Tribuna, octombrie-decembrie 1900 (Anul 17, nr. 190-248)

1900-10-24 / nr. 205

Anul XVII Sibiiu, Marţi 24 Octomvrie (6 Noemvrie) 1900 Nr. 205 ABONAMENTELE Pentru Sibliu : lună 1 cor. 70 bani, '/« an 5 cor., ‘/a aa 1° cor., 1an 20 cor. Pentru ducerea la casă cu 30 bani pe lună mai mult. Pentru monarchie : 1 lună 2 cor. 40 bani, /« an 7 cor., ‘i2 an 14 cor., 1 an 28 cor. Pentru România şi străinătate:­­I, an 10 franci, ’/1 an 20 franci, 1 an 40 franci. Abonamentele se fac numai plătindu-se înainte. INSERŢIUNILE Un şir garmond prima­ dată 14 bani, a doua­ oară 12 ban a treia­ oară 10 bani Redacţia şi administraţia: Strada Faptacei Nr. 16, Se prenumără la poşte şi librării. Epistole nefrancate se refusă. — Manuscripte nu se Înapoiază. Numeri singuratici . 10 bani se vând în Sibiiu: la librăria »Ti­­pografiei», societate pe acțiuni și la librăria L. Michaelis, str­da Cisnădiei, 27. — In Alba-Iulia, la U.,răria Weisz h­ernat »la ot­rie Presa noastră şi societatea. Libertăţile şi drepturile unui popor nu se pot câştiga fără de luptă politică în strictul înţeles al cuvântului, care un popor subjugat şi lipsit de drepturi poli­tice este osândit să piară ca ori­ce fiinţă lipsită de aerul curat şi de lumina dătă­toare de vieaţă. Deşi nu ne putem plânge, că în proporţie cu pedecile ce ni­ le pun duşmanii neamului nostru nu facem destul progres pe terenul econo­mic şi cultural, totuşi analizând serios felul şi natura manifestaţiunilor noastre chiar şi pe aceste două terene, cu du­rere va trebui să observăm în o mul­ţime de caşuri curente bolnăvicioase şi stări anemice de lucruri, cari nu ne pot nici­decum să ne mulţumească. Biserica, şcoala şi diferitele instituţiuni culturale româneşti îşi împlinesc, ce e drept, băr­­băteşte misiunea lor, dar­ simţim cu toate acestea, că trebue să respirăm o atmosferă grea şi lipsită de ozonul tre­buincios. Căci acest ozon în vieaţa pu­blică a naţiunii noastre se poate pro­duce numai printr’o circulaţiune regulată a luptei politice. Când deci recunoaştem binefacerile, ce se revarsă asupra popo­rului prin munca pornită din instituţiunile protegjate de biserică, nu ne putem as­cunde temerea de acel anumit duh bi­sericesc, care tot mai mult se înstăpâ­neşte pe mintea şi inima conducătorilor noştri de toate categoriile. Dumnezeu să ne ierte, dar’ acest »duh biseric080* nu este nici­decum augur vestitor de fericire. Câmpul de luptă politică este aproape cu totul părăsit, ici-colo mai observăm câte o slabă licărire. Acei puţini, cari mai îndrăznesc a figura politiceşte, sunt întimpinaţi de opinia publică dominantă cu sentenţe de ironie şi cu glas de com­pătimire. Deunăzi, pe timpul congresu­lui naţional-bisericesc, un advocat de frunte a produs adevărată ilaritate, când într’un grup de oameni serioşi a mărtu­risit, că ’i-a fost imposibil să găsească în mulţimea de Români întruniţi la Sibiiu câţiva inşi baremi, cu cari să discute afaceri politice­ naţionale. Astăzi din întreg organismul nostru politic ne-au mai ră­mas cele câteva ziare, singurele organe, cari mai funcţionează politiceşte. Ar fi cea mai firească tactică de luptă, că cu cât duşmanul ne-a strîmto­­rat mai mult şi ne-a redus numărul for­­tăreţelor de apărare, cu atât şi luptă­torii să-­şi concentreze tot mai mult pu­terea în jurul centrelor de luptă reduse. Cu toate acestea ca la noi la nimenea. Ziarele noastre politice, cari au să es­­prime voinţa şi să apere interesele na­ţionale ale unui popor de peste trei milioane, de abia mai vegetează. Ori­cât de trist şi de ruşinos e acest ade­văr, nu este iertat a-­l mai ascunde, ci trebue mărturisit, pe faţă. Şi înainte de toate avem să ne întrebăm, cum­ sunt căuşele stării deplorabile, in care se găsesc organele noastre de publi­citate ? Societatea cea mare, publicul ceti­tor şi necetitor va răspunde, că ziarele noastre sunt slab conduse şi redactate, din care caută acel public nu se simte îndemnat a le abona şi a le sprijini. Ad­ministratorii şi redactorii la rîndul lor îţi răspund, că publicul nu-şi sprijineşte şi de aceea ei nu sunt nici îndatoraţi nici în stare că să presteze mai mult. Eată dară, că răspunsul se învîrte în­tr’un cerc viţios şi în chipul acesta este cam greu a stabili responsabilităţile. Este adevărat, că foile noastre politice fără deosebire nu sunt redactate cum se cade, pentru­ că nu sunt înzestrate cu puteri destule şi corespunzătoare. Ace­sta este adevărul în genere, în special apoi la singuraticele noi aflăm în felul de conducere şi de redactare scăderi, cari nu pot fi justificate. Astfel este procedeul acelor redactori, cari nu în­gădue să se publice în foaia lor produc­tul spiritual şi literar al altora în felul cum autorul ’l-a gândit şi ’l-a conceput. Astfel de redactori au mania de a se crede pe sine singuri îndreptăţiţi de a cugeta şi a scrie în numele poporului românesc. Am auzit plângeri în privinţa asta de la bărbaţi cu cultură superioară, ale căror scrise de­sigur pot trece şi ne­­vămuite în coloanele unui ziar. în chi­pul acesta ofensaţi de tratamentul res­pingător al cutărui responsabil, oamenii se disgustă de a mai da concursul lor presei noastre, şi un ziar mănâncă ome­nia la toate celelalte. O altă causă internă, care indică slăbiciunea unora din foile noastre şi pentru care publicul nu poate fi făcut răspunzător, este şi abusul cutărui re­dactor de a publica în foaia sa lucruri, cari vatămă bunul simţ al publicului ce­titor. Cine să-­şi dee sprijinul seu unei foi, în care cu intenţiune se falsifică ade­vărul şi se bruschează întreprinderi re­cunoscute de toată lumea ca nobile şi folositoare ? Natural, că un astfel de abus nu poate purcede, fără numai de la oameni certaţi cu legile moralei. Şi cine poate tăgădui, că intre redactorii foilor noa­stre sunt şi au fost oameni compromişi moraliceşte, cari nu pot inspira încre­derea şi respectul cuvenit în societate şi cari pe zi ce merge tot mai mult în­străinează publicul românesc de la dato­­rinţa de a sprijini sufleteşte şi mate­rialiceşte presa română? Cine vrea să represente voinţa poporului român şi în numele lui să glăsuiască, acela are să fie cinstit şi cuminte ca însuşi poporul, dare netrebnicii şi nevrednicii se piară din faţa poporului. Astfel uşor să poate plăsmui în mintea poporului zicala, care până acum se potrivia numai preoţilor, adecă: Fă ce zice gazetarul, dar­ să nu faci ce face el. Ne credem dispensaţi de a mai scormoni în relele interne, cari zdrun­cină atât de mult energia presei noastre. Căci de altă parte este de două­ ori şi de zece­ ori adevărat, că societatea ro­mânească poartă aproape toată vina slăbiciunii ei. Din toate părţile se accentuează nepăsarea publicului nostru faţă de întreaga noastră literatură. Cu­noaştem Români învăţaţi şi bogaţi, cari au abonate foi jidoveşti şi ungureşti, cum este »Pester Lloyd­ şi »Alkotmány«, care pe cele româneşti nu le abonează, voind poate chiar prin aceasta să se distingă dintre ceialalţi muritori de sânge românesc. Nu mai vorbim de mulţimea preoţilor şi a învăţătorilor, cari de frica cutărei autorităţi bisericeşti, ori din simplă tîmpire morală nu se în­cumetă a abona o foaie naţională, ci scandalisaţi amintim, că sunt caşuri, că învăţător român abonează gogiamite gazetă ungurească de la Budapesta. Din­tre toate clasele sociale şi în măsură re­lativ, putem zice, că ţărănimea şi mica noastră burghezime sprijinesc în pri­vinţa materială mai mult ziaristica noa­stră şi librarii ne sunt mărturie despre zelul cu care bunul şi bravul nostru popor cumpără şi ceteşte cărţile scrise şi potrivite pentru el. Din contră este ruşinos de mare numărul acelor inteli­genţi, cari nu simţesc în ei trebuinţa de a se hrăni sufleteşte cumpărând şi ce­tind o carte sau gazetă românească, în chipul acesta şi numărul abonenţilor scade necontenit şi generoşii întemeie­tori şi susţinători ai foilor noastre, după­ ce­­şi-au jertfit capitale însemnate, se văd veeiari puşi în faţa falimentului. Tânăra noastră generaţie, viitorul de mâne şi presentul de azi al naţiunii române, acea mulţime de advocaţi, me­dici, preoţi, profesori şi toţi bărbaţii de carte, cari se numesc pe sine ramura so­cietăţii noastre, dacă mai pricep marele şi adevăratul interes social, de la care depinde şi interesele lor proprii, — să binevoiască a se trezi din amorţeală, i eşi la suprafaţă din vizuinile lor ascunse, a-’şi înălţa fruntea şi a-’şi da seamă de crisa în care se afla astăzi presa ro­mână din ţeara noastră. Să ne gândim serios, că singură presa, bună, rea, cum este, mai susţine astăzi în noi vieaţa politică. Să ne grupăm deci fără întâr­ziere, care după ale sale convingeri, în jurul organelor noastre de publicitate. Fiecare din noi e destul de avut, ca să poată ţine la casa sa o foaie româ­nească, fiecare e destul de inteligent, ca să poată scoate din creerul său o idee salutară şi să o împărtăşească societăţii în publicitate. Aibă numai fiecare cu­rajul de a spune adevărul. Tinăra generaţie este în primul rînd avisată de a veghia asupra bunei stări morale şi materiale a presei noa­stre. Căci acestea perdute, şi steagul va fi închinat duşmanului. Dar, înainte de toate, pentru­ ca glasul acesta încă să nu răsune în pustie, Domnului să ne rugăm ! Filantrop. L Sibiiu, 5 Nov. n. Svon de crisă. Conferenţele mi­nisteriale, în chestia căilor ferate din Bosnia şi Herţegovina, se vor con­tinua astăzi, sau mâne, în Budapesta. Spre acest scop miniştrii austriaci vor sosi azi sau mâne la Budapesta. Pro­babil conferenţa nouă se va ţine sub presidenţia Monarchului, care de Sâmbătă e în Gödöllő, dare astăzi va veni la Budapesta pentru a acorda audienţe. E necesară intervenţia Co­roanei, fiindcă nici unul din guvernele ţărilor dualiste nu vrea să cedeze, şi astfel înţelegerea dintre ele a devenit imposibilă. Se vorbeşte chiar, că ambii miniştri - preşidenţi ar ţine cu atâta tenacitate la părerile lor, încât sunt gata a demisiona, dacă liniile fe­rate din provinţele ocupate nu se vor contempla aşa cum ei doresc. Şi fiindcă numai dorinţa unuia din ei ar pute fi împlinită, e urmare firească, că ce­­lelalt va trebui să plece. Ultimele ştiri venite de la Viena ne spun, că în con­ferenţa nouă Austriacii vor face o propunere mijlocitoare, care va duce la înţelegere. Propunerea va fi urmă­toarea : Se se clădească şi linia ferată cerută de guvernul austriac, şi cea do­rită de guvernul maghiar, dar­­ântâiu a Austriacilor. Prin aceasta ambele guverne ar fi satisfăcute şi mulţumite. Numai un factor nu va fi mulţumit: ţeara, pentru­ că clădind două linii ferate, va avea să poarte cheltueli în­doite. Dar­ cine-­şi bate capul cu ţeara ? ? BEL­A EIGA. Comitetul cen­tral esecutiv al Eigei culturale din Bucureşti a trimis un căl­duros manifest tuturor secţiu­nilor din ţeară şi străinătate, făcând apel la ele să îndemne pe toţi să-­şi facă datoria, ca pu­­nându-se fiecare pe lucru să în­lesnească comitetului central ur­mărirea scopurilor mari naţio­nale. Din parlament. Şedinţa de Sâmbătă. Se fac comunicările obici­nuite. Ministrul de honvezi presentează raportul despre sporul făcut în şcoalele de cădeţi honvezeşti. Se predă comisiunii. Se continuă discuţia asupra proiectului de lege despre înarticularea căsătoriei moştenitorului de tron. Vorbeşte depu­tatul Györy Elek. Protestează în con­tra intenţionaţii inarticulari, pentru­ că chestia moştenirei de tron poate fi re­gulată numai atunci când tronul vine vacant. (Ce om cuminte !) Aceea ce se cuprinde în proiectul de lege presentat­e anticonstituţional, de aceea respinge proiectul. Urmează Horănszky Nándor, care vorbeşte pentru proiect, cu argu­mente tari. Polonyi cere să-­şi rostea­scă vorbirea în şedinţa proximă. T­ se concede. Urmează o interpelare din partea deputatului Pader Rezső în che­stia iepurilor şi a şoarecilor de câmp,­­* după ce şedinţa se încheie, Demisia la Braşov. Ştirea neaşteptată despre demisiu­­nea dlui director al gimrnasiului român din Braşov, Virgil Oniţiu, a produs în toate cercurile româneşti cea mai peni­bilă surprindere. Şi lumea românească de pretutindeni aşteaptă cu o firească iritaţiune esplicarea acestui pas atât de grav pentru viitorul şcoalelor noastre­­ din Braşov. Sperăm că actul de demi­sie al dlui V. Oniţiu, care, cum aflăm, justifică detailat şi pe dep la necesitatea­­ pasului făcut, nu va rămână ascuns în ■ archive, ci va eşi la lumina publicităţii, căci publicul arată cel mai viu interes , pentru această causă cu adevărat ce­lebră. Până atunci ne mărginim la pu­blicarea curentului de adio rostit de dl director Virgil Oniţiu în conferenţa profesorală din 19 octomvrie v. a. c., pe care ni-­l transmite corespondentul no­stru din Braşov. Acest cuvânt este de natură a ridica un colţ al vălului ce aco­pere încă această afacere. Bată-­l în tot cuprinsul seu, Onorat corp profesoral! Iubiţilor mei colegi! Era în vara anului 1894, când predecesorul meu în postul de di­rector, stimatul nostru coleg domnul Ipolit Ilasievici, din consideraţiune la sănătatea sa zdruncinată, îşi înaintase demisiunea din postul de director al şcoalelor medii. Atunci Eforia şcolară în contra pro­nunţatei mele voinţe şi dorinţe, făcân­­du-­mi o penibilă surprindere, m’a numit director interimar al şcoalelor noastre medii. Numirea neaşteptată mă zăpă­cise cu desăvîrşire. Un om tinăr, cu puţină esperienţă în ale şcoalelor, îm­plinisem abia 30 de ani ai etăţii, cu aple­cări pronunţat idealistice, mă îngrozisem formal de marea răspundere ce ’mi­ s’a impus pe deoparte, dar’ pe de altă parte nu­’mi puteam nici­decum sugruma aversiunea foarte pronunţată în contra funcţiunii administrative birocratice, care nu concorda cu disposiţiunea mea sufle­tească idealistică. Simţeam lipsa sen­sului practic în mine şi mă îngroziam de încurcăturile ce le voiu face din acea­stă cauză. Astfel la îndemnul lumii întregi, cu care conveniam şi în contra voinţei mele am primit conducerea interimară a afacerilor direcţionale, în firma spe­ranţă, că nu voiu fi nevoit nici­când a ocupa în mod definitiv scaunul direc­ţional. Prietenii mei de pe atunci îşi vor fi aducând aminte de silinţa, pe care ’şi-au dat-o zi de zi, săptămâni dea­­rîndul, pentru de a mă îndupleca, mai mult, pentru de a mă constrînge să pri­mesc directoratul şcoalelor. Ei m’au învins şi când am văzut stăruinţa atât a corpului profesoral, cât şi a forurilor noastre administrative, cari îşi puseseră toată nădejdea în mine, ’mi-am reprimat toţi scrupulii, ’mi-am călcat pe inimă şi am zis: Doamne ajută-’mi şi dă-’mi pu­terea necesară, ca să pot fi acestor şcoale aceea, ce atâţia oameni de bine aşteaptă să le fiu. Şi dacă reprivesc astăzi la munca ce am săvîrşit în răstimpul de 6 ani scurţi la şcoalele noastre, sufletul meu se umple de mulţumire. Mulţumirea aceasta nu se naşte din convingerea, că am făcut mult, ci din convingerea, că am făcut mai mult, decât îndrăsnisem a crede la început. Şi dacă mă întreb şi caut explicarea acestui fapt, o găsesc în trei momente: că nu am rămas rece faţă cu nici o idea bună ce se lansa în afaceri şcolare din ori­ce parte,­­ că nu am perdut nici pe un moment din vedere principiul idea­listic şi etic în conducerea afacerilor şco­lare, şi că în toate lucrările mele am avut neîncetatul sprijin al onoratului corp profesoral şi al autorităţilor mele superioare bisericeşti-şcolare. înzestrat cu aceste talismane mi-a fost uşor, mai bine zis, ne-a fost uşor să trecem naia şcoalei integră prin cele mai cumplite furtuni, cum a fost che­stiunea rentei şi conflictul între biseri­cile conproprietare ale şcoalelor, furtuni, cari în singuraticile lor peripeţii ne ame­ninţau cu perire. Şcoala, cum zic, a eşit integră, ba întărită chiar din furtunoasele valuri, şi ce sărbătoare au avut sufletele noastre, când în zilele neuitate ale jubileului ei de 50 de ani, ce am sărbat acum câteva­­ luni de zile, o am văzut la liman sigur scăldată în raze calde de soare, păşind cu încredere spre viitorul ei indiscuta­­bil de mare şi frumos! Cum însă omul, care petrece în rău, tot după bine suspină, ear’ când ajunge la bine nu se astâmpără până nu dă iute şi degrabă earăşi de rău, — aşa au păţit-o şi şcoalele noastre. Dacă nu erau năcazuri esterne, au trebuit să se creeze rele interne, pentru­ ca se ai cu ce să-’ţi opăceşti activitatea şcolară. Timpul de bine al liniştei, care s’a revărsat asupra şcoalelor s’a părut foarte potrivit pentru­ ca grupa atotputernică din Şcheiu, pe care am caracterisat o detailat în actul meu de demisiune, să ese pe faţă cu forţa brută şi terorisă­­toare a programului ei, program, în care şcoalele noastre, pentru cari noi ne dăm sufletul, figurează ca un balast, ca un bucluc, ca o pedecă. Prilejul pentru această bravură au fost alegerile de­­profesor la şcoalele medii, săvîrşite de Eforia şcolară în 14 August v. a. c. Am indicat în demisiunea mea, cum procederea Eforiei şcolare a fost în ca­zul dat o călcare şi eludare de legi, o desconsiderare a drepturilor şi datorin­­ţelor mele de director, o denegare a tra­­diţiunii de 50 de ani în prada stabilă a Eforiei şcolare. Şi toate aceste pen­­tru­ ce ? Pentru de a se face un serviciu şcoalelor ? învăţământului ? Progresului ? Pentru de a salva vre-un principiu etic, ce stă mai presus de toate? Nu. Nici chiar Eforia şcolară nu ar îndrăzni să susţină aceasta. Bine, dar’ atunci pen­­tru­ ce s’au făcut toate acestea? Eu ştiu şi o ştim cu toţii pentru­ ce. Pentru de a produce impresia, care să ne servească de învăţătură, că nu cali­tăţi intelectuale şi morale, nu cualifica­­ţiunea legală, nu distincţiunea în presta­­ţiunile noastre ca profesori, sunt acele mijloace cu cari să credem a ne pute forma un drept la lipsurile împreunate cu posturile de profesor, ci umilinţa, servilismul şi temenelele faţă cu deten­­torii omnipotenţei şcolare de la noi. Nu m-aş considera de demn în ochii mei proprii, dacă nu aş fi prote­stat solemn şi momentan în contra ace­stui nou program de politică şcolară. Tăcerea ar fi însemnat identificarea mea cu el. Deşi în situaţiune nefavorabilă, — întru­cât (din nefericire pentru interesul causei) persoana isbită direct prin con­d­usul citat al Eforiei şcolare îmi este şi cumnat şi astfel reavoinţa şi perver­sitatea, din care este mai mult sau mai puţin în fiecare om, mă va pune cu în­lesnire calomnia, că fac chestiune de nemoţenie, — cu toate aceste, în deplina conştienţă, că apăr un principiu mare şi nobil, nu am pregetat nici un moment a striga un s Quod non, domnilor dela putere. Dar’ un simplu protest, acolo, unde se cer fapte vii, ar fi fost un platonism sec în caşul dat, peste care omnipotenţii noştri stăpânitori ar fi trecut zimbind la ordinea zilei. »Lasă-’l să protesteze, — noi ne mer­gem calea noastră înainte!« — Acesta era răspunsul, ce ’mi­ s’ar fi dat. De aceea nu m’am putut mărgini la un simplu protest, ci am cerut di­rect intervenţia supremei noastre auto­rităţi şcolare, pentru­ ca să nu se sanc­ţioneze o direcţiune nimicitoare pentru şcoală, care tocmai acum pe faţă ’şi-a afişat programul. Resultatul intervenţiunii a fost, că autoritatea supremă în genere s’a iden­tificat cu punctul de vedere al Eforiei şi în loc de a da minimul satisfacţiunii cerute pentru ştirbirea dignităţii postu­lui de director şi pentru pericolul mul­tiplu creat şcoalelor, — prin decisul său adus a mai redus aproape la zero un drept esistent de 50 de ani al directo­rului, dreptul de a asista cu vot consul­tativ la şedinţele Eforiei şcolare. Peste acest fapt eu ca director al şcoalelor nu am mai putut trece la or­dinea zilei. Rămânerea mea şi mai de­parte în acest post, la care nici­când nu am rîvnit, ar însemna umilirea mea per­sonală, ar însemna denegarea principiilor mele conducătoare, ar însemna închina­rea steagului, sub scutele căruia am lup­tat timp de 6 ani, la picioarele învingă­toare ale acelora cari conduc spre pră­pastie destinele şcoalelor. Ear’demisiu­­nea mea este şi rămâne un protest viu şi zdrobitor în contra direcţiunii greşite în conducerea afacerilor noastre şcolare, un protest, care prin puterea sa va con­tribui neapărat la clarificarea situaţiunii noastre şcolare şi în consecvenţă la sa­­narea relelor esistente, —­ singurul scop, pe care­­l-am avut şi-’l am totdeauna în vedere. Cu aceste, onorat corp profesoral şi iubiţilor mei colegi, îndeplinindu-­mi datorința până în ultimele consecvențe

Next