţa economică. Nici sporirea poporaţiunii, nici progresul cultural însă nu se pot forţa; ele au pro­­gresiunea lor firească, nu ne rămâne clar’, decât să creăm condiţiunile ce le punesc şi să fim răbdători, dând şi lucrării econo­mice toate lesnirile neapărate. Maghiarii au crezut în impetuositatea lor, că este destul să se dee aceste lesniri, pentru­ ca desvoltarea economică să se facă ea de ea, chiar în lipsa condiţiunilor so­ciale. Astfel au făcut mai mult decât ceea­ ce era de neapărată trebuinţă, au creat pentru ajutarea des­vol­tării economice un aparat prea mare şi prea costisitor. E enorm luxul ce s’a făcut în cei din urmă douăzeci de ani cu fel de fel de aşezăminte de utilitate publică în Un­garia. Sânt bune şi frumoase aceste aşe­zăminte , însă foarte multe din ele nu vor fi nici preste mai multe decenii de neapă­rată trebuinţă, altele nu sânt croite pe talia noastră şi care altele sânt de prisos ori poate chiar stricăcioase. E aici la mijloc un prea ardent dor de progres, dar’ mai e şi droaia de capi­talişti mari, care au profitat de slăbiciunea Maghiarilor, ca să facă ei înşişi „gheşef­­turi“, strigându-le mereu: Creaţi, chel­tuiţi, ca să vă presentaţi lumii ca stat cu cultură modernă! S’a şi făcut, s’a cheltuit, s’au creat aşezămintele întocmai ca în ţerile civili­­sate, ele însă nu funcţionează ca în acele ţeri, sânt numai nisce simulacre, pentru care ne-am ruinat, şi care voind să fie în­treţinute, au să contribue şi de aici înainte la ruinarea noastră definitivă. Să ne oprim de astădată la un sin­gur capitol. Mare lux s’a făcut la mini­sterul de comerciu şi la cel de comunica­ţi­une. Căci lux va să Zcă a crea aşe- Zăminte, care sânt bune şi folositoare, dar’ de care deocamdată nu ai trebuinţă nea­părată. Economiile, care încep a se face la aceste două ministerii, sânt însă cea mai învederată dovadă, că s’au creat asemenea aşezăminte, de care ne putem lipsi şi ne-am fi lipsit, dacă n’ar fi fost droaia de capi­talişti gata de a susţină ,,idea de stat“ cu preţul unui nou „geşert“. Mai lămurită dovadă sânt deficitele căilor ferate. Aceste deficite strigă: Prea mult s’a făcut pentru stadiul economic, în care se află aceste ţeri, şi nu s’a făcut bine ceea­ ce s’a făcut! Avem înse caile ferate, ne înlesnim cu ele şi va sosi şi timpul, când ele vor fi de neapărată trebuinţă. Fără îndoială, dar’ avem şi datoriile, pentru care plătim peste o sută de milioane carnete în fiesce­ care an, şi avem şi căile ferate, care sânt şi ele o sarcină, fiindcă vor să fie întreţinute, administrate şi ex­ploatate. Funcţionarii vor se mănânce şi să se îmbrace, şinele ruginesc, traversele putre- zesc, materialul de mişcare se hodorogesce, care zidirile se strică de ploaie, de vânt şi de arşiţă chiar şi atunci, când „maşina“ nu funcţionează. Şi de aceea nu facem „economie“, când sistăm circulaţiunea pe căile ferate, fiindcă n’avem ce să trans­portăm pe ele. Se fac însă asemenea „economii“ ruinătoare în ţeara noastră. Atât de astădată. Forţa „Tribunei“. SgârcituL Comedie. De Moliere. (Urmare.) Scena III. Harpagon. Săgeată. Harpagon. — Afară de aici numai decât; nici un cuvent se nu mai răspundi. Haid’! ia-’ți calabalâcul dela mine, vestit pungaș de frunte, spânzurătoare ce ești! Săgeată. — (La o parte). De când sunt, n’am mai dat cu ochii de o ființă atât de pestriță la mațe ca afurisitul ăsta de moşneag; îmi vine să cred, Doamne iartă-me, că are pe dracul în pântece. Harpagon. — Ce-i? ! bolborosesci printre dinți ? Săgeată. — Pentru­ ce me dai afară? Harpagon.— Ia vedi la spânzurătoarea! îmi mai cere încă cuvinte! Cară-te iute, ca să nu te ucid! Săgeată. — Dar’ ce ’ți-am făcut? Harpagon. — ’Mi-ai făcut atât, că vo­­iesc să pleci. Săgeată. — Stăpânul meu, fiiul vostru ’mi-a poruncit să-’l aștept. Harpagon. — Du-te și­’l așteaptă la uliță și nu rămânea în casă, împlântat ca un par în pament, ca să tragi cu ochiul la toate cele ce se petrec și de toate să te folosesci. Nu vreau să văd mereu în dosul meu o iscoadă, un vân­ător, ai cărui ochi afurisiți rămân neîncetat ațintiți asupra faptelor mele, caută cu însetare să afle ce am în casă şi scorm­olesc pretutindenea, ca să vadă, dacă nu e ceva de furat. Săgeată. — Ce dracu socotiţi să facă cineva, spre a fura ceva dela d-ta ? Eşti oare un om, dela care se poate fura ceva, când pui sub zăvor toate celea şi stai zi şi noapte de pază ?! Harpagon. — Voiesc se ţin sub zăvor ceea­ ce îmi vine la socoteală şi să stau de pază cum îmi place. Ia vezi un nătărău, care bagă de seamă la toate cele ce faci! (încet, la o parte) Mă tem, ca nu cumva să fi zăpsit ceva despre banii mei. (Tare.) Nu cumva ’ți-ar trece prin gând să faci printre oameni vorba, că am bani ascunși în casă la mine? hai?! Săgeată. — Ce z’ci? Ai bani ascunși? Harpagon. — Netrebnicule! asta n’am voit s’o Zi°­ (Incet.) îmi vine să turb. (Tare.) Ia spune, nu cumva îți vine pofta răutăcioasă de a bate toba că am? Săgeată. — Vorbă și asta! Par’că pen­tru mine nu ar fi tot una, dacă ai, ori dacă nu ai. Harpagon. —­­Ridică mâna, ca să-’i dee lui Săgeată o palmă.) Uuita mei! se pune încă la dispută cu mine! O să te scutur de urechi, încât să-’ți treacă pofta de a mai resona. Cară-te de aici, ’ți-o zic încă odată. Săgeată. — Bată-me! am plecat. Harpagon. — Ia stăi nițel. N’ai luat ceva cu tine? Săgeată. — Ce se fi luat? Harpagon. — Vino încoace se văd. Arată-’mi mânile. Săgeată. — Bată-le. Harpagon. — Celelalte. Săgeată. — Celelalte? Harpagon. — Da. Săgeată. — Poftim. Harpagon. — (Arătând la cioarecii lui Săgeată.) N’ai nimic aici? Săgeată.­­—­ Caută să vezi însuți. Harpagon. — (Pipăind cioarecii lui Să­geată.) Aceşti mari pantaloni prea sunt potriviţi se ascundă lucrurile furate, şi aş voi se fi rămas vre-unul acăţat în ei. Săgeată. — (La o parte). Ah! Cum ’i­ s’ar cuveni unui om ca ăsta paguba de care se teme! Şi cum m’aş bucura să pot pune mâna pe ceva din ale lui. Harpagon. — Hai?! Săgeată. — Ce-i? Harpagon. — Ce vorbesci despre a pune mâna, — a fura? Săgeată. — Diceam, că te-ai pus se scor­­molesci pretutindenea, ca să vezi, dacă nu ’ți-am pus mâna pe ceva. Harpagon. — Asta e tocmai ceea­ ce ’mi-am pus de gând să fac (Caută pin buzună­­rile lui Săgeată). Săgeată. — (La o parte). Dare-ar ciuma în sgârcenie şi în sgârciţi! Harpagon. —■ Hai? — Cum ai Z*3? Săgeată. — Ce-am Z*3? Harpagon. — Da! ce Ziceai despre sgâr­cenie şi despre sgârciţi ? Săgeată. — Am Z’s 3 i­dee ciuma în sgârcenie şi în sgârciţi. Harpagon. — Pe cine vrei să înţelegi? Săgeată. — Pe mişei şi pe calici. Harpagon. — Dar’ pe cine-’l socotesci de mişel şi de calic? Săgeată — Ce-’ţi mai baţi capul? Harpagon. — îmi bat capul cu lucru­rile ce se cuvine. Săgeată. — Nu cumva crezi, că voiam se te ’nţeleg pe d-ta? Harpagon. — Eu cred ceea­ ce cred, dar’ voiesc să-’mi spui, cu cine vorbesci, când le zici aceste. Săgeată. — Vorbesc . . . vorbesc cu că­ciula mea. Harpagon. — Bara mie, mie-’mi vine să vorbesc cu chica ta. Săgeată. — Ai să mă opresci de a huli pe sgârciţi ? Harpagon. — Nu, dar’ am să te fac să nu-’ţi mai umble gura şi să nu te mai obrăzni­­cesci; tacă-’ți gura. Săgeată. — Eu nu numesc pe nimeni. Harpagon. — Te bat vînăt, dacă nu taci. Săgeată. — Cel­ ce simte că-’l mănâncă, acela să se scarpine. Harpagon. — N’ai se taci odată? Săgeată. — Da, de silă bucuros. Harpagon. — Haide, Haide. — Săgeată. —­­Arată lui Harpagon un bu- A A O voce slovăceascâ. Die magyarische Staatsidee, Kirche und Nationalitäten in Ungarn. Geschildert von einem Slovaken. (Urmare.) Autorul continuând spune într’o notă, că Marschal cel cu „Patriotismul evlavios“ are soţi mulţi în clerul înalt şi în cel inferior. Aceasta e causa, că foaia slavă „Katolicke Noviny“ este persecutată şi calomniată de preoţi catolici, care consideră de un eroism când unul sau altul dintre dînşii îşi permite­a predica, a doua sau a treia Duminecă Slovacilor, cari nu cunosc limba maghiară, în limba aceasta. Tot la causa aceasta se reduce şi nesuccederea înfiinţării unei foi po­litice bisericesci. Deoare­ce, cum s’a simţit numai idea, îndată au strigat soţii lui Marschal: Pan­slavism! Şi idea a fost înăbuşită pănă a nu se realiza. Autorul arată cum se câştigă în eloi cam­pioni pentru idea maghiarisării. Vrend un preot să capete o prebendă, trebue să promită sărbătoresce şi să dee şi revers, că nu va prenumăra nici o foaie slavă, nu va umbla cu preoţi cunoscuţi pentru sentimentele lor na­ţionale, fie aceştia preoţi cu cultură scientifică şi de o purtare morală exemplară. La cultura şi educaţiunea clericilor tineri nu este permis să

Next