Tribuna, aprilie-iunie 1887 (Anul 4, nr. 73-145)

1887-06-11 / nr. 130

Anul TV Sibiiu, Joi 11/23 Iunie 1887 Nr. 130 Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/i an 2 fi. 50 cr., V, an 5 fl., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarchie: 1 lună 1 fi. 20 cr., 1/i an 3 fi. 50 cr., Va an 7 fl., 1 an 14 fi. Pentru România și străinătate: 10 an 10 fr., şi an 20 fr., 1 an 40 fr. Inserţiunile­­ Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un uiiiiifr cotită 5 cr. Apare în fiecare zi de lucru Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază, biblia, 10 Iunie st. v. „Nu este tiranie mai cruntă ca cea exercitată la umbra legilor şi păstrând aparenţele justiţiei“. De când s’au pornit agitaţiunile elec­torale, le-am reamintit în fresce-care (ţi ce­titorilor noştri această sentenţă pronunţată de Montesquieu, pentru­ ca să le fie mereu present, ce fel este causa, în serviciul că­reia se pun, când sprijinesc prin votul lor pe actualul guvern. Nu-i vorbă, s’au găsit şi se vor găsi şi alte­ dăţi între Români oameni, cărora prea puţin le pasă, ce fel e causa, pe care o servesc: pentru asemenea oameni nici dorinţa exprimată de conferenţa din Si­biiu, nici stăruinţele tuturor oamenilor de bine, nici mai vîrtos sentenţele pronunţate de nisce „străini“ ca Montesquieu nu au puterea convingătoare, pe care o are ba­nul, porunca ori făgăduinţa celor­ ce dis­pun de putere. Alţii vor avă însă să se pronunţe, dacă oamenii de felul acesta au fost de astădată între Români mai mulţi ori mai puţini ca în trecut, dacă virtutea cetăţenească scade ori sporesce la Români. Noi am primit sentimentul, că alege­rile acum trecute au dovedit sporul ei. Ni-au rămas, ce-i drept, şi nouă mulţi morţi, dar­ aceia, care morţi au rămas, nu sunt cei căluţi, ci cei ce-au în­vins ca niste gladiatori intraţi în arenă fie pentru o simbrie proastă, fie ca sclavi siliţi de stăpânul lor. Şi morţii de felul acesta sunt de astădată mai puţini ca alte­ dăţi,­­ mai puţini şi mai mărunţi. Abia pe ici pe colo s’a găsit printre Români câte un biet de preot, învăţător, câte un funcţionar administrativ ori câte un nevoiaş, care s’a pus ca agent electo­ral la disposiţiunea guvernului şi a lucrat timp de câteva săptămâni, ca să cumpere ori să siluească pe fraţii sei. Domnii cei mari, „matadorii“, oamenii cu „mare influenţă“ au stat de astădată în reservă,­­ ceea­ ce le face onoare. Nu trebue însă să ne facem ilusiunea, că onoarea aceasta e pentru toţi cu drep­tate câştigată. Cei mai mulţi au stat în reservă, fiind­că nu mai avea nimeni trebuinţă de „ser­viciile“ lor. După­ ce timp îndelungat au propagat printre Români spiritul slugărniciei şi al venalităţii, treburile se pot face şi fără de dînşii. Sunt acum trei ani, dl Vincenţiu Babeş a fost ales la Şasea, car’ dl Petru Truţia a obţinut majoritatea la Baia-de-Criş, acum a că(j­ut şi dl Babeş, şi dl Petru Truţia, şi Români au fost aceia, prin care au că(jut, Români, fraţi în Traian şi fraţi în Christos, cărora le (jiceam „bună (fiu»“ şi le strîngeam cu toţii mâna. Şi n’are să se mire nici dl Babeş, nici dl Truţia, că au căczut, cum nu ne mirăm nici noi, când ne dăm seamă de­spre cele ce s’au petrecut în cei din urmă trei ani. Dl Giligor, dl Tomuţa, preoţii, pri­marii şi ceialalţi Români, care au făcut printre alegătorii români servicii de agenţi electorali contra unui candidat al parti­dului naţional n’au să se ruşineze de ceea­­ce au făcut, căci au mai făcut şi alţi oameni „mai distinşi“ acelaşi lucru şi „somităţile“ partidului naţional nu ’i-au stimat mai puţin ca mai nainte, ba s’au simţit foarte onorate, că pot să le strîngă mâna. Tot astfel n’au să se ruşineze Ro­mânii, care au făcut printre fraţii lor ser­vicii de agenţi electorali contra dlui Babeş, când stiu, că şi cei mai sinceri aderenţi ai dlui Babeş sunt buni prieteni ai multor oameni, care au făcut acelaşi lucru pe o scară mai întinsă. Sunt mari şi serioase interesele, pe care avem să le susţinem prin luptele po­litice : oamenii jertfesc pânea de la gura copiilor pentru aceste interese, aleargă şi ostenesc, nu mai pot să-­şi găsească odihna sufletească şi îşi expun chiar viaţa pentru ele. Şi dacă atât de mari şi de serioase sunt interesele, serioasă trebue să fie şi lupta, serioasă şi grea şi împreunată cu multe amărîciuni. Acela, care întră odată în toiul vieţii politice, are să primească toate greutăţile, toate amărîciunile ei. Să meargă ori­ şi­cine la faţa locului, acolo în satele din cercurile electorale, şi va fi cuprins de spaimă, când va vede câtă vrajbă, cât dispreţ reciproc, câtă ură nedumerită a rămas între acei fraţi nevi­novaţi ai noştri, care nici că ’şi-au dat măcar seamă de ce se luptă, ci numai din iubire şi din încredere cătră noi s’au încăierat între dînşii. Ear’ fierberea aceasta nu încetează ani de z­ile, ba de foarte multe­ ori e începutul unei duşmănii pentru toată viaţa. Oamenii se ceartă, se ocăresc, se încaieră la bătaie şi se schi­lodesc unii pe alţii, ba seim­başuri, în care s’au păgubit unii pe alţii, cosindu-’şi holdele necoapte, desrădăcinându-’şi pomii ori punăndu-’şi foc unii altora. Şi pe deasupra — persecuţiunile administraţiunii, care în unele cercuri îi duc pe oameni la desnădăjduire. — Căci oamenii aceştia sânt bărbaţi, care se dau cu toată inima, unde se dau. Ce sântem noi, dacă astăzi îi în­vrăjbim pe oameni şi mâne nu ne im­­­punem nici măcar sarcina de a nu le arăta, că noi între noi car’ sântem prie­teni ? Cum poate să se ridice consciinţa bărbătească în acei oameni, care sânt gata să sară în foc pentru noi, când văd cum noi acii ne tratăm unii pe alţii ca pe nisce miserabili şi mâne car’ ne pre­­sentăm braţ de braţ în faţa lor? E greu să-’ţi impuni reserve faţă cu nişte oameni, pe care — ca persoane pri­vate — îi stimezi, ba poate chiar îi iu­­besti; foarte adese­ori însă reservă e o datorie pentru omul politic. Şi fiindcă noi nu am împlinit cu destulă iubire de cauză datoria aceasta, astăz­i guvernul nu mai are nevoie de „serviciile“ acelora, care au pregătit, spi­ritele pentru dînsul, fără­ ca să fi fost combătuţi cu destulă asprime. Sânt acum trei ani în părţile Ara­dului partidul guvernamental a întrat la învoeală, — seim cu cine, — şi s’au ales în comitatul Aradului doi deputaţi guver­namentali cu program naţional. De astă­dată n’a mai luat nimeni notiţă despre „matadorii“ dela 1884, ci s’a ales fără de „mijlocirea“ lor în locul părintelui Gur­­beanu, care părea prea puţin supus, dl Con­stantini, pe care nimeni nu-’l socotesce între Români, şi numai la Radna a fost admis dl Beleş, care în periodul trecut s’a purtat „corect.“ ... Tot astfel în comitatul Bihorului a cădut dl Alexandru Roman faţă cu dl Silviu Rezeu, fiindcă dl Alexandru Roman, la urma urmelor, e mai puţin guverna­mental ca Român. în Bănat s’au admis d-nii Szerb şi Râcz, amândoi buni guvernamentali. Astfel avem în dietă chiar ca guver­namentali numai patru Români, care nici nu mai stărue, ca numele să li se scrie românesce : Beles, Szerb, Rácz şi Rezey. Şi chiar şi aceşti patru pot să fie si­guri, că n’ar mai întră în dietă, dacă ac­tuala stare de lucruri s’ar prelungi, căci Maghiarii au şi ei destui oameni, care vor să fie căpătuiţi, şi acolo, unde acum s’au ales aceşti Români, poate guvernul, dacă vrea numai, să aleagă şi Maghiari, Ovrei ori Nemţi intraţi prin conexiuni familiare în „sinul naţiunii maghiare.“ Şi întocmai ca în Arad, în Bihor şi în Bănat, guvernul nu mai are nici în Ardeal trebuinţă de serviciile „matado­rilor“ români; poate să-­şi facă treburile şi fără de dînşii; cel puţin acum, câtă vreme ţine actuala stare de lucruri, „ma­tadorii“ ’şi-au terminat rolul. Am fi însă nedrepţi faţă cu noi în­şine, dacă n’am recunoasce, că mai e şi un alt motiv, pentru care guvernul n’a recurs astădată la „sprijinul“ acestor oameni. încetul cu încetul s’a convins şi gu­vernul, că ei n’au nici o trecere la Ro­mâni, că nici un om independent nu merge cu dînşii, car’ aceia dintre Români, care păreau a le fi aderenţi, merg şi fără de dînşii, ba chiar şi contra lor cu cei­ ce sciu să ’şi­’i câştige. în zadar ar fi intervenit ei la Şosea, la Baia-de-Criş ori la Şiria, căci n’ar fi putut să stoarcă dela Români atâtea voturi contra candidatului naţional, câte au stors solgăbiraele cu bani, beuturi, ameninţări şi promisiuni. N’avem mea amănunte din cercurile Şasea şi Baia-de-Criş, dar’ judecând din cele petrecute în cercul Siriei, putem zice, că alegătorii naţionali pot să fie mândri de modul, în care au căcaut cu candidaţii lor, căci multă onoare ni-au făcut nouă Românilor prin purtarea lor bărbătească şi mult ’i-a costat pe învingători învin­gerea. Podgorenii au dovedit şi de astădată, că sunt oameni de frunte şi bărbaţi, care vreau ce vreau şi sciu să ţină pept cu ori­ şi­cine. Sirienii au dat 240 voturi, din care 212 pentru candidatul partidului naţional. Nu s’au găsit între dînşii decât 30 de oameni strîmtoraţi, care s’au des­părţit de fraţii lor, pentru­ ca să câştige ceva şi să nu se strice cu stăpânirea şi cu „domnul de pământ“. Tot astfel Găisenii şi Mădejdianii au votat aproape toţi, car’ Românii din Co­văsi­nţ­i, Pâncota, Ternova şi Agriş peste jumătate pentru candidatul naţional. Astfel candidatul guvernului a fost ales de către Neromânii sprijiniţi de Românii mai slabi de înger, mai ales de aşa numiţii „Pă­du­reni“, oameni săraci şi accesibili atât pentru băuturi, cât şi pentru bani şi presiuni, — oameni, care merg cu cel­ ce scie să-şi mîne, acum cu guvernul acesta şi apoi cu cel­ ce va veni. Tot astfel se vor fi petrecut şi la Şosea şi la Baia-de-Criş: oamenii cu vir­tute au mers şi merg după­ cum îi mină inima lor, — cu partidul naţional, — numai Forţa „Tribunei“. Bufonii şi genialitatea. (Urmare şi fine.) Odinioară tot cam acest rol îl aveau şi „Pi­ticii“ pe la curţile domnitoare, care mult contri­­buiră la înveselirea puternicilor de atunci. Aceştia prin exteriorul lor neînsemnat şi ridicol asemenea îşi puteau permite multe, fiind priviţi mai mult de copii. De tot bizar ni se presentă vestmântul bu­fonilor. Capul „tuns“ purta „scufia nebunului“ (căciula cu clopoţei), în forma unui con, care mai târ­jiu fu înlocuită prin „urechile de asini.“ îm­podobiţi erau bufonii şi cu „creasta cocoşului“, înfăţişată prin postav roşu, care era aşezată de pe la mijlocul frunţii, pe din deret pănă la crescet. „Gulerul lat“ era o podoabă expresivă a costumului lor, pe care întăriţi erau ici-colea „clo­poţei“ , mai cu seamă în acele unghiuleţe şi lo­curi, în care aceşti zurgălei, prin mişcarea lor continuă, puteau produce mai cu efect sunetul lor viciu. Tot costumului lor aparţinea şi „băţişorul“ diferit ornat, cu care se incumetau a atinge vic­timele glumei lor, înainte de ce aş înşira câţiva adevăraţi „nebuni“ de curte, între care nu unul era cel mai renumit erudit al timpului seu, voiu aminti pe Hamlet, pe care admirabilul neîntrecut Sha­kespeare ni-­l înfăţişează în persoana unui prinţ „aproape“ ca pe un nebun de curte, care simula totodată şi nebunie, spre a-­şi pută ajunge scopul răsbunării. Adevăraţi nebuni de curte au fost: Carillon, bufonul lui Filip, fratele lui Henric al IV-lea. Tribolet, nebunul de curte al lui Fran­­cisc I., regele Franciei, apoi bufonul ducelui Otto de Stiria. Wiegand v. Theben, numit „preotul de Kahlenberg“, unul dintre cei mai aprigi bufoni. Falstaff, clasica figură a bufonilor ge­niali, care prin curagiu eroic,­­ pretins, totuşi juca rolul celui mai mare poltron ! Kunz von der Rosen, bufonul lui Ma­ximilian I. Fini şi distinşi bufoni a avut Francia, între care Bruisquet şi Angeli. La curţile germane nnse dăm de niste ne­buni de curte extraordinari, precum e prelatul. Dreissigmark, original în manierele sale de tot dure și aspre; dînsul se bucura de încrederea principelui seu Carol de Braunschweig. Friedrich Taubmann, era profesor de arta poetică, unul dintre cei mai distinși filologi saxoni din secolul al XVI. O figură comică avem în persoana fostului profesor Iacob Paul Gendling, pe care su­perbia ridicolă, aplecarea la beţie şi cearta pa­sionată îl făcură de a devenit cu încetul de toţi desconsiderat şi despreţuit; primi toate titlurile posiţiunilor de stat mai înalte, pănâ-ce în urmă ajunse bufonul lui Frideric Wilhelm I, îl în­­gropară, între hohote și rîs, într’o bute de vin. Thevenin, Krauss, asemenea sunt re­numiţi bufoni. Insemnat mai este ultimul nebun de curte al Austriei sub domnia lui Carol al VI. Baronul Klein. în Rusia aflăm nebuni de curte extrava­ganţi, denumiţi de cătră suveranii lor pentru câte o apucătură şi posnă de ale lor, precum fuseră principii Gallitzin şi Wolkchovsky. E remarcabil, că şi „dame“ jucaseră rolul „nebunului“ de curte; aşa de exemplu: Mathurin, la curtea lui Henric al IV, o femeie ingenioasă şi curagioasă. Princesa Sachsen-Weissenfells asemenea îşi avea — 1722 — „nebuna“ ei de curte, o femeie cu mult spirit. Când­­i­ se ridică monument unui bărbat distins, se cuvine ca totodată să se numească şi acela, care a condus pe conducător! Câţi nu periră necunoscuţi de lume, dar’ al căror spirit şi sucurs în mare parte, adese chiar exclusiv, ajutară la glorificarea şi renumele celui distins! Nu e dar’ neînsămnată o astfel de fiinţă, căreia mulţi îi datoresc favorul, de a-’şi fi pu­tut ascunde pe neobservate slăbiciunile. Adevăratul întemeietor al „Academiei fran­ceze“ nu e, precum se pretinde, renumitul Ri­chelieu, ci existenţa ei ,şi-o datoresce asemenea unui bufon genial, nebunul de curte al cardina­lului Richelieu, Boisrobert şi stăruinţelor epi­scopului Anton Godeafi. Nu mai puţin măreţe, nici mai puţin fruc­tifere au fost dare binefacerile, care le-au săvîrşit acele fiinţe de a doua mână: o inspiraţiune a geniului îi îndemnă pe acei savanţi de a arăta patronului lor lipsa şi folosul câştigat — la tim­pul seu — din concepţiunea şi înfiinţarea unui aşezăment, precum fusese „Academia de ştiinţe.“ Serioasa înţelepciune, ingeniul profund e înrudit cu agerimea spirituală a acestor bufoni, deosebindu-se mai mult prin forma, în care au să-­şi presente productele lor. întunerecul necontenit se luptă contra lu­minii,­­ viţiul contra virtuţii, falsitatea contra adevărului! Vederi noue se nasc, idei se derivă şi noţiuni noue se abstrag din cunoscinţele pre­merse. Natura n’a dispus, ca sciinţa să devină perfectă, — a lăsat omului însă aplecarea şi do­rinţa de a-’şi desvolta într’una spiritul, — ra­ţiunea. Spiritul pătrunzător e capabil a prevede consecvenţele şi a presimţi învingerile, care au

Next