Tribuna, octombrie-decembrie 1892 (Anul 9, nr. 219-292)

1892-12-04 / nr. 271

Anul IX .w^^ÄßöTÄS^SKMwzss^serFSttT­---------------f---------- __ ABONAMENTELE Pentru Síbiiu: 1­­ură 85 er., 1/1 an 2 fl. 50 er., l/a an 5 fl., 1 an 10 fl. Pentru ducerea la casă cu ÎS cr. pe luni mai mult. Pentru monarohe: 1 lună 1 fl. 20 er., V* an 3 fl. 50 er., V* an 7 fl. 1 an 14 fl. Pentru România și străinătate: 1 , an 10 franci, V» an 20 franci, 1 an 40 franci Abonamentele se fac nuraf i plăti iui u-se înainte. B3*­,iagsawrtiireiiini» Sibiu­î, Vineri 4/16 Decemvrie 1892 Apare în fiecare di de lucru Nr. 271 :i^ia^a5C55i35412sraa6s INSERTIUNILE­­ Un sir garmond prima dată 7 cr., a doua oară 6 cr. a treia oară 5 cr.; şi timbru de 30 cr. Sadacţie şi Administraţie, Strada Măcelarilor Nr. 21. Se prenumeră şi la poşte şi la librării, în Bucureşci primesce abonamente D. C. Pascu, Str. I­escani 35 Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se înapoiază Un sTimer costă 5 croceri vi a. sau ÎS buni fosa. La Abonament lunar pentru Decemvrie st. v. — cu preţurile din capul foii — invită Administraţiunea Ziarului „TRIBUNA“. Umilirea Maghiarilor. Stă în firea lucrurilor, ca foile ofi­cioase nici­odată să nu mărturisească — nici măcar să trateze — despre ces­­tiuni a căror lămurire ar pută să compromită guvernul fie in sus, fie în jos. De aceea, cu toate­ că şeful şi membrii guvernului ei înşişi stiau mai bine cât de mult întreaga politică un­gurească a supărat pe Maiestatea Sa Monarchul şi a jignit toate cercurile politice nemaghiare, nici un organ ofi­cios nu a mărturisit că în adevăr M. S. Monarchul a plecat din Ungaria su­părat, rău supărat. Iar, când am venit noi, presa na­ţionalităţilor să afirmăm aceasta, apă­rea câte un comunicat foarte mistic, nu e vorbă, cu scop de a fi un fel de desminţire, aşa pe de departe, a afir­mării noastre. Cât de adevărat era însă şi este încă ceea­ ce noi am scris, ne arată acum însuşi biuroul de presă budapes­­tan, care negreşit, dă numai informa­­ţiuni revizuite de guvern. Iată telegrama ce m­-a?a trans­mis ieri: „Presenţa din urmă a lui W­e­­ckerle în Viena a avut drept ur­­­mare că indisposiţia la Curte „s’a aplanat şi Curtea va veni „cât mai curând aici“. Kar’ „Politische Correspondenz “, organ guvernamental scris pentru străi­nătate spune: „Sunt prospecte, că în cel „mai apropiat viitor Curtea „vine să stea puţin timp la Buda­pesta“. Ambele aceste serii, din sorginte oficială, nu sânt oare cea mai netăgă­duită mărturie despre adevărul afirmării noastre ? Când înregistram plecarea su­bită din Ungaria a Curţii, când deşi la Budapesta era crisă minis­terială, M. S. Monarchul stătea în Viena şi de acolo dirigea lu­­c­r­u­r­i­l­e, când am înregistrat seriea d­e­s­­fi­in­ţării parcului de vânătoare din Gurghiu, apoi a întocmiri­lor de vânătoare par force d­i­n Megy­er, când am înregistrat ordi­nul mareşalului Curţii de a nu se mai trimite Augustei Soţii a Monarc­hu­lui (fiarele maghiare la palatele unde petrece, nu aveam oare mare draptate a conclude, că cei de la Curte sunt supăraţi rău pe Unguri pen­tru neghiobiile comise faţă nu numai cu Curtea, dar­ şi faţă cu noi, naţio­nalităţile ? De sigur că da. Că Ungurii ei înşişi au simţit cu toţii supărarea Curţii, resultă apoi şi din faptul, că pănă şi „Egyetértés“ scria în ton elegie despre ordinul privitor la oprirea de a n i­ se mai trimite M. Sale Împărătesei diarele maghiare. Şi zadarnic Pázmándy, depu­tatul kossuthist, a pes cu trufie în par­lament că „ceva pagubă materială însemnată n’are din aceasta Ţeara­ Ungurească“, cele­ ce s’au întâmplat chiar a doua (zi: satisfacţia vădită a Ungurilor de a fi mol­comit Curtea arată cu priso­sinţă, că s’au muiat vitejii care pănă şi prin cel mai guverna­mental organ ameninţau, în faţa atitudinei reci a Curţii, cu uniu­nea personală, că n’a trebuit decât o reservă de câteva săptămâni numai a celor dela Curte pentru a - ’ i î ra b­­­â­n­i­i, a - ’ i umili pe Ma­ghiarii grandomani. Așa, că până­ ce omul era dispus a presupune cine scie ce răsboire în contra „aulicilor“ dela Curte, care ce­reau nobililor maghiari încununarea sta­­tuei unui „general austriac“. Ungurii nu numai au desarmat în faţa numai o încreţită genei „aulicilor detestabili“ — cum îi numia şi Apponyi — dar­ chiar resboinicul „Magyar Hírlap“, şo­­vinist fruntaş, îşi exprimă în articolul de fond al seu de la 18 c. cea mai mare bucurie în faţa „prospectelor, că în cel mai apropiat viitor Curtea vine să stea puţin timp l­a Budapesta“. Unde vă este deci curagiul, spi­ritul răsboinic, aceste virtuţi cu care vă mândriţi atâta, nobili Maghiari? Ce să credem: că a fost un „aten­tat“ la demnitatea naţională maghiară“ când Curtea vă cerea să încununaţi sta­tua generalului Hentzi, că n’aţi susţi­nut decât „demnitatea naţională“ când aţi retusat încununarea, car’ pe deasu­pra aţi ales pe Kossuth şi cetăţean de onoare al capitalei voastre, ori că în fine v’aţi mutat acum, după­ ce aţi simţit că „aulicii“ tot mai au trecere, ba chiar trecere mai multă ca voi pe la Curte?.. Toate militează într’acolo să cre­dem aceasta din urmă. Un singur lucru s’ar părâ încă ne­lămurit. Cine dintre Maghiari, oposiţia ori guvernul a provocat supărarea Curţii? Cui, prin urmare, vine blamul ? Pentru­ că în foile maghiare s’a în­cins acum o discuţie asupra acestei în­trebări. Oficioasa „Politische Correspon­dent“ dela 14 c. scrie că „la început oposiţia nici n’a vrut să audă despre supărarea Curţii“. Ear’ în şedinţa dela 13 c. a parlamentului maghiar contele Apponyi a 4’s: „Vinovat pentru neînţelegerea dintre Coroană şi naţiune este guvernul, care n’a­sciuit se lămurească Coroana despre aceea, că cu cât simţul naţional face să bată mai tare inimile maghiare, cu cât mai ho­tă­rît se manifestă aceste senti­mente, care după logica naţiu­nilor nu se pot suprima, deci za­darnic s’ar tăgădui existenţa lor, ci dimpo­trivă: prin desvoltarea acestor sentimente tre­­bue să se caute tăria şi mărirea nu numai a naţiunii, dar’ şi a Coroanei, dinastiei“. Ear’ aceste cuvinte ale nobilului conte au fost aplaudate mult. Se scie apoi, în ce chip la Ma­ghiari se manifestă simţămin­tele naţionale, ce înţeleg ei prin „desvoltarea acestor sen­timente“: a lovi cu bruscheţă în „aulicii de la Curte“ şi în naţio­nalităţi. Asta-i politica lor, fără deosebire de partid. Tuturor le revine deci blamul de a fi supărat Curtea, de a fi ridicat în contră-le na­ţionalităţile. Tocmai de aceea, cele­ ce s-au în­tâmplat în vremurile din urmă în poli­tica maghiară şi mai ales cele­ ce scriu foile şi ce vorbesc politicii maghiare despre Curte chiar acum, când se vestesce împăcarea, ne în­­tăresce şi mai tare în convingerea că o mare, foarte mare neînţelegere principială există între cei de la Curte şi între Maghiari, că nu merită câtuşi de puţin Maghiarii a fi trataţi din partea „aulicilor“ egal la egal, că pănă­ ce astfel sânt trataţi Ungurii, incidente mereu se vor ridica între ţeară şi Coroană. Trebue deci luată Unguri­lor ori­ce putinţă de a mai fi în stare să provoace incidente. FOIŢA „TRIBUNEI“. Fete critice. ii. (Urmare şi fine.) Şi anume Illyrii cei vechi erau un popor nomad, păstoresc şi locuiau (!) în munţi. Productele lor Ie aduceau la câmpie spre venzare, aceste câmpii erau ocupate de Italieni. Fiind deci în contact des cu Ialienii, au împrumutat încetul cu încetul cuvinte dela ei, cuvintele acestea nu le-au primit însă pure, ci ici colea şi cu câte o terminaţiune ita­liană, de aici aparentul element ro­manic în limba română. Limba întreagă însă poartă încă fidel — conform originei ei — timbrul limbii illyrice. Fonetica, morphologia şi sintaxa limbii românesci e curat illyrică! Aici calomniază înţelepciunea dini Réthy, aici ’şi-a găsit sacul petecul. Tabloul ce ni-’l presentă e într’adevăr poetic, şi merită să-’şi facă autorid nemuritor! Adecă ciobanul illyr s’a coborît dela munte se întrebe Ita­lianul dela oraş cum se a’c& când suflă vântul, cum să-’şi numească oile, berbecii, cum se boteze lupii şi urşii, s’a scoborît dela munte să învețe numirea : nasului, frunții, capului, părului etc. etc. şi cum să cruc­ă „Doamne ajută!“ când strănută ortacul seu! Al naibii mai e şi dl Roshy ! Stabilind odată acest adevăr, toate celelalte sânt jucărie. Ală­tură o hartă la carte, din care reese apoi evident cum au plecat din munţi ciobanii ita­­lieni saţi şi s’au aşezat încetul cu încetul în Macedonia, Epir, Tesalia, Bulgaria, Sârbia, Istria, Muntenia, Moldova, Basarabia, Caucas, Ardeal, Bănat, Marmaţia, Ungaria, Moravia ş. c.­­. Din cause necunoscute a încetat deodată călătoria aceasta a ciobanilor, căci de nu­­ ocupau toată lumea, sosiau înaintea lui Co­­lumb la America. Aceasta este în liniamente generale teoria lui Réthy, care e menită să fie pie­destalul fotoliului în academia maghiară de sciințe din Budapesta. După­ ce a apărut s’a pus la cale o recensiune călduroasă în „Ungarische Re­vue“, falsificând însă punctele principale, căci cu toată frivolitatea n’a cutezat să se presenteze lumii germane in paris naturali­­bus. Lumea însă­­şi-a urmat mai departe cursul ei obicinuit fara­ ca să-’şi peardă cum­pătul la vederea unei înţelepciuni aşa mari. „însă în zarea depărtată sună codrul de stejari!“ La Făget clocotit în cancelaria domnului Păscuţiu, şi după cinci ani a is­­bucnit acest „freamăt şi clocot“ într’un vo­lum de 296 pagine. Şi acum ţine te, domnule Réthy! d-ta care nu scii românesce vrei să deslegi cestiunea română „clară ca lumina soarelui“, d-ta şi cu Alexics György, pe care de altfel îl chiamă D r a g o m i r, şi pe care când îl legănă tatăl seu la anul 1864 îi cântă „zlato moja, zlato mojau 1 (pag. 38). D’apoi scii d-ta în ce limbă a vorbit Romulus cu Re­mus când s’au decis să înfiinţeze Roma? Dacă nu scii îţi spun eu, Romulus şi Remus au vorbit — ori se învoesce Moldován Gergely ori nu, — românesce! (piákul beszéltek !) (pag. 45). Limba românească este limba po­porului roman, din limba românească au des­­voltat apoi învăţaţii limba latină ! Ei anume s’au adunat se formeze o limbă învăţată, care să rămână pentru toţi vecii organul sciinţei. Pentru scopul acesta s’au ţinut multe şedinţe, şi după lungi desbateri au stabilit cu majo­ritate de voturi limba latină. Nu crecji ? Stai să-’ţi aduc un exemplu! Iată cum zace Ro­mânul : „Xerxe fiind fost dubeatu v. învins prin Alexandru cel mare, în mania sa cumplită, a făcut v. a poruncit să fie marea bătută , ce într’adevăr s’a întâmplat, precum adeve­resc istoricii“. Să vedem cum e latinesce: „ Xerxes debellatus, vel victus per Ale xandrmn magnum, in mania sua complecta fieri curavii, vel porcuit ut mare batuatur v. flegelletur; quod rever a eo tempore factum esf prbut verificant historici“. (pag. 106). Apoi să susţină cineva că textul acesta „latin“ nu e făcut din limba româ­nească ! Ori ce creiji dumneata, domnule Réthy, că cuvântul „viagă“ (sticlă), întrebuinţat în Ungaria, s’ar deriva dela ungurescul uniregi ! Doamne fereste! Se derivă din cuvântul vlagenau (pag. 95), „tâlhar“ dela „telum ferens* (pag. 102) „mântuire“ dela „manu tuen* (pag. 102) etc. etc. în modul şi tonul acesta o duce dl Pascuţiu dela început pănă la sfîrşit, fără­ ca să-­şi dee nicăiri seamă de cele­ ce scrie şi în ce legătură stăm cu teoria lui Réthy. Icî­­colea mai intercalează și câte o fasiune hazlie spre petrecerea cetitorului, care numai greu îi străbate cartea. O astfel de fasiune hazlie e pe pag. 137, unde ne spune causa, de ce preferă ortografia cu accente celei cu sedile. Iată ce­vJi°e : „Consonantele care sufer schimbare: c, d, g, s, t, astăzi se scriu cu sedile, adecă: 9, di (!) ?, eu însă nu primesc scrierea aceasta, fiindcă după părerea mea îmi pun mai uşor pălăria în cap, decât să-­mi curăţ păpucii“. Dl Păscuţiu întrebuinţează în ortografie trei semne, care asemenea le botează foarte curios. Aşa „ţj “ = semilună, „Q“ = potcap şi „y­“ = cobită. Să ne fie deajuns atâtea! Şi acum un cuvânt serios dlui Păscuţiu, înţeleg pe deplin sentimentul de mânie din care a isvorît omul present, aprob acest just sentiment, căci vedem că compatrioţii ma­ghiari nu din convingere scientifică, ci din ură faţă cu cei încearcă pe toate căile să facă batjocură din noi. Mă închin înaintea sentimentelor înalte, înaintea iubirii de neam şi de moşie, care respiră din întreaga carte a dlui Păscuţiu, şi noi ne iubim însă neamul şi limba, dar’ ne iubim şi reputaţi­unea noastră. Reputaţiunea sciinţei neamului nostru o jignesce cartea dlui Păscuţiu. Este deci datorinţa noastră să respin­gem cu toată hotărîrea cartea acea­sta şi să nu o recunoascem dea noastră. I­­.• -H­r. Braşov, Noemvrie 1882. HrHV. Branisce. Contele Apponyi despre mişcarea română în şedinţa de alaltăieri a parla­mentului maghiar contele Apponyi a rostit următoarele cuvinte: „Poate simptomul cel mai mic al sterilităţii (guvernului) e împre­­giurarea, că cearta naţionalităţilor a isbucnit în dimensiuni pănă aeine mai pome­nite, şi într’o nuditate pănă aci necunocută , încetând apăsarea acelei mâni, care, deşi numai prin mijloace exteri­oare, a ţinut în trei naţionalităţile, şi n’a întrevenit acel corectiv al stărilor interne, care sporesce în mod firesc numărul cetăţenilor unguresci, încetând dar’ puterea veche, car’ o putere nouă nu putea să se nască, a fost deslănţuite puterile duşmane statului pănă aci subjugate în mod artificial, şi noi stăm pe terenul unui danţ atât de desfrânat precum la noi în ţeară nu s’a mai v­ă­z­u­t“. Domnul Lahovary despre cestiunea transilvană. In nol ce ne sosesce astăzi, „ Timpul“ publică discursul dlui A. Lahovary, ministru de externe al României, ţinut în şedinţa camerei din 25 Noemvrie v, drept răspuns la desfăşurările dlui Stoi­­cescu. Extragem în următoarele partea ce privesce cestiunea transilvană: „Dl Stoicescu ni-a vorbit mult de con­sulate, de căsătorii, de convenţiuni comer­ciale. Ne-a acusat şi de ceea­ ce facem şi de ceea­ ce nu facem, şi a ţinut în aceste ces­­tiuni un şir oare­care. „Dar’ aceasta nu-’i ajunge, vrea să bată din aripi, să se ridice la cestiuni de politică generală, să cuprindă pământul, să se apropie de soare. Şi iată-’l că se avântă în afa­ceri ca întreita alianţă, conjuncţiunea franco­­rusă, cestiunea Transilvaniei. „Aci putem s fice, că aţi perdut cu totul şirul şi că vă înecaţi în modul cel mai la­mentabil. „Aţi debutat în mod greşit. Aţi spus că noi —î­şi v’a scăpat cuvântul nenorocit pe care ’l-am însemnat ca să nu­’l contestaţi — aţi­­jis că cestiunea Transilvaniei era un câmp deschis pe care noi n’am­ soitit să-l exploatăm. Cri­minal şi inept ar fi guvernul care ar exploata o primejdioasă popularitate pe acest teren arzător. (Aplause.) Criminal şi inept ar fi guvernul care printr’o intervenire neputincioasă, indiscretă şi imprudentă, ar mări încă nevoile sau greutăţile Românilor din Transilvania. (Aplause.) Şi asemenea cestiuni nu le ex­ploatăm într’un interes de popularitate meschină şi prin mărginite vederi, căci alţii plătesc scump pentru gloria care am câş­tiga-o pe acest câmp fără pericol. (Aplauze.) „Aţi vorbit de o întrevorbire a mea cu un deputat ungur, publicată într-un jurnal străin pe care îl am aci. Lasă că este ciudat lucru ca să se interpeleze un ministru asupra unui raport scris de un particular despre o convorbire avută, raport în care mai tot­deauna se strecoară inexactităţi fără voe, căci cineva raportând o convorbire este tot­deauna dispus a o traduce niţel în sensul ideilor, al pasiunilor sale, şi dacă este jur­nalist, în sensul prejudecăţilor şi al pasiunilor acelor care îl cetesc. „Dar’ chiar astfel cum este raportată această convorbire, nu am mai nimic să re­tractez din ceea­ ce se spune într’însa. „Ce am z­is mai ântâiu? „că guvernul românesc nu se gândesce la irreden­­tism.“ Ce voiţi să declar? Că guvernul are de gând să fie Transilvania? Astfel cereţi d voastră să vorbească un ministru al rega­tului român ? Astfel ar vorbi un ministru al d-voastră? Mă rog declaraţi-o ca să o stim? (Aplause.) „Al doilea, am adăugat, „că publicul „român se interesează de soartea „conaţionalilor sei, şi pe câtă vreme „acest interes nu trece peste limi­­­tele legale, el este şi foarte natu­­­ral“. Ce găsiţi de învinovăţit în această declaraţie reală şi foarte netedă? Am con­­statat interesul ce poartă publicul român afacerilor care privesc pe cei de aceeaşi origine cu dînsul, care se află locuind în statul vecin. Am declarat că acest interes nu trebue să treacă peste marginile legilor şi ale cuviin­ţelor internaţionale. Puteam să vorbesc în mod mai moderat şi mai prudent decât aşa? Dar, încă odată declar că vă dau aceste ex­­plicaţiuni fără să fiu silit, că nu pot primi răspunderea fie cât de atenuantă a unei pu­­blicaţiuni făcute de un raportor într’un jurnal unguresc. Dar’ dl Stoicescu poate că ar fi voit ca ministrul afacerilor străine să declare deputatului ungur, că guvernul actual al Ro­mâniei are intenţiune să facă irredentism, să fie Transilvania. Nu este aşa, că aceasta o voiţi? Când d-voastră veţi fi ministru de externe, nu vă povăţuesc să vorbiţi astfel decât ca vre­un milion de baionete la spate, şi chiar atunci numai cu 48 oare înainte de declaraţia de răsboiu. Altmin­trelea locul dumnitale ar fi ori unde alt, dar’ nu pe banca ministerială. De alt­mintrelea, aşa de copilărească este această învinovăţire, că imediat ai venit şi te-ai con­trara într’un mod absolut, dar’ inconscient. M’ai acusat, nu stiu pe ce temeiu, că fac po­litică franco-rusă ca ministru de externe şi în contradicţie cu alţi colegi, ca şi când eu, în guvern, aş pute face o altă politică externă decât politica guvernului întrg. în adevăr pe de o parte mă acuzaţi că nu sunt destul, de pronunţat pentru tripla alianţă, dare pe de altă parte că nu voesc să iau Transilvania. Dacă aceasta vă este politica străină, să vină se o declare șeful domniei-voastre domnul Sturdz , și atunci o vom discuta cu dumnea­voastră. Iată ceea­ ce ese din creerii domniei­­voastre, când vă afundați în politica înaltă! Aceasta îmi aduce aminte un alt punct din programul domniei-voastre. Este partea finan­ciară în care făgăduiţi mărirea cheltuelilor şi împuţinarea dărilor. Nemuritorul Iosef Prud­­homme, candidat la alegeri, spunea şi dînsul că politica sa în materie de finance este de a lua mult de la impozite şi puţin de la con­tribuabili. (Aplauze.) „Astfel avem pe de o parte, după d-voa­­stră, să ne alipim de întreita alianţă şi tot într’un timp să cerem Austriei Transilvania. Ei bine, daţi-’mi voe să numesc această poli­­tică, cu un cuvânt cam sever, dar’ care îl merită, este politica de operă bufă ! (Aplause.) „Cel puţin, dlor, dacă noi n’am cerut Austriei să ne dee Transilvania, n’am luat de umeri pe junii transilvăneni, care se adă­postiseră la noi, şi nu ’i-am dat afară peste granițe. (Aplause prelungite.) Atât am pu­

Next