Unirea, aprilie 1971 (Anul 4, nr. 965-990)

1971-04-22 / nr. 983

Pagina a 2-a UNIREA Un proces semnificativ, stimulat și condus de partid. CULTURA POPORULUI NOSTRU PE NOI COORDONATE „Intr-un răstimp relativ scurt — nota un scriitor — dar foarte liniar desfășurat, s-au înregistrat în Patria noastră atîtea prefaceri și realizări, că privind, te miri pe alocuri cum spațiul, cu coordona­­tele sale verticale și orizontale, le încape pe toate". Consecvent politicii sale înțe­lepte, principiilor sale științifice materialist-dialectice, de dezvol­tare multilaterală, necontenită țării — înțelegînd aici aria vastă a a activităților economice, sociale, științifice și culturale — Partidul Comunist Român, preocupat de a-și îndeplini în mod exemplar misiu­nea sa de forță politică conducă­toare, a pus la temelia tuturor hotărîrilor și mărețelor înfăptuiri legate de destinul națiunii noas­tre socialiste, ideologia marxist-le­­­ninistă, realizînd în felul acesta o «egătură indisolubilă, o conlucrare »ainică cu oamenii țării, pentru a căror existență și fericire ve­ghează continuu. Devenind, prin lupta eroică a Partidului Comunist Român, o dată cu actul istoric de la 23 August 1944, stăpîn al țării și al bogățiilor ei, poporul nostru a desfășurat o uriașă activitate creatoare pentru făurirea noii orînduiri, societatea socialistă multilateral dezvoltată. Nu o dată, vorbindu-se despre fenomenul cultural, s-a făcut a­­firmația — pe bună dreptate — că fiecare popor, oricît de tînăr, are o cultură proprie. In concep­ția noastră marxist-leninistă, cul­tura unui popor este totalitatea valorilor materiale și create de el în procesul spirituale muncii sociale, desfășurată de-a lungul istoriei sale. Cultura se definește, se întregește într-o anumită direc­ție sau își schimbă conținutul după transformările social-istorice ale vieții poporului. Dar dacă condi­țiile istorice vitrege în care a tră­it poporul nostru nu au permis, secole de-a rîndul, dezvoltarea culturii sale, prin mijloacele înain­tate ale vremii și prin mijloacele de expresie specifice vieții cultu­rale, astăzi în schimb, datorită politicii înțelepte a Partidului Co­munist Român, putem vorbi de a­devărata dezvoltare a culturii noastre naționale. „înainte — spunea Lenin defi­nind întinderea și finalitatea cul­turii unei singure clase — întrea­ga inteligență, întregul geniu al omenirii crea numai pentru a asi­gura unora toate binefacerile tehnicii și ale culturii și a lipsi pe ceilalți de lucrul cel mai ne­cesar — cultura și progresul. A­­cum însă, toate minunile tehnicii, toate cuceririle culturii vor deveni­­ un bun al întregului popor, și de azi înainte inteligența și geniul oamenilor nu vor mai fi transfor­mate in mijloace de constrîngere, in mijloace de exploatare". Datorită politicii Partidului Co­munist Român, în etapa actuală putem vorbi, pe drept cuvînt, de existența în patria noastră a unei culturi a poporului, concepută ca o forță ce contribuie la spo­rirea bazei materiale a socialis­mului, la formarea conștiinței so­cialiste, ca un ajutor de mare preț, indispensabil, pentru realiza­rea condițiilor care să asigure tu­turor un nivel de trai din ce în ce mai bun. Se știe că una din laturile cele mai semnificative ale noii noastre culturi o reprezintă caracterul ei larg, cuprinzător, de masă. Accesul către cultură al milioane­lor de oameni, faptul acesta de o necontestată evidență, contrastează direct cu caracterul îngust, a­­proape inaccesibil, al mijloacelor de cultură de dinainte de Elibe­rare. Semnificative, în acest sens, ni se par cuvintele pe care Liviu Rebreanu le rostea în 1940, cu prilejul primirii sale la Academie. Marele prozator, aducînd o laudă țăranului român, spunea : „După o sută de ani de emancipare,, ță­ranul român se află în aceeași mi­zerie morală și culturală, iar stan­dardul lui de viață nu s-a îmbună­tățit cîtuși de puțin”. In munca de culturalizare a ma­selor, ce a urmat îndată după Eli­berare, au contribuit, cum era și firesc, mai­ mulți factori : îndru­marea Partidului Comunist Ro­mân, sprijinul guvernului, munca neprecupețită, obștească, în mare măsură, a tuturor intelectualilor, iar în succesele obținute un ele­ment hotărîtor l-a constituit do­rința avidă a poporului de a re­­cîștiga secolele pierdute, de a în­țelege problemele epocii pe care o trăiește, lumea înconjurătoare, legile naturii și ale dezvoltării societății. La îndemnul și din în­drumarea P.C.R. s-a întreprins o largă organizare pe întreaga țară a culturii de masă. Astfel, în 1949, un grup de­ intelectuali, aca­demicieni, profesori universitari, conferențiari, oameni de cultură și artă a constituit o organizație obștească , Societatea pentru răs­­pîndirea științei și culturii. In această formă ea a desfășurat o activitate rodnică timp de 13 ani, adică pînă în iunie 1962, cînd luat ființă Comitetul de Stat pen­­­tru Cultură și Artă și în sinul căruia activează Consiliul pentru difuzarea științei și culturii. A­­cest nou mod de organizare a ac­tivității de difuzare a cunoștin­țelor cultural-științifice a dat cele mai bune rezultate. S­au cu fiecare an, condiții tot creat, mai bune pentru colaborarea cu instituții culturale, științifice, ane de învățămînt superior, in vederea atragerii unui număr sporit de intelectuali în această activitate. Astăzi la nivel de județe și de orașe există organisme care asi­gură desfășurarea unei intense și sistematice munci de difuzare a științei și culturii. Comisiile de difuzare a cunoștințelor științifice și culturale sînt formate dintr-un număr mare de intelectuali care în prezent însumează zeci de mii și care desfășoară o activitate voluntară, obștească, participînd în mod nemijlocit la conducerea, organizarea și desfășurarea muncii de difuzare în rîndul maselor științei și culturii. Au fost create,­­ de asemenea, colective largi de lectori, grupați pe domenii largi de specialitate. Ca un fapt deo­sebit amintim că de difuzare în rîndul în activitatea muncii a cunoștințelor oamenilor cultural- științifice tendința caracteristică merge spre abandonarea vechilor metode empirice, bazate pe rutină, în folosul unei înțelegeri supe­rioare a acestei activități ca pe­dagogie socială. Izgonind sărăcia și­­ lipsurile, revoluția socialistă a creat con­dițiile pentru realizarea­ unui ide­al către care oamenii muncii din țara noastră au tins de milenii , acela de a se bucura de cuceri­rile geniului uman. Socialismul cere — așa cum arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu — „cetățeni înaintați, cu un orizont larg, cu spirit de inițiativă, cu o minte receptivă la tot ce e nou și avan­sat, cu un înalt spirit de responsabilitate față de îndatoririle sociale". Aplicînd cu fidelitate, in mod creator, învățătura marxist­­leninistă w și ținînd seama de con­dițiile concrete" de dezvoltare a țării noastre, Partidul Comunist Român a condus înfăptuirea re­voluției culturale ca o parte de cea mai mare însemnătate a transformărilor revoluționare care au dus România la socialism. Fiind pusă în slujba omului și a nivelului său de trai, noua cultură din țara noastră are, în primul rînd, un caracter umanist. Revolu­ția culturală și-a pr­opus să creeze din omul muncii un om nou, mul­­tiplu dezvoltat, un om „total", cum spunea Marx — cu o dez­voltare amplă și integrală a per­sonalității sale umane. Edificatoare în acest sens sînt, fără îndoială, cîteva exemple luate și din trans­formările pe care le-a­u cunoscut, bunăoară, activitatea radio-ului și a televiziunii. In 1938, de pildă, existau doar două posturi de ra­­dio-emisie. Tot în 1938 existau 252 000 abonați la radio. In 1970 ,și-au desfășurat activitatea stații de emisie radio, 17 de te­­e­leviziune și au fost înregistrate 3 075 000 abonamente radio și 1 600 000 la televiziune. Dacă în 1944, de pildă, s-au difuzat 4 333 ore de emisiuni radio, în 1970 nu­mărul orelor s-a ridicat la 37 550. In cincinalul 1966-1970 s-au chel­tuit nu mai puțin de 4 226,7 milioa­ne lei pentru cultură și artă, cre­­îndu-se teatre noi, case de cultură, cămine culturale, biblioteci. Un rol de seamă în difuzarea științei și culturii în rîndul oamenilor mun­cii îl are, după cum se știe, car­tea. In momentul de față 22 de edituri desfășoară o activitate in­tensă. In toți acești ani au fost ti­părite un impresionant număr de­­ broșuri de popularizare pe cele mai diverse teme : politice, agro­zootehnice, cultural-științifice. Nu­mărul, tirajul și varietatea aces­tor broșuri au crescut an de an. Dacă în anul 1959, ca să dăm un exemplu, tirajul mediu al unei broșuri era de 12 777 exemplare, în anul 1963 s-a ajuns la 36 944 exemplare. In perioada ultimului cincinal s-au editat, de pildă, 19 000 titluri de cărți, într-un tiraj total de 348 milioane exemplare Exemplele grăitoare s-ar putea înmulți la orice pas. Lucrul acesta ilustrează cu prisosință faptul că noua cultură implică o concepție nouă despre om, un umanism in­tegral, socialist, și ea nu se limi­tează, în lumea noastră socialistă, doar la perfecționarea individului, ci creează condițiile absolut nece­sare ale perfecționării integrale a tuturor indivizilor în cadrul societății. Concepția și învățătura Partidului Comunist Român leagă nemijlocit perfecționarea omului de perfecționarea întregii­ incolecti­­vități. De­ aceea, acum, în preajma sărbătoririi semicentenarului cre­ării P.C.R., toți fiii țării, cu frunțile luminate de lărgimea ori­zontului ce li se deschide în față, văd tot mai mult în cultură, nu partea ei de strădanie, ci aceea de mare mulțumire, bucurie și mij­locul de a da vieții un stil uman, pentru sine și pentru ceilalți, ast­fel ca fiecare să iubească mai bine ceea ce face și să facă mai bine ceea ce iubește. Prof. Ciheorghe VARBU I I I ■ 8 ^ m^mmmmmmmmmmm mmm _ _ _ amm „U mm­mmm mmm mmm mmm mmm ~m «I JOI, 22 APRILIE 1971 Artă și măiestrie meșteșugărească, la expoziția recent d­eschisă in Alba Iulia. Cartea de vizită a cenaclului nostru poartă înscrise la loc de cinste cîteva nume care au crescut, îndrumate fiind, spre zări de îm­plinire. Fără să vrem, spunînd a­­ceste cuvinte, gîndul ne poartă în urmă cu doi ani, cînd în cenaclu citea pentru prima dată un bă­iat timid, elev la Liceul din Baia de Arieș. Se numea Dumitru Mă­lai. Membrii cenaclului i-au schimbat apoi numele în Dumitru Mălin. A citit un caiet plin de poezii din care însă nu au rămas, după analiză, decit două imagini : „Mama, cînd m-am născut/ Mi-a dat să beau/ Apă grea de spart / Și m-a-nsemnat în clopot piept cu-o floare“. Din aceste ultime două versuri a crescut tînărul poet Dumitru Mălin care acum scrie atît de frumoasele poezii „Mioriti­că“, „Elegie“, „De m-aș întoarce“, „Cîntec“, „Țărm“ publicate în pa­gina literară a ziarului. Pentru a demonstra evoluția lui cităm nu­mai o strofă din poezia „Elegie“: „Nu-ntreba de-ntoarcerile mele, mamă, Păsări fără cuiburi țipă-n mine alb Și le dor aripile de teamă Și de-nsingurarea din înalt“. Păstrînd vie amintirea acestui tînăr, gîndul ne poartă spre alt nume care­ s-a impus atenției da­torită talentului. E vorba de Ana Virtei, care poartă acum numele de Ana Ardeleanu, nume dat tot de membrii cenaclului. A fost in­vitată la o ședință a cenaclului după ce trimisese mai multe poezii pe adresa redacției. Originară din Vulcan, un cătun din Munții Apu­seni, Ana Ardeleanu, în poeziile pe care le scrie, descoperă citito­rului o lume mirifică, acesta ră­­mînind plăcut impresionat de fio­rul lor liric, emoția artistică. Alături de aceste două tinere ta­lente, cu un plus de prospețime se înscrie și Mihai Dragoman Băhă­­ianu ale cărui poezii bogate în ima­gini frumoase, insolite, cu o mare putere metaforică, au fost nu dată aplaudate și publicate în pa­­­ginile de literatură și artă ale zia­rului nostru. Vorbind despre poeziile lui Petre Paul Țîrău trebuie să subliniem că ele se circumscriu unui alt uni­vers, plin de farmec și candoare. Și acest tînăr, ca de­­ altfel și cei amintiți pînă acum, a crescut în cenaclul „Unirea“ și dovedește un talent viguros, o mare dozare a fiorului liric. Printre celelalte nume care se anunță a bate cu folos și bune rezultate la porțile scrisului mai amintim pe Mircea Vida, Ion­ Cărășel, Emil Opruța, Paul Gru­­ian, Gheorghe Topîrceanu, Emil Scrieciu. Dacă această sumară analiză a vieții cenaclului literar „Unirea“ nu este încă suficient de amănun­țită, ea, sperăm, a dat o imagine asupra celor care de acum prind aripi pentru zbor înalt. Le dorim zări albastre și orizonturi pline de rod. Augustin VINEREANU , Ion Apostu — Sebeș. Poezia trimisă este slab realizata ar­tistic, nu trece peste obișnuita versificație a creațiilor comune, fără fior liric, încărcătură me­taforică. Laurențiu Dragomir — Lan­crăm. Influența lui Lucian Blaga este vizibilă. Păcat e însă că nu reușiți să dați finalitate metaforelor. E.M.F. — Cugir. Aveți reale posibilități pentru a scrie re­portaje, încercați pe această .•Jinte să redați aspecte din viața orașului, din munca oa­menilor, activitatea lor. Sorina Preda — Benic. Versi­­ficăți destul de ușor. Avem speranța că vom mai auzi de dumneavoastră. Gheor­ghe Odobescu — Piesa de teatru „Spitalul" este inte­resantă, destul de bine realizată. Nu ar fi rău dacă ați încerca să o publicați într-o revistă li­terară, sau să o predați unei case a creației populare. I ROLAND TABORSKY AUGUSTIN JUSTIN ION IUGA J ! PARTID IZVOR DE ȚARĂ CREZ 1 Născut din inimi — inimi ai crescut înrourați la ceasul de zare care vine ■ pulsînd din zare-n zare Cred în ziuă, în apă și foc , *, de limpezi visuri acest pămînt ni-1 facem prea îndrăgită casă, în mineralul magic din mine proletare,­­ ..­­ ele-mi spun om, prin ele mă joc , durînd și scut­­e d ° arc-azi albastru și-n plaiuri carpatine cu a?tru î n geometria mea de rime. I și zare in cea mai rară seara, mai trece o mireasă. . . . . “ ... cuvîntului de început. In aer cred și ritm de cînt și dăltuit în jar v­ă în omenia mamei și în soare cu brațe de stejar ... nu Pînă durerea din pămînt din crezul leninist aripă se face, iar urma din țărînă, și nici tăcerea-n bolți de sare, mărgărita­r , .. . pe zare, neîndoielnic rămîne un cuvînt. ■ Cincizeci de obeliscuri-am Mai dor mi-e crezul în comună sclipesc acum de rodul țării ne cresc stejari din umeri și în stelara mină și-n comuniști mai răspicat și zodia de zbor de­ aceea vatra mea-i cunună a înălțării. e un izvor de țară, mult prea adînc și sfint, cu tot ce­ avem înalt și mai curat. ■ 133333333333333333333333333333333333333333333333333333333333333380068888866­66 Z­ORI N­O­I Două... patru.., opt. Opt pătrățele de cer. Numai atît, opt. Un uni­vers în care gîndurile, contorsionate, se pot zbate pînă și în somnul greu și dureros ce urmează interogațiilor. Un cer, numai cînd și cînd limpede, de cele mai multe ori înnegrit de fum, uneori primind zbor de păsări, puncte fugare într-un spațiu fără început și fără sfîrșit. Un cer prea în­depărtat și indiferent. Ecourile sirenelor se lovesc, sfîșiate de pietrele zidurilor și de gratii și... Sus de tot, stingher, dar prietenos, se zărește printre zăbrele coșul morii lui Marincea Dună... Dincolo de el se întind ape și alte coșuri și oameni și nave de război, și oameni... „Dacă ar putea să nu deschidă gura. Să tacă. Măcar atît, o singură zi... Numai atît ne mai trebuie, o zi". Dar o zi poate să aducă multe. O zi adună în ea credință și răb­dare, din durere și speranță, din cuvinte și din tăcere... „Nu, pînă mîine va trebui să uiți cuvintele... o zi, numai o zi să rămîi mută, Virginia... Să strigi, să gemi, să plîngi... Dar fără cuvinte, fără cuvinte..." Sec, se aud pașii santinelei la ușă. Unu... doi... trei... patru... oprire... întoarcere scurtă... Și iarăși unu... doi, și iarăși, și iarăși... In curtea închisorii a intrat o mașină neagră. Cîteva clipe și, apoi, f­opăitul unor pași repezi pe coridorul pustiu și rece, scîr­îitul unei uși, zgomotul închiderii și iar liniște... > „Poate l-au adus pe Vinea. De ce a venit la tipografie? Nu trebuia să vină. Trebuia să aștepte în colțul cîrciumii să vadă dacă Virginia e urmărită, să treacă prin dosul cîrciumii, trebuia să..." un port o locomotivă tăcea manevre și fluieratul ei tăia liniștea a­­ceasta sfîșietoare, spartă de zgomotul cu care nu te pofi niciodată obișnui, nici chiar tu, Africanule, cu toată siguranța ta, cu credința ta în puterile omului, cu cedința ta de luptător. Nici chiar tu nu te poți obișnui. Dar fata aceasta de optsprezece ani, o mină de om, cu oasele prea subțiri și cu ochii prea mari și prea senini, cu puteri prea puține ? Fata aceasta, pe care voi continua s-o aștept cînd voi scăpa de aici, trebuie să ne asigure totul. Fata aceasta cu care lucrez de aproape doi ani, de care la început m-am speriat și am bănuit-o de prea multă tinerețe, Vir­ginia S., din strada Sf. Laurențiu, nu-și mai simte picioarele și nu se mai poate ridica să privească cerul printre cele opt pătratele, nu mai poate urmări zborul vreunei păsări, filfiirea de o clipă prin fața ochilor ei, acolo sus, în deplina și nemărginita libertate a norilor și a albastrului... „Ții minte, Africanule ? Era o duminică de primăvară cu alarme re­petate și fel de fel de comunicate oficiale. Pe strada noastră trecea un șir de copii spre parc și, nu știu de ce, ei, copiii, mi s-au părut triști. In ziua aceea am avut prima mea misiune. Trebuia să dau un plic mic și albastru unui om de vreo patruzeci de ani, înalt și voinic, miop și cu o pălărie cu borurile adînc îndoite, care mă aștepta în fața cîrciumii lui Dincă Năstase — Roșcovanul. Dar omul acela de legătură n-a mai putut veni și ai fost trimis tu... Ții minte cum te-ai speriat, Africanule? Nu ți-a venit să crezi că eu sunt omul tău de legătură și ai dispărut aproape îr­ fugă. Și mie mi-a fost tare frică, îmi auzeam inima. Dar, toate astea POVESTIRE au trecut. Acum cred că am dobîndit și eu ceva din siguranța și cre­dința ta". Unu... doi... trei... patru... întoarcere... Și, unu... Santinela. Omul care nu știe altceva, care nu poate trece mai departe, un om care se mișcă în obscuritate... Patru pași înainte, patru înapoi și iarăși de la început, patru, patru... „Cum o fi ziua? Umedă, uscată, înnorată, însorită? Ochii mă ard« și­ parcă mi-au pus o piatră de moară pe piept. Cît o fi trecut de cînd nu mi-am văzut casa și grădina și iarba ? Cît o fi de cînd n-am mai văzut-o pe Vergi ? Cînd coboram din înalt vedeam grădina verde și liniștea norilor, pe care-i puteam ține în palme, mă învăluia. Unu... doi... trei... patru... oprire. Trebuia să urmeze o întoarcere și, din nou... De ce s-au oprit aici ?"... O ușă masivă dată de perete, zgomot greoi de metal lovit și strigăt și... Africanu l-a auzit. Ascuțit, prelung,­a durere. „Nu bate... nu bate... nu bate", a început cu glasul lui adine, apoi i s-a alăturat încă unul și încă unul și... Un cor grav, îndirjit, un cor și pumnii lovind ritmic în ușile de fier și alte lovituri peste mi­ini, peste capete, peste lefe, mi­nute în șir... Nu bate, nu bate, nu bate și iarăși liniște, o liniște grea lipită pe pereți, o liniște gata să se spargă in ecouri pe coridoarele aces­tea mînjite cu singe... . . . Unu, doi, trei, patru, oprire . . . Scrîșnetul ușii dată de perete ... „Scoală !". Greoi, m-am ridicat de jos. Știam acum că Virginia S. nu le-a spus nimic. Știam că Vineș era liber. Pe el puteau să-l ducă, să-i facă orice. Ore de așteptare, de pîndă. Apele erau spălăcite. Un convoi de nave, lung, înainta încet. Vedete rapide de război flancau remo­d­erele și șlepurile. In vint se zba­teau steaguri și fanioane cu zvastici, cruci caraghios indi­ligate, semne fantastice și absurde. Prin radio se dădeau ordine de liberă trecere pentru convoi, ce cerea eliberarea cursului navigabil. „Un mare convoi german va trece în jurul orei... prin port... refineți toate vasele în radă... Un mare convoi...". Departe, la primul cot, trei oameni așteptau. Aici convoiul trebuia să se apropie mult de mal. Era singurul loc și singurul prilej să se lanseze mina. Una era suficientă pentru că toate vasele erau încărcate cu muniții, mii de tone... Întins pe spate, fără să se poată ridica, Africanul avea senzația că aștepta de o veșnicie, că timpul a trecut de mult, că trebuia să se fi întimplat ceva. Dar misiunea era de cea mai mare importanță... „Cu riscul vieții... trebuie... un serviciu imens... avem încredere în voi... veți reuși... trebuie". Imagini și gînduri se răscolesc și se încurcă unele cu altele. Acum nu-l mai durea nimic. Aștepta. Respira sacadat și grăbit și era ud de transpirație. O ușă s-a trintit cu putere și paznicul strigă ceva. In clipa aceea o explozie asurzitoare a spart văzduhul și apoi încă una și încă una, un lanț întreg. Părea că cerul s-a prăvălit peste pămint. Departe se înălțau flăcări puternice, imense. Intre cei cîțiva metri pătrați, Africanul ar fi vrut să privească încă o dată cerul împărți­ in opt pătratele. Să-i spună și el Virginiei că cerul e albastru, mingn­at de noii albi, că-i liniște aici acum, că Vinea și ceilalți au reușit, că toate au reușit, fiindcă ea a uitat cuvintele, fiindcă le-a luat cu ea, ca să-i rămînă pentru totdeauna... Dar nici el nu se mai putea ridica... Cerul rămase undeva, lingă ei, dar nu-l mai puteau ajunge. Vedeau totuși zorii noi, noi... Zori noi vedeau. . Nicolae ARIESESCU % O LUME A FRUMUSEȚILOR . Poate de multe ori, fiecare din noi se întilnește cu acel „grai" al naturii în care fru­musețile trăiesc sub diferite forme și e de ajuns ca privirile să se oprească asupra lor pen­tru a descoperi o lume nouă, o lume a comorilor ce nu aș­teaptă decit mina omului pen­tru a deveni cuvîntătoare, ti­chii unui sculptor descoperă în fiecare creangă, în fiecare piatră un înțeles, o taină, care însă trebuie scoasă cu trudă și sfială, cu muncă îndelungată, la lumină. Cu aceste gînduri am vizitat expoziția tînărului Vasile Ro­­șian din Blaj, muncitor la secția Placaj a Complexului pentru prelucrarea lemnului. Fără să ne temem că greșim prea mult, vom spune că acest tînăr știe să descopere acel grai tainic al naturii, cunoaște înțelesurile și poezia ascunsă a lemnului, se străduiește cu mi­gală să-i dea formă și viață. Pentru a argumenta aceste afir­mații, ne oprim asupra cîtorva exponate. Dintre acestea, în primul rînd, remarcăm statueta „Șarpele fantastic“ executată din rădăcină de corn și supor­tul ei în care s-a sculptat un cap de doc expresiv, expona­tele denumite „Victorie", „Masa nimfelor“, „Viforul și ze­firul", fiecare din ele păs­trînd adînc întipărită măiestria tînărului căutător de comori. Vorbind despre ceea ce sculptorul a smuls ijpturii, nu putem să nu amintim aici și exponatele din piatră care au cerut multă muncă, o privire adîncă asupra descoperirii for­melor artistice, un talent deo­sebit în redarea anumitor ființe, păsări și animale. Pentru a susține nobila pa­siune pentru artă a tînărului Vasile Roșian, ne exprimăm dorința ca exponatele lui, ală­turi de cele ale lui Teodor Ze­­m­eș, alt artist amator blăjean, să își găsească o gazdă bună într-o nouă expoziție, care s-ar putea organiza și în Alba Iulia. Augustin JULA

Next