Unirea, iulie 1971 (Anul 4, nr. 1043-1069)

1971-07-22 / nr. 1061

1 Pagina a 2-a ISO DE ANI DE LA NAȘTEREA LUI VASILE ALECSANDRI „Noi apreciem mult aportul oamenilor noștri de cultură, contribuția pe care înaintașii au dat-o la dezvoltarea culturii noastre. Vom sărbători în curînd 150 de ani de la nașterea lui Vasile Alecsandri și vrem să-i dăm o atenție deosebită, considerîndu-l ca unul din predecesorii de mare valoare literară, militant pentru limba română și pentru dezvoltarea na­­ țiunii noastre“. NICOLAE CEAUȘESCU VASILE ALECSANDRI UNOR CRITICI — FRAGMENTE — ... Poetul care cîntă natura-n înflorire, Simțirea omenească, a Patriei mărire, Chiar slab să-i fie glasul, e demn de-a fi hulit Cînd altul vine-n urmă-i cu glas mai nimerit? Și oare se cuvine și pare-i cu dreptate De a schimba în crime a sale mici păcate ?... O­­ critici buni de fașă, poeți în șapte luni. Vulturul nu se mișcă de-un țipăt de lăstuni. E unul care cîntă mai dulce decit mine ? Cu-atît mai bine țării, și lui cu-atît mai bine. Apuce înainte s-ajungă cu­ mai sus. La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus... MI­HAI EMINESCU EPIGONII -FRAGMENTE­ Și-acel rege­ al poeziei, vecinie tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește — veselul Alecsandri, Co-nșirînd mărgăritare pe a stelei blondă rară, Acum secolii străbate, o minune luminoasă, Acum rîde printre lacrimi cînd o cîntă pe Dridii. Sau visînd o umbră dulce cu de-argint aripe albe, Cu doi ochi ca două basme mistice, adînce, dalbe, Cu zîmbirea de vergină, cu glas blind, duios, încet. El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele, O așează-n tron de aur să domnească lumi rebele Și iubind-o fără margini, scrie: „visul de poet“. Sau visînd cu doina tristă a voinicului de munte, Visul apelor adînci și a stîncelor cărunte, Visul jelbelor bătrîne de pe umerii de deal, El deșteaptă-n sinul nostru dorul țării cei străbune, El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune, Vremea lui Ștefan cel Mare, zimbrul sumbru și regal (...) \ UNIREA JOI, 22 IULIE 1971 FIGURA LUMINOASA DE ARTIST DEVOTAT POPORULUI IZVORIREA DIN TEZAURUL FOLCLORIC Figură marcantă a spiritualită­ții românești, Alecsandri poate fi considerat în istoria literară un model de scriitor, clasic în ade­văratul sens al cuvîntului, pe de­plin conștient că rădăcinile ade­văratei literaturi stau în folclor și în realitatea socială a poporului. Alecsandri rămîne pe drept cu­­vînt primul care a folosit delibe­rat folclorul ca sursă de inspi­rație pentru propria sa operă, con­vins că „o literatură cu adevărat națională trebuie să-și ieie izvo­­rîrea din geniul poporului“. En­tuziasmul și vigoarea poetică care se degajă din întreaga operă își găsesc explicația tocmai prin în­­rîurirea­ cu adevărat înnoitoare exercitată asupra sa de tezaurul folcloric. Poetul a considerat în­totdeauna că făuritorul de bunuri spirituale nu e decît un produs și un organ de exprimare a po­porului. Dacă unele împrejurări, nota Alecsandri, „m-au făcut poet, aceasta am s-o mulțumesc popo­rului român din care m-am năs­cut și care cuprinde în finul său comoara nesecată de cea mai su­blimă poezie”. Dominînd aproape cincizeci de ani de literatură română moder­­nă, dar, în același timp, eclectică, Alecsandri a fost în această epo­că de pionierat partizanul ideii că folclorul este singurul în măsură să ateste caracterul și originalita­tea națională a unui popor, să stea la baza cultivării unei limbi naționale și a creării unei litera­turi naționale. Contactul cu poe­zia populară, prin călătoriile în țară, prin publicațiile lui C. Ne­­gruzzi și M. Kogălniceanu și prin concursul mărturisit al lui Al. Ru­sso, îi va deschide drumul pentru înțelegerea sufletului popular. Re­velația pe care o are în urma descoperirii, după o îndelungă cercetare, a „comorilor neprețuite de simțiri duioase, de idei înalte”, printre care și eternul poem „Miorița”, este profundă, așa cum mărturisește în prefața volumului de Poezii poporale, din 1852-1853, într-o autentică profesiune de credință. Marele poet patriot des­coperea acum de fapt latura ar­tistică și superioritatea estetică a creației populare față de o parte din operele create în acea epocă. Inegalabila înțelegere pentru poe­zia populară, pornind de la va­lorificarea creatoare a acesteia, își va lăsa o amprentă deosebită a­­supra întregii creații, imaginea poetului fiind surprinsă cu fide­litate de Eminescu în „Epigonii“: „Ce din frunte îți doinește, ce cu fluierul îți zice,/ Ce cu basmul povestește — veselul Alecsandri ...“ Limpezimea, limbajul proaspăt și pitoresc, curgerea firească a ver­surilor, fără artificii și stîngăcii așa-zis neologistice, concomitent cu o înnoire tematică, constituie filonul liric dominant la care poe­tul nu va mai renunța de-acum. Poeziile adunate în volumul „Doi­ne și lăcrămioare" sunt în cea mai mare parte poezii culte, scrise în spirit popular, poezii haiducești, legende istorice și populare, ba­lade și evocări de obiceiuri popu­lare. Claritatea imaginilor, trans­figurate din lumea naturii încon­jurătoare, din acea „vorbă împo­dobită cu figuri originale­" a ță­ranului român (Românii și poezia lor) relevă permanența tezauru­lui din care poetul își va extra­ge limba lui artistică individuală, nu numai in Doine, ci, pînă tîr­­ziu, în Pasteluri și Legende, cu un ecou prelungit în întreaga sa o­­peră. Specii folclorice ca doina, hora, cîntecul, balada vor reveni în opera lui in cîntarea trecutului de luptă, a patriotismului și a a­­vintului maselor populare în răz­boiul de neatîrnare, sau a colțuri­lor pitorești și luminoase de natu­ră. Intîlnim o tehnică a încrusta­tă de expresii folclorice și de ver­suri întregi populare în propriile sale poezii, elementul popular fiind țesut în opera poetului și prelucrat artistic. Tocmai aceasta conferă limbii caracterul de au­tenticitate, armonia unică, der o înaltă expresivitate și plasticitate. Unii, încercînd să îngusteze ge­niul poetic al aceluia care a adus la lumina tiparului nestematul ciat al Mioriței, mărturie irepe­­tabilă a spiritualității noastre, au categorisit drept idiliste și desue­te, limitate la o viziune schema­tică asupra vieții, o parte din creațiile sale. Afirmații pe cit de­pendențioase pe atît de șubrede. De altfel, încă din 1888, replicînd unor critici înverșunați să-l con­teste, Alecsandri își caracterizează singur poezia ca expresie a sufle­tului poporului, în haină pronun­țat populară: „Am cîntat, o doină, și e de ajuns”. (Fluierul). Alecsandri a rămas în conștiin­ța posterității ca un artist al cu­vântului care a crezut patetic în trăinicia creației izvorîte din le­gătura organică a scriitorului cu poporul căruia ii aparține cu trup și suflet. Acordîndu-și vibrant strunele sufletului cu simțirea po­porului, Alecsandri a inimile multor generații, înflăcărat Marel­e nostru bard continuă să rămînă, îndeosebi astăzi, o pildă luminoa­să de creator care­­ și-a­ atins și slujit adevărata menire. Prof. Eugen PAVEL „. .. Am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre biciuirea nă­ravurilor rele și a ridicolelor so­cietății noastre..." — acesta a fost crezul artistic cu care bardul din Mircești a pornit la drum atunci cînd, împreună cu Negruzzi și Ko­gălniceanu, a preluat direcția Teatrului național din Iași la 15 mai 1840. La acea vreme, se știe, nu exista un repertoriu național­­, mai toate piesele se jucau în lim­ba franceză sau erau traduceri. Pe de altă parte nici limba în care se scria nu era una care să fie accesibilă masei de spectatori, nici jocul actorilor și nici însuși publicul nu poseda un gust es­tetic sigur. Vodevilurile cu subiec­te străine nu ne exprimau obice­iurile și firdă de români. Cu luci­ditatea artistului a cărui­­ menire se confundă cu istoria poporului și a culturii acestuia, Alecsandri a pectul de deasupra al civilizației, nesemnificativ. Conflictul de ati­tudine dintre Iorgu și pitarul E­­nachi este contradicția dintre un vechi anacronic, deși în parte tra­dițional, și un nou suflu de viață, chiar dacă neafectînd profunzimile sociale. Concluzia piesei este ne­voia­­ moderației, evitarea excesu­lui în indiferent care sens. Un gest literar inedit : pentru prima oară în teatrul românesc în scenă apar figuri de țărani. Este urmarea firească a ideii unui teatru veșnic militant. Apoi să nu uităm că procesul de propagandă pentru Unire se declanșase și era în toi. „Păcală și Tîndală" — este, ast­fel, un dialog cu valențe politice, iar la celălalt pol social vor fi puși în boxa acuzării reprezen­tanți ai moșierimii. „Sandu Napo­­iță ultraretrogradul" exprimă toc- CTITOR AL DRAMA­TURGIEI NAȚIONALE intuit aceste dificultăți cînd a con­ceput, în mare, sensul viitor al creației sale dramatice. „Un teatru ... nu se improvizează de azi pînă mini" — opina el, conștient de durata operei de artă. Influențat de programul revoluționar lansat de „Dacia literară“ (care pentru o literatură în graiul milit a po­porului, legată de realitatea na­țională), Alecsandri va crea ca artist cetățean. Tot ceea ce oferă literelor românești de aici înainte este ecoul sau, de multe ori, di­recția de urmat a multor acte majore ale vieții politico-sociale ; receptiv la evenimentele esențiale ale națiunii, ca freamătul revolu­ției pașoptiste, lupta pentru Unire sau războiul pentru Independență, Alecsandri va scrie despre fiecare: Se poate afirma cu certitudine că teatrul românesc de largă circula­ție începe cu el. La început, Alecsandri va căuta să-și valori­fice spiritul realist al observației, dorința de a milita pentru eleva­­rea culturii și fondul de simpatie organică pentru realitățile sociale populare. De fapt acestea vor fi mereu și elementele viziunii sale dramatice. De aceea primele piese vor fi comedii sociale, diverse ta­blouri de moravuri. Iorgu („Iorgu de la Sadagura“) este primul snob în literatura ro­mână , ridicol, superficial, carica­tură suculentă a poziției unor ti­neri care, trecînd prin Europa oc­cidentală, nu reținuseră decît au­mas mentalitatea reacționară clasei acesteia. „Crevetici ultrade­­a­magogul" anunță pe Cațavencu : eroul acestei scenete vrea să fie considerat simbol al patriotismului, vrea libertatea presei ca să poată batjocori cînd îi place și pe cine-i place. In fine, vin comediile care fac și azi deliciile spectatorilor : „Chi­­rița în provincie“ și „Chirița Iași“ unde figura centrală este în burgheză care vrea să parvină, o o bonjuristă. In ambele piese se află o veselie a cupletelor, un ritm de replică al personajelor pe un fond de culoare a epocii, cu anterie și fracuri, cu tabieturi patriarhale sau inovații de lux occidental, totul ridiculizat, care dau ochiului nostru o emoție puternică în or­dinea pitorescului. Teatrul comic al lui Alecsandri a militat împotriva răminerii pe loc, dar și a falsului progres, sa­­tirizînd cu violență demagogia, i­­moralitatea. Ideile democratice și patriotice ale marilor evenimente ce frămîn­­tau conștiința epocii sînt idei că­lăuzitoare ale teatrului și lui Alecsandri, faptul face ca prozei fi­gura măreață, senină a culegăto­rului „Mioriței” să rămînă în me­moria literelor românești ca un exemplu de acțiune nobilă întru propășirea culturii noastre națio­nale. Prof. Ion DIȚOIU mmm și cum mia unuii mmm Alecsandri este un deschizător de drumuri în multe direcții. El face tranziția între începuturile literaturii noastre din primele de­cenii ale secolului al XIX-lea și marii clasici din a doua jumătate a acestui secol. Marele scriitor patriot a luptat pentru o limbă literară armo­nioasă, purificată de exagerările latiniste sau italienizante, aceasta fiind o preocupare însemnată a bardului de la Mircești, oglindită atît în teatru (Rusaliile) și proză (Istoria unui galbîn), cit și în diferite articole publicate în presa progresistă a vremii. La mijlocul veacului trecut se punea problema înlocuirii alfabetului chirilic cu cel latin. De aceea, majoritatea preocupărilor lui Alecsandri sunt legate de or­tografie și, în același timp, are observații prețioase în privința cul­tivării limbii române literare. In atenția sa e critica pedanților, în special a latiniștilor, care considerau că limba română este pur la­tină, iar elementele de alte origini din limbă sunt barbarisme trebuie înlăturate din limbă. In articolele „Un model de stil episto­li­lar în limba nouă" și „O bazaconie limbistică", Alecsandri combate în manieră ironică tendințele latinizante din vremea sa. In 1863, Alecsandri a publicat la Paris o „Gramatică românească“ în limba franceză, cu pseudonimul V. Mircesco. Prin această lucrare a urmărit să înlesnească străinilor studiul limbii noastre. Tendința lui de-a adopta o ortografie simplă, pe care s-o învețe lesne și românii și străinii, e afirmată și aici. Astfel, în privința vocalelor românești, el pledează, printre primii scriitori din acea vreme, pentru adoptarea semnului circumflex la „î“ și semnul diacritic pentru notarea lui „ă“. In privința vocabularului Alecsandri recomanda scriitorilor îmbogă­țirea limbii prin cercetarea limbii populare, aceasta fiind tezaurul cel mai scump de inspirație a oricărui scriitor. In folosirea neologismelor, Alecsandri a dat dovadă de un remarcabil simț al limbii, adoptînd acele neologisme care s-au încetățenit în limba noastră (antiteză, regret, a capitula, a contempla). El arăta că într-o operă literară numărul neologismelor nu trebuie să fie prea mare. Adversar față de stricătorii de limbă se dovedește Alecsandri și în „Dicționar gro­tesc“. Acest dicționar, prin tonul său ironic, a adus o critică pu­ternică curentului latinist. Pentru a combate tendințele cosmopolite, Alecsandri s-a servit de propria lui operă : ciclul Chiriței pentru critica galomaniei, „Iorgu de la Sadagura“ și „Rusaliile“ pentru a critica latinomania. Meritele deosebite ale lui Alecsandri în făurirea României derne, în îmbogățirea culturii naționale, îndreptățesc cuvintele mu­luii D. Panaitescu-Perpessicius despre autorul „Horei Unirii“ : „...ispi­tind toate genurile literare, el a pus temeliile limbii noastre literare, .ra­m­nsvs. . ». . . „ fără de care lungul lanț al înnoirilor poeziei romanești, ae la Coș­­buc pînă la Arghezi, cu Eminescu în frunte, n-ar fi fost cu putință“. Prof. Maria FARCAȘIU WWWJWWVW.V* VlV.VJVASV.V.'lV.VVZ/.V.VlV.ViVlV.Wi'iVWi’AWi'ZAVViViViVnV.VJ'/.Vi O OPERĂ ÎN SLUJBĂ IN­EĂ­LURILOR SOCIETĂȚII In evoluția culturii și literaturii noastre din secolul trecut, un rol deosebit l-a jucat Vasile Alecsan­­dri, patriot luminat, poet, proza­tor și dramaturg pe care astăzi îl considerăm pe drept cuvînt, așa cum arăta tovarășul Nicolae Ceaușescu, ca pe „unul din prede­cesorii de mare valoare literară, militant pentru limba română și pentru dezvoltarea națiunii noas­tre“. Cronologic vorbind, activitatea acestui artist-cetățean se suprapune cu principalele evenimente socia­le și politice pe care le-a trăit poporul nostru în perioada 1840-1890; pregătirea revoluției de La 1848, Unirea Principatelor, des­ființarea iobăgiei, războiul pentru independență, răscoalele țăranilor de la 1888, sub raportul aderării scriitorului la ideile înaintate ale epocii, al angajării lui în slujba celor mai înalte și stringente idea­luri ale momentului, putem consta­ta o adevărată contopire, deoare­ce Alecsandri „rezumă“, prin ope­ra sa, „cugetarea și simțirea ro­mânească“ (N. Iorga). Revenit la numai 18 ani de la studii din Franța, Alecsandri își dă curînd seama de situația grea în care se afla poporul român. Mai tîrziu, prin 1875, poetul își reamintește că găsise atunci „liber­tatea lănțuită cu însăși mina dom­nitorului... egalitatea turtită", pen­tru a conchide: „Nimic mai trist decît aspectul poporului strivit! ... Mare cîmp de luptă se întinde di­naintea noastră, dar lupta nu ne sperie căci ne susține și ne anu­­nțează speranța izbîndei". Prin bogata-i activitate, Alecsan­­dri a creat în literatura noastră o adevărată epocă, „epocă Alec­­sandri", cum numește Garabet Ibrăileanu perioada cuprinsă între anii 1840-1870, perioadă dominată de personalitatea polivalentă bardului de la Mircești, străluci­­­toare în toate sectoarele de acti­vitate literară abordate. Ca și cei­lalți scriitori pașoptiști, Alecsan­­dri întruchipează în personalitatea sa pe luptătorul politic, educat în spiritul Apusului revoluționar, în­nobilat de sentimentul de dragoste față de patrie și popor și pe scrii­torul care și-a pus condeiul in slujba idealurilor de dreptate, e­­galitate și libertate ale poporului nostru în momente cruciale pentru ființa sa. De aceea, opera lui A­­lecsandri, ca și opera majorității contemporanilor săi, este expresia conștiinței de sine a poporului nos­tru trezit la viață națională și cul­turală, este o operă angajată, ea conținînd un mesaj social-politic subordonat momentului istoric, im­perativelor prezentului. Pretutin­deni, opera lui Alecsandri se do­vedește pusă în slujba idealurilor majore ale epocii sale, fie că este vorba despre idealul eliberării și unității naționale, fie despre cel al libertății sociale. Toate acestea pun în lumină faptul că pe Alecsandri Permanenta­­ poetului îl caracterizează patosul cetățenesc, conștiința necesității , ca scriitorul să se pună în slujba idealurilor politice, să fie pătruns de senti­mentul responsabilității pentru soarta patriei și a poporului său. De aceea Alecsandri se vrea, ca și Goga mai tîrziu, nu cîntărețul suferințelor proprii, ci sentimentelor patriotice și rapsodul cetă­țenești, rapsodul pus în slujba cauzei naționale și sociale : „Cînd țara geme sub apăsare/ Mai bine-mi pare s-aud sunînd/ Un răsunet aspru de răzbunare/ De­cit oftare/De amor blind" (Cân­tice și sărutări). In perioada pregătirii revoluției de la 1848 versurile viguroase ale Deșteptării României, adevărat poem-manifest, însuflețesc nu nu­mai pe revoluționarii din Moldo­va, ci și pe cei din Transilvania: „Iată­ lumea se deșteaptă din a­­dînca-i letargie!/ Ea pășește cu pas mare către-un fel de mult do­rit./ Ah! treziți-vă ca dînsa, fra­ții mei de Românie!/ Sculați toți cu bărbăție,/ Ziua vieții a sosit!“. In perioada pregătirii Unirii Prin­cipatelor, Alecsandri creează cîte­­va poezii care premerg evenimen­tului. Dintre acestea, Hora Unirii (1856) s-a transformat intr-un a­­devărat „marș al luptei pentru unire și apoi al triumfului uni­rii“ (1st. lit. rom. voi. II). Poziție înaintată a dovedit Alecsandri și în programul politic redactat Brașov în timpul exilului și înti­la­tulat „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei“, în care prin­cipalele puncte revendicative se referă la „unirea Moldovei și a Valahiei intr-un singur stat nea­­tîrnat românesc" și la împroprie­tărirea țăranilor. Numai cu doi ani înaintea morții sale poetul își u­­nește glasul cu țăranii răsculați împotriva acelora care urmăreau „să-și cîrpească hlamida aurită/ cu zdreanță sărăcimei" (Plugul bles­­temat), Alecsandri prezentînd în această poezie răscoala din 1888 ca un act drept, de răzbunare a secularei împilări. Idei avansatare a avut Alecsan­­dri și în ceea ce privește rolul teatrului în societate. In concepția sa teatrul trebuie să fie o armă de luptă, instrument de ridicare a conștiinței celor mulți: „Fiindcă încă la noi nu posedăm nici li­bertatea tribunei, nici arma zilnică a jurnalismului, am proiectat să-mi fac din teatru un organ spre bi­ciuirea năravurilor rele și a ridi­colelor societății noastre," declară scriitorul, pen­tru a conchide: „Este de altfel singura tribună care ne mai rămîne și profit de ea ca să întrețin unele sentimente care se caută a fi înăbușite". Integrat organic in marile re­sorturi ale vieții sociale din epoca sa, glasul lui Vasile Alecsandri a găsit ecou în conștiința poporului nostru deoarece scritorul „a în­trupat în sufletu-i generos și a exteriorizat cu mare­e-i talent toa­te aspirațiile neamului nostru“ (M. Sadoveanu), simbolizînd întrea­ga sa epocă. De aceea, astăzi, săr­bătorirea plenară a lui Vasile Alecsandri întruchipează pe drept cuvînt înfăptuirea multora din vi­sele sale de libertate și dreptate. Prof. Tr. PATRĂȘCANU ft

Next