Tribuna, octombrie-decembrie 1900 (Anul 17, nr. 190-248)
1900-10-24 / nr. 205
Anul XVII Sibiiu, Marţi 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1900 Nr. 205 ABONAMENTELE Pentru Sibliu : lună 1 cor. 70 bani, '/« an 5 cor., ‘/a aa 1° cor., 1an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie : 1 lună 2 cor. 40 bani, /« an 7 cor., ‘i2 an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România şi străinătate:I, an 10 franci, ’/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima dată 14 bani, a doua oară 12 ban a treia oară 10 bani Redacţia şi administraţia: Strada Faptacei Nr. 16, Se prenumără la poşte şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Numeri singuratici . 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Tipografiei», societate pe acțiuni și la librăria L. Michaelis, strda Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia, la U.,răria Weisz hernat »la otrie Presa noastră şi societatea. Libertăţile şi drepturile unui popor nu se pot câştiga fără de luptă politică în strictul înţeles al cuvântului, care un popor subjugat şi lipsit de drepturi politice este osândit să piară ca orice fiinţă lipsită de aerul curat şi de lumina dătătoare de vieaţă. Deşi nu ne putem plânge, că în proporţie cu pedecile ce ni le pun duşmanii neamului nostru nu facem destul progres pe terenul economic şi cultural, totuşi analizând serios felul şi natura manifestaţiunilor noastre chiar şi pe aceste două terene, cu durere va trebui să observăm în o mulţime de caşuri curente bolnăvicioase şi stări anemice de lucruri, cari nu ne pot nicidecum să ne mulţumească. Biserica, şcoala şi diferitele instituţiuni culturale româneşti îşi împlinesc, ce e drept, bărbăteşte misiunea lor, dar simţim cu toate acestea, că trebue să respirăm o atmosferă grea şi lipsită de ozonul trebuincios. Căci acest ozon în vieaţa publică a naţiunii noastre se poate produce numai printr’o circulaţiune regulată a luptei politice. Când deci recunoaştem binefacerile, ce se revarsă asupra poporului prin munca pornită din instituţiunile protegjate de biserică, nu ne putem ascunde temerea de acel anumit duh bisericesc, care tot mai mult se înstăpâneşte pe mintea şi inima conducătorilor noştri de toate categoriile. Dumnezeu să ne ierte, dar’ acest »duh biseric080* nu este nicidecum augur vestitor de fericire. Câmpul de luptă politică este aproape cu totul părăsit, ici-colo mai observăm câte o slabă licărire. Acei puţini, cari mai îndrăznesc a figura politiceşte, sunt întimpinaţi de opinia publică dominantă cu sentenţe de ironie şi cu glas de compătimire. Deunăzi, pe timpul congresului naţional-bisericesc, un advocat de frunte a produs adevărată ilaritate, când într’un grup de oameni serioşi a mărturisit, că ’i-a fost imposibil să găsească în mulţimea de Români întruniţi la Sibiiu câţiva inşi baremi, cu cari să discute afaceri politice naţionale. Astăzi din întreg organismul nostru politic ne-au mai rămas cele câteva ziare, singurele organe, cari mai funcţionează politiceşte. Ar fi cea mai firească tactică de luptă, că cu cât duşmanul ne-a strîmtorat mai mult şi ne-a redus numărul fortăreţelor de apărare, cu atât şi luptătorii să-şi concentreze tot mai mult puterea în jurul centrelor de luptă reduse. Cu toate acestea ca la noi la nimenea. Ziarele noastre politice, cari au să esprime voinţa şi să apere interesele naţionale ale unui popor de peste trei milioane, de abia mai vegetează. Oricât de trist şi de ruşinos e acest adevăr, nu este iertat a-l mai ascunde, ci trebue mărturisit, pe faţă. Şi înainte de toate avem să ne întrebăm, cum sunt căuşele stării deplorabile, in care se găsesc organele noastre de publicitate ? Societatea cea mare, publicul cetitor şi necetitor va răspunde, că ziarele noastre sunt slab conduse şi redactate, din care caută acel public nu se simte îndemnat a le abona şi a le sprijini. Administratorii şi redactorii la rîndul lor îţi răspund, că publicul nu-şi sprijineşte şi de aceea ei nu sunt nici îndatoraţi nici în stare că să presteze mai mult. Eată dară, că răspunsul se învîrte într’un cerc viţios şi în chipul acesta este cam greu a stabili responsabilităţile. Este adevărat, că foile noastre politice fără deosebire nu sunt redactate cum se cade, pentru că nu sunt înzestrate cu puteri destule şi corespunzătoare. Acesta este adevărul în genere, în special apoi la singuraticele noi aflăm în felul de conducere şi de redactare scăderi, cari nu pot fi justificate. Astfel este procedeul acelor redactori, cari nu îngădue să se publice în foaia lor productul spiritual şi literar al altora în felul cum autorul ’l-a gândit şi ’l-a conceput. Astfel de redactori au mania de a se crede pe sine singuri îndreptăţiţi de a cugeta şi a scrie în numele poporului românesc. Am auzit plângeri în privinţa asta de la bărbaţi cu cultură superioară, ale căror scrise desigur pot trece şi nevămuite în coloanele unui ziar. în chipul acesta ofensaţi de tratamentul respingător al cutărui responsabil, oamenii se disgustă de a mai da concursul lor presei noastre, şi un ziar mănâncă omenia la toate celelalte. O altă causă internă, care indică slăbiciunea unora din foile noastre şi pentru care publicul nu poate fi făcut răspunzător, este şi abusul cutărui redactor de a publica în foaia sa lucruri, cari vatămă bunul simţ al publicului cetitor. Cine să-şi dee sprijinul seu unei foi, în care cu intenţiune se falsifică adevărul şi se bruschează întreprinderi recunoscute de toată lumea ca nobile şi folositoare ? Natural, că un astfel de abus nu poate purcede, fără numai de la oameni certaţi cu legile moralei. Şi cine poate tăgădui, că intre redactorii foilor noastre sunt şi au fost oameni compromişi moraliceşte, cari nu pot inspira încrederea şi respectul cuvenit în societate şi cari pe zi ce merge tot mai mult înstrăinează publicul românesc de la datorinţa de a sprijini sufleteşte şi materialiceşte presa română? Cine vrea să represente voinţa poporului român şi în numele lui să glăsuiască, acela are să fie cinstit şi cuminte ca însuşi poporul, dare netrebnicii şi nevrednicii se piară din faţa poporului. Astfel uşor să poate plăsmui în mintea poporului zicala, care până acum se potrivia numai preoţilor, adecă: Fă ce zice gazetarul, dar să nu faci ce face el. Ne credem dispensaţi de a mai scormoni în relele interne, cari zdruncină atât de mult energia presei noastre. Căci de altă parte este de două ori şi de zece ori adevărat, că societatea românească poartă aproape toată vina slăbiciunii ei. Din toate părţile se accentuează nepăsarea publicului nostru faţă de întreaga noastră literatură. Cunoaştem Români învăţaţi şi bogaţi, cari au abonate foi jidoveşti şi ungureşti, cum este »Pester Lloyd şi »Alkotmány«, care pe cele româneşti nu le abonează, voind poate chiar prin aceasta să se distingă dintre ceialalţi muritori de sânge românesc. Nu mai vorbim de mulţimea preoţilor şi a învăţătorilor, cari de frica cutărei autorităţi bisericeşti, ori din simplă tîmpire morală nu se încumetă a abona o foaie naţională, ci scandalisaţi amintim, că sunt caşuri, că învăţător român abonează gogiamite gazetă ungurească de la Budapesta. Dintre toate clasele sociale şi în măsură relativ, putem zice, că ţărănimea şi mica noastră burghezime sprijinesc în privinţa materială mai mult ziaristica noastră şi librarii ne sunt mărturie despre zelul cu care bunul şi bravul nostru popor cumpără şi ceteşte cărţile scrise şi potrivite pentru el. Din contră este ruşinos de mare numărul acelor inteligenţi, cari nu simţesc în ei trebuinţa de a se hrăni sufleteşte cumpărând şi cetind o carte sau gazetă românească, în chipul acesta şi numărul abonenţilor scade necontenit şi generoşii întemeietori şi susţinători ai foilor noastre, după ceşi-au jertfit capitale însemnate, se văd veeiari puşi în faţa falimentului. Tânăra noastră generaţie, viitorul de mâne şi presentul de azi al naţiunii române, acea mulţime de advocaţi, medici, preoţi, profesori şi toţi bărbaţii de carte, cari se numesc pe sine ramura societăţii noastre, dacă mai pricep marele şi adevăratul interes social, de la care depinde şi interesele lor proprii, — să binevoiască a se trezi din amorţeală, i eşi la suprafaţă din vizuinile lor ascunse, a-’şi înălţa fruntea şi a-’şi da seamă de crisa în care se afla astăzi presa română din ţeara noastră. Să ne gândim serios, că singură presa, bună, rea, cum este, mai susţine astăzi în noi vieaţa politică. Să ne grupăm deci fără întârziere, care după ale sale convingeri, în jurul organelor noastre de publicitate. Fiecare din noi e destul de avut, ca să poată ţine la casa sa o foaie românească, fiecare e destul de inteligent, ca să poată scoate din creerul său o idee salutară şi să o împărtăşească societăţii în publicitate. Aibă numai fiecare curajul de a spune adevărul. Tinăra generaţie este în primul rînd avisată de a veghia asupra bunei stări morale şi materiale a presei noastre. Căci acestea perdute, şi steagul va fi închinat duşmanului. Dar, înainte de toate, pentru ca glasul acesta încă să nu răsune în pustie, Domnului să ne rugăm ! Filantrop. L Sibiiu, 5 Nov. n. Svon de crisă. Conferenţele ministeriale, în chestia căilor ferate din Bosnia şi Herţegovina, se vor continua astăzi, sau mâne, în Budapesta. Spre acest scop miniştrii austriaci vor sosi azi sau mâne la Budapesta. Probabil conferenţa nouă se va ţine sub presidenţia Monarchului, care de Sâmbătă e în Gödöllő, dare astăzi va veni la Budapesta pentru a acorda audienţe. E necesară intervenţia Coroanei, fiindcă nici unul din guvernele ţărilor dualiste nu vrea să cedeze, şi astfel înţelegerea dintre ele a devenit imposibilă. Se vorbeşte chiar, că ambii miniştri - preşidenţi ar ţine cu atâta tenacitate la părerile lor, încât sunt gata a demisiona, dacă liniile ferate din provinţele ocupate nu se vor contempla aşa cum ei doresc. Şi fiindcă numai dorinţa unuia din ei ar pute fi împlinită, e urmare firească, că celelalt va trebui să plece. Ultimele ştiri venite de la Viena ne spun, că în conferenţa nouă Austriacii vor face o propunere mijlocitoare, care va duce la înţelegere. Propunerea va fi următoarea : Se se clădească şi linia ferată cerută de guvernul austriac, şi cea dorită de guvernul maghiar, darântâiu a Austriacilor. Prin aceasta ambele guverne ar fi satisfăcute şi mulţumite. Numai un factor nu va fi mulţumit: ţeara, pentru că clădind două linii ferate, va avea să poarte cheltueli îndoite. Dar cine-şi bate capul cu ţeara ? ? BELA EIGA. Comitetul central esecutiv al Eigei culturale din Bucureşti a trimis un călduros manifest tuturor secţiunilor din ţeară şi străinătate, făcând apel la ele să îndemne pe toţi să-şi facă datoria, ca punându-se fiecare pe lucru să înlesnească comitetului central urmărirea scopurilor mari naţionale. Din parlament. Şedinţa de Sâmbătă. Se fac comunicările obicinuite. Ministrul de honvezi presentează raportul despre sporul făcut în şcoalele de cădeţi honvezeşti. Se predă comisiunii. Se continuă discuţia asupra proiectului de lege despre înarticularea căsătoriei moştenitorului de tron. Vorbeşte deputatul Györy Elek. Protestează în contra intenţionaţii inarticulari, pentru că chestia moştenirei de tron poate fi regulată numai atunci când tronul vine vacant. (Ce om cuminte !) Aceea ce se cuprinde în proiectul de lege presentate anticonstituţional, de aceea respinge proiectul. Urmează Horănszky Nándor, care vorbeşte pentru proiect, cu argumente tari. Polonyi cere să-şi rostească vorbirea în şedinţa proximă. T se concede. Urmează o interpelare din partea deputatului Pader Rezső în chestia iepurilor şi a şoarecilor de câmp,* după ce şedinţa se încheie, Demisia la Braşov. Ştirea neaşteptată despre demisiunea dlui director al gimrnasiului român din Braşov, Virgil Oniţiu, a produs în toate cercurile româneşti cea mai penibilă surprindere. Şi lumea românească de pretutindeni aşteaptă cu o firească iritaţiune esplicarea acestui pas atât de grav pentru viitorul şcoalelor noastre din Braşov. Sperăm că actul de demisie al dlui V. Oniţiu, care, cum aflăm, justifică detailat şi pe dep la necesitatea pasului făcut, nu va rămână ascuns în ■ archive, ci va eşi la lumina publicităţii, căci publicul arată cel mai viu interes , pentru această causă cu adevărat celebră. Până atunci ne mărginim la publicarea curentului de adio rostit de dl director Virgil Oniţiu în conferenţa profesorală din 19 octomvrie v. a. c., pe care ni-l transmite corespondentul nostru din Braşov. Acest cuvânt este de natură a ridica un colţ al vălului ce acopere încă această afacere. Bată-l în tot cuprinsul seu, Onorat corp profesoral! Iubiţilor mei colegi! Era în vara anului 1894, când predecesorul meu în postul de director, stimatul nostru coleg domnul Ipolit Ilasievici, din consideraţiune la sănătatea sa zdruncinată, îşi înaintase demisiunea din postul de director al şcoalelor medii. Atunci Eforia şcolară în contra pronunţatei mele voinţe şi dorinţe, făcându-mi o penibilă surprindere, m’a numit director interimar al şcoalelor noastre medii. Numirea neaşteptată mă zăpăcise cu desăvîrşire. Un om tinăr, cu puţină esperienţă în ale şcoalelor, împlinisem abia 30 de ani ai etăţii, cu aplecări pronunţat idealistice, mă îngrozisem formal de marea răspundere ce ’mi s’a impus pe deoparte, dar’ pe de altă parte nu’mi puteam nicidecum sugruma aversiunea foarte pronunţată în contra funcţiunii administrative birocratice, care nu concorda cu disposiţiunea mea sufletească idealistică. Simţeam lipsa sensului practic în mine şi mă îngroziam de încurcăturile ce le voiu face din această cauză. Astfel la îndemnul lumii întregi, cu care conveniam şi în contra voinţei mele am primit conducerea interimară a afacerilor direcţionale, în firma speranţă, că nu voiu fi nevoit nicicând a ocupa în mod definitiv scaunul direcţional. Prietenii mei de pe atunci îşi vor fi aducând aminte de silinţa, pe care ’şi-au dat-o zi de zi, săptămâni dearîndul, pentru de a mă îndupleca, mai mult, pentru de a mă constrînge să primesc directoratul şcoalelor. Ei m’au învins şi când am văzut stăruinţa atât a corpului profesoral, cât şi a forurilor noastre administrative, cari îşi puseseră toată nădejdea în mine, ’mi-am reprimat toţi scrupulii, ’mi-am călcat pe inimă şi am zis: Doamne ajută-’mi şi dă-’mi puterea necesară, ca să pot fi acestor şcoale aceea, ce atâţia oameni de bine aşteaptă să le fiu. Şi dacă reprivesc astăzi la munca ce am săvîrşit în răstimpul de 6 ani scurţi la şcoalele noastre, sufletul meu se umple de mulţumire. Mulţumirea aceasta nu se naşte din convingerea, că am făcut mult, ci din convingerea, că am făcut mai mult, decât îndrăsnisem a crede la început. Şi dacă mă întreb şi caut explicarea acestui fapt, o găsesc în trei momente: că nu am rămas rece faţă cu nici o idea bună ce se lansa în afaceri şcolare din orice parte, că nu am perdut nici pe un moment din vedere principiul idealistic şi etic în conducerea afacerilor şcolare, şi că în toate lucrările mele am avut neîncetatul sprijin al onoratului corp profesoral şi al autorităţilor mele superioare bisericeşti-şcolare. înzestrat cu aceste talismane mi-a fost uşor, mai bine zis, ne-a fost uşor să trecem naia şcoalei integră prin cele mai cumplite furtuni, cum a fost chestiunea rentei şi conflictul între bisericile conproprietare ale şcoalelor, furtuni, cari în singuraticile lor peripeţii ne ameninţau cu perire. Şcoala, cum zic, a eşit integră, ba întărită chiar din furtunoasele valuri, şi ce sărbătoare au avut sufletele noastre, când în zilele neuitate ale jubileului ei de 50 de ani, ce am sărbat acum câteva luni de zile, o am văzut la liman sigur scăldată în raze calde de soare, păşind cu încredere spre viitorul ei indiscutabil de mare şi frumos! Cum însă omul, care petrece în rău, tot după bine suspină, ear’ când ajunge la bine nu se astâmpără până nu dă iute şi degrabă earăşi de rău, — aşa au păţit-o şi şcoalele noastre. Dacă nu erau năcazuri esterne, au trebuit să se creeze rele interne, pentru ca se ai cu ce să-’ţi opăceşti activitatea şcolară. Timpul de bine al liniştei, care s’a revărsat asupra şcoalelor s’a părut foarte potrivit pentru ca grupa atotputernică din Şcheiu, pe care am caracterisat o detailat în actul meu de demisiune, să ese pe faţă cu forţa brută şi terorisătoare a programului ei, program, în care şcoalele noastre, pentru cari noi ne dăm sufletul, figurează ca un balast, ca un bucluc, ca o pedecă. Prilejul pentru această bravură au fost alegerile deprofesor la şcoalele medii, săvîrşite de Eforia şcolară în 14 August v. a. c. Am indicat în demisiunea mea, cum procederea Eforiei şcolare a fost în cazul dat o călcare şi eludare de legi, o desconsiderare a drepturilor şi datorinţelor mele de director, o denegare a tradiţiunii de 50 de ani în prada stabilă a Eforiei şcolare. Şi toate aceste pentru ce ? Pentru de a se face un serviciu şcoalelor ? învăţământului ? Progresului ? Pentru de a salva vre-un principiu etic, ce stă mai presus de toate? Nu. Nici chiar Eforia şcolară nu ar îndrăzni să susţină aceasta. Bine, dar’ atunci pentru ce s’au făcut toate acestea? Eu ştiu şi o ştim cu toţii pentru ce. Pentru de a produce impresia, care să ne servească de învăţătură, că nu calităţi intelectuale şi morale, nu cualificaţiunea legală, nu distincţiunea în prestaţiunile noastre ca profesori, sunt acele mijloace cu cari să credem a ne pute forma un drept la lipsurile împreunate cu posturile de profesor, ci umilinţa, servilismul şi temenelele faţă cu detentorii omnipotenţei şcolare de la noi. Nu m-aş considera de demn în ochii mei proprii, dacă nu aş fi protestat solemn şi momentan în contra acestui nou program de politică şcolară. Tăcerea ar fi însemnat identificarea mea cu el. Deşi în situaţiune nefavorabilă, — întrucât (din nefericire pentru interesul causei) persoana isbită direct prin condusul citat al Eforiei şcolare îmi este şi cumnat şi astfel reavoinţa şi perversitatea, din care este mai mult sau mai puţin în fiecare om, mă va pune cu înlesnire calomnia, că fac chestiune de nemoţenie, — cu toate aceste, în deplina conştienţă, că apăr un principiu mare şi nobil, nu am pregetat nici un moment a striga un s Quod non, domnilor dela putere. Dar’ un simplu protest, acolo, unde se cer fapte vii, ar fi fost un platonism sec în caşul dat, peste care omnipotenţii noştri stăpânitori ar fi trecut zimbind la ordinea zilei. »Lasă-’l să protesteze, — noi ne mergem calea noastră înainte!« — Acesta era răspunsul, ce ’mi s’ar fi dat. De aceea nu m’am putut mărgini la un simplu protest, ci am cerut direct intervenţia supremei noastre autorităţi şcolare, pentru ca să nu se sancţioneze o direcţiune nimicitoare pentru şcoală, care tocmai acum pe faţă ’şi-a afişat programul. Resultatul intervenţiunii a fost, că autoritatea supremă în genere s’a identificat cu punctul de vedere al Eforiei şi în loc de a da minimul satisfacţiunii cerute pentru ştirbirea dignităţii postului de director şi pentru pericolul multiplu creat şcoalelor, — prin decisul său adus a mai redus aproape la zero un drept esistent de 50 de ani al directorului, dreptul de a asista cu vot consultativ la şedinţele Eforiei şcolare. Peste acest fapt eu ca director al şcoalelor nu am mai putut trece la ordinea zilei. Rămânerea mea şi mai departe în acest post, la care nicicând nu am rîvnit, ar însemna umilirea mea personală, ar însemna denegarea principiilor mele conducătoare, ar însemna închinarea steagului, sub scutele căruia am luptat timp de 6 ani, la picioarele învingătoare ale acelora cari conduc spre prăpastie destinele şcoalelor. Ear’demisiunea mea este şi rămâne un protest viu şi zdrobitor în contra direcţiunii greşite în conducerea afacerilor noastre şcolare, un protest, care prin puterea sa va contribui neapărat la clarificarea situaţiunii noastre şcolare şi în consecvenţă la sanarea relelor esistente, — singurul scop, pe carel-am avut şi-’l am totdeauna în vedere. Cu aceste, onorat corp profesoral şi iubiţilor mei colegi, îndeplinindu-mi datorința până în ultimele consecvențe