Tribuna, octombrie-decembrie 1887 (Anul 4, nr. 221-296)
1887-11-27 / nr. 269
Anul IV Abonamentele Pentru Sibiiu: 1 lună 85 cr., 1/4 an 2 fi. 50 cr., Va an 5 fi., 1 an 10 fi. Pentru ducerea la casă cu 15 cr. pe lună mai mult. Pentru monarche: 1 lună 1 fi. 20 cr., V* an 3 fi. 50 cr., Va an 7 fr., 1 an 14 fr. Pentru România și străinătate: Apar© În fiecare CV de lUCrU V* an 10 fr., Va an 20 fr., 1 an 40 fr. , s i/r Sibiiu, Vineri 27 Noemvrie (9 Decemvrie) 1887 Nr. 269 Inserţiunile Un şir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr., a treia oară 5 cr., şi timbru de 30 cr. Redacţiunea şi Administraţiunea: Sibiiu, strada Cisnădiei Nr. 3. Se prenumeră şi la poşte şi librării. Un numer costă 5 or. Epistole nefrancate nu se primesc. Manuscripte nu se înapoiază Nu cere. J Adeveriți, dacă bine postesc atârnă dela recunoascerea lui, ese în cele din urmă el de el la iveală. Am stat deci pe gânduri, dacă trebue ori nu se dăm vre-o importanță nouei campanii ce s’a pornit asupra Nu odată publicul român ne-a vedut, ca astăzi, puşi în necesitate de apărare atât faţă cu pressa maghiară, cât şi faţă cu o parte din pressa română. Nimic însă nu şi-a folosit „Tribunei“ mai mult ca lipsa de cumpăt a adversarilor ei, care, spunând prea multe neadevăruri despre noi, au făcut ca lumea să nu mai pună în cele din urmă nici un temeiu pe spusele lor. Şi de astă-dată dar’ atacul concentric nu va pută decât să îndrepteze cu atât mai vîrtos luarea aminte a publicului asupra „Tribunei“, car’ publicul sânt oameni, care văd cu ochii lor şi judecă cu mintea lor. Va eşi adevărul la iveală! Binele obştesc cere însă, ca aceasta să se întâmple cât mai curând, în tot caşul nu prea tardiu. De aceea nu avem dreptul de a sta ca niste privitori indiferenţi, ci trebue să-i dăm, pe cât atîrnă de noi, fresce căruia elementele de judecată, pentru ca recunoascerea adevărului să fie cât mai curând cu putinţă. Datoria aceasta voim să ni-o împlinim astăzi — cel puţin în parte. Ne aducem cu toţii aminte de timpul, când pentru informarea şi „capacitatea,“ publicului român existau câteva foi, atârnătoare fresce care de câte un om, care, chiar având cele mai bune intenţiuni, trebuia să se uite mereu împregiurul său şi să bage bine de seamă, ca nu cumva să-’i scape din condeiu vre-o vorbă, care ar pută să-’l pună în conflict fie cu poliţia, fie cu micul cerc de „mecenaţi“, care-’l sprijineau cu subvenţiuni ori prin abonamente făcute în cercul lor de înrîurire, în asemenea împregiurări numai o mică parte din marea comoară de adevăruri putea să ese în coloanele organelor de publicitate la iveală. Ori şicâte ar fi scitit publicistul, cetitorul numai puţine putea să afle dela el, căci despre una nu putea să-’i vorbească, fiindcă se temea de poliţie, car’ despre multe altele trebuia să tacă, pentru ca să nu supere pe cutare ori cutare om de influinţă, dela care atîrna, — cel puţin în parte, — existenţa organului de publicitate. Cele mai multe adevăruri rămâneau deci un fel de apanagiu al unui mic cerc de oameni, care le propagau pe necontrolate, fie prin graiu viu, fie prin scrisori bine pecetluite. Sunt şi astăzji oameni, între dînşii chiar şi unii altfel bine inspiraţi, care ţin, ca în coloanele organelor de publicitate numai anumite cestiuni să fie discutate, căci, după părerea lor, „provincialii“, „mulţimea“, publicul cel mare sânt un element, căruia îi lipsesce competenţa în multe cestiuni de interes public şi care trebue să primească cu toată încrederea conducerea „fruntaşilor“. — Apoi mai e, tot după părerea lor, — şi o cestiune de tact, ca în faţa adversarilor să nu ne dăm pe faţă toate gândurile, toate sentimentele, toate aspiraţiunile. — Ar urma deci ca şi astăzji anumite adevăruri tot numai pe necontrolate, fie prin graiu viu, fie prin scrisori pecetluite să se propage. Aşa se şi face. Foarte firesc, însă alăturea cu adevărul se propagă, — tot pe necontrolate, — şi minciuna, şi nu este între cetitorii „Tribunei“ nici unul, care să nu fi primit împărtăşiri „confidenţiale“ despre lucruri adeseori foarte grave, care nu erau adevărate şi pe care timp îndelungat le-a crectut. „Tribuna“, care ţine să vadă tot, să audă tot şi spune tot, „Tribuna“, ale căreia coloane stau deschise pentru ori-şice cestiune de interes public, „Tribuna“ aceasta nu numai împedecă propagarea minciunii, ci face totodată ca adevărul să ese cât mai curând la iveală. Nici că se poate însă altfel. Un organ de publicitate, dacă e înfiinţat şi susţinut de un partid oarecare, are să judece toate lucrurile din punctul de vedere al acestui partid, să tacă ori să vorbească, să susţină ori să combată potrivit cu interesele partidului, să stee totdeauna în serviciul partidului şi la disposiţiunea conducătorilor ori conducătorului din fruntea partidului. Ear, dacă e înfiinţat şi susţinut de un om, organul de publicitate stă la disposiţiunea acestui om şi are să se pronunţe potrivit cu interesele lui. „Tribuna“ a fost înfiinţată nu de un partid, nici de câţiva oameni, nici mai ales de un singur om, ci de o parte din public, care numai cu ajutorul întregului public poate să o susţină. Ea are deci să fie independentă atât faţă cu conducătorii partidului, cât şi faţă cu somităţile noastre politice, un organ al publicului. Trebuia deci să fim chiar dintru început împăcaţi cu gândul, că mulţi dintre cei ce aspiră la conducerea politică, genaţi de controlul „Tribunei“, îşi vor da toată silinţa ca să ne creeze greutăţi, pentru ca ori să încetăm cu controlul ori să fim în cele din urmă siliţi a pune „Tribuna“ în serviciul lor, vorbind când şi cum le vine lor la socoteală. Ear’ aceasta nu se poate, câtă vreme susţinătorii „Tribunei“ stau strînşi la un loc şi publicul îi sprijinesce. De aici năvala dată asupra publicului şi opintirile făcute spre a produce desbinare în grupul aşa numiţilor „tribunişti“. în zadar au fost însă pănă acum aceste opintiri: uniţi prin iubire şi încredere reciprocă, noi am stat închegaţi, mereu gata de jertfă, mereu gata de a resista atât faţă cu intimidările adversarilor, cât şi faţă cu ademenirile lor; şi de aceea şi publicul ne sprijinesce din aoi biji mai mult. în timpul conferenţei de astă-vară s’a produs, în sfîrşit, şi între noi un fel de desbinare. Nu scia nici unul dintre adversari ce este la mijloc, unii dintre dînşii au simţit însă, că s’au ivit în mijlocul nostru două curente deosebite: în curând după conferenţă un oarecare „matador“ a şi grăbit să anunţe printr’un şir de articole, publicate în coloanele unei foi de aici, că „Tribuna“ se află în ajunul unei catastrofe, apoi s’au pornit împărtăşirile „confidenţiale“, încât în curând ţeara toată s’a umplut de cele mai bizare scrii privitoare la „Tribuna“. Şi de ce era în adevăr vorba? Pentru partea cea mare din oamenii grupaţi împregiurul „Tribunei“ lucrul de căpetenie e „Institutul Tipografic“, care „Tribuna“ e mai presus de toate un mijloc de înrîurire literară, culturală, un organ pentru educaţiunea politică a poporului român. Chiar dintru început dar’ aceşti oameni au stăruit, ca lucrararea literară să fie lesnită prin publicaţiuni ieftine şi incuragată prin onorare fie cât de mici. Aceasta nu s’a făcut pănă acum. Nimeni încă n’a găsit la „Institutul Tipografic“ mult doritele lesniri pentru publicarea scrierilor sale literare; de asemenea nu s’au plătit aproape de loc pentru scrierile publicate în editura „Institutului Tipografic“. Căci numai astfel se putea spori „Biblioteca Poporală“, vândută cu preţuri de tot mici, ca astfel să se creeze un public românesc mai mare şi mai sigur pentru ori-şice întreprindere literară. Tot pentru motive literare actualul format al „Tribunei“ n’a fost acceptat decât în mod provisoriu, rămânând caziarul se apară într’un format mai potrivit cu exigenţele noastre culturale, îndată ce „Institutul Tipografic“ va fi trecut preste greutăţile începutului. Astă-vară aceste greutăţi erau învinse; trebuia deci să n i se dee „Tribunei“ formatul definitiv, aşa cum fusese proiectat dintru început. Mijoacele, de care dispune „Institutul Tipografic“, cu tot sprijinul publicului, nu sânt însă îndestulitoare, pentru ca acum, deodată, să se mărească formatul „Tribunei“, să se înceapă cu lesnirea şi încuragjarea lucrării literare şi să se urmeze şi cu sporirea „Bibliotecii Poporale“. Se impunea dar’ de sine idea, ca atunci, cu ocasiunea conferenţei, să se facă apel la nisce cercuri mai largi, pentru ca toate să fie deodată cu putinţă. Acest apel nu s’a făcut, fiindcă e lucru de sine înţeles, că avem să fim sprijiniţi. Noi lucrăm, lumea ne vede lucrând, şi aceia, care cred că e bună lucrarea aceasta, ne sprijinesc necondiţionat, în virtutea lucrării noastre; car’ sprijinul acelora, care ne combat ori stau indiferenţi pe când noi ne sbuciumăm, n’am pută să’l obţinem decât cu nisce condiţiuni, pe care nu ne este iertat să le primim. Am preferit deci de a ne mărgini deocamdată să-i dăm „Tribunei“ formatul definitiv, rămânând ca celelalte să le facem mai târziu. Aceasta era deosebirea de vederi, în urma căreia „Tribuna“ le părea adversar’ilor ajunsă „în ajunul unei catastrofe11. Forţa „Tribunei“. Roma învinsă. — Tragedie în V acte. — De Alexandru P a r o d i. Traducere de I. L. Caragiali. (Urmare.) Actul V. Câmpul scelerat. — O oară înainte de revărsatul zorilor. Scena III. Aceiași, Posthumia, Galla Posthumia (aleargă desperată.) Am dreptul se m’apropiu . . . sânt mama ei, daţi loc! S’o string la pept odată, s’o string la pept cu foc, Şi, astăzi înainte de moarte-’i, înc’odată S’o mai sărut pe frunte, şi vocea ei curată S’o mai aud .... Vai, dați-’mi loc, loc să merg la ea ! Să-’ijic măcar Adio! O p i m ia. Vai mamă! Posthumia. Fata mea! Tu, tu nenorocită copilă! Aşa blândă, Şi totuşi el, tiranul, te duce la osândă! Se mori ? E drept, că lictori şi popii toţi aştept’ Se mori? E drept, că-i gata mormântul tău? E drept, Că tu eşti osândită? Hah, toate-aşa să fie? Vrea Luciu să te ’ngroape, Opimio, de vie? Vrea oar’ să te răpească din braţul meu ? Dar’ nu! Nu crede, nu! Eşti viuă, tot viuă vei fi tu! Luciu. Destul! (cătră lictori.) Voi despărţiţi-’mi bătrâna de copilă. (Caeso şi doi lictori s’apropie.) Posthumia. Pe mine? pe Vestală? Vai, Luciu, fie-’ţi milă, Te rog! Trei lacrimi numai! Hah, singur un cuvânt Din urmă .... apoi . . . (O duce pe Opimia la o parte, căutând în sin pumnalul lui Fabiu, îidice încet.) Dragă! Tu mergi dar’ la mormânt ? Audii, ia arma asta ! Opimia. Nu pot... eu sânt legată. N’am mânile în liber. Posthumia. Stăi dar’! (voind a deslega mânile Opimiei.) Vai blăstămată Și neagră soarte! Doamne, se pot acum vedea! Nu ved nimic! Nimica! Dar’ eu ... ? Vai, draga mea! Eu însămi, am pumnalul, se cerc... Hah, nu ! oroare! Sé-’mi junghiu eu fata!? Ceriuri, dar’ ce sé mé fac oare? Vai, scumpa mea! Sărută pe mama-ta! Așa! Odată, mai odată! (în ciuda silințelor ce-’și dă nu se poate depărta, nici se-şi oprească plânsul.) Opimia. Curagiu. Posthumia. Inima ta Aici e.. ? Doamne, Doamne, aici e locul ? Peptul Aici e ? Opimia. Mamă, mamă! Acolo, da! Posthumia (înjunghie pe Vestală). Am dreptul Securma ta viață! Decât un traiu petat, Mai bine moarte! Dragă, vai dragă! Luciu. Ce-ai lucrat ? Posthumia (aruncând pumnalul la picioarele Pontificelui.) ’Mi-am omorît copila! Eşti mulțumit cu mine ? (Cade pe treptele mormântului.) Fabiu. Oh, cei din cer! Lentul (voind se se înjunghie cu sabia sa.) Iubito! Eu merg, eu merg cu tine! Fabiu (Apucă spada lui Lentul și-’l desarmează.) Nepot ești al lui Paul! Ești fiu nenorocos, Dar’ fiu viteaz! N’ai dreptul să mori fără folos De vrei să mori, așteaptă pe Anibal! Luciu. Se vie Dușmanii! Căci Vestala ne doarme pe vecie, Acii Vesta-i împăcată și crima s’a spășit! Groparilor! Dispară cadavrul adormit De mamă-sa, dispară, căci stă deschis mormântul! Cu drag o să primească în sinul seu pământul Pe-a Vestei preoteasă, pe fiica lui! Din cer Anji Peii vin la luptă, şi toţi duşmanii per De spada lor! Sărmanul de Anibal!Groparii se supun. Deodată se aud din depărtare sunetele unei musici vage şi puţin destinse.) Primul bâtrân. Ascultă! Vai . . . Anibal! Luciu. Pei nobili! S’aude larmă multă! Fabiu. Ce sgomot greu! E n ! U (cătră Luciu şi Fabiu.) In urmă de ce aţi ucis voi ar fi o fată tară vină? Oh! tu popor viteaz, De ce-ai cătat învingeri în sânge de Romană? Ea n’a putut să ’nfrângă măria africană Şi n’a putut se ’ntoarne pe Anibal din drum! In loc se-’i opriţi mersul cu spada, staţi acum Privind un biet cadavru, şi pănă staţi, duşmanul S’apropie de Roma! Ce vreţi cu Africanul ? Hah! Oarbă judecată! E sterp acest mormânt, El n’a născut nimica! Vestaepor (năvălind în scenă.) Nu, nu! E cerul sfânt Şi Vesta tot învinge! Acest mormânt rodesce, Dă fruct: de astăzi lumea la jug se umilesce; Sclăvia lumei astăzi se nasce, eu o sciu, Din sângele Vestalei! Eu chiar acuma viu Din câmpul de bătaie: Hal, peii noştri poartă Pumnal de foc, şi peii decid a Romei soartă Ca orişi-când mai bine! Superbu ’nvingetor Se tot retrage, tremur’ duşmanii, oastea lor Se ’mprăşcie pe câmpuri! Adi fuge ’n fuga mare De spaimă comandantul din Africa: el n’are Nici fii, căci dînşii ambii în luptă au perit. (Finea va urma.)