Universul, septembrie 1892 (Anul 10, nr. 204-229)
1892-09-19 / nr. 220
t ANUL X No. 220. CALENDAR PG 1892 Ortod.02CVineri 18 Septembre. — Părintele Ermenic. Catolic Vineri, 30 .Septembre. — lerónini. Sőréié résare la 5,57; apune la 5,42. S Bani în Capitală—10 Bani în Județe Sâmbătă, 19 Septembre*(1 Octombre) 1892l Buairerß, 18 Sept. Reforma sistemului penitenciar , o reformă care, în adevăr, se impune. La pușcărie, în țară la noi, în loc de a se corige criminalul, învață școală și se face în stare de a deveni și mai mare criminal. Se cheltuiește puțin cu deținuții, iei sunt mai mulți victimele ignoranței,—deci, în parte, nerăspunzătcor î. închisoarea, pentru criminal, trebuie să fie o școală. Acest lucru Fareeimoscul, d. la. Elefterescu,procuror pe lângă curtea de apel din București, în discursul pe care la ținut cu ocazia deschiderii anului judecătoresc 1892:—'93 D. Elefterescu, cu drept cuvînt, pune cea d’întâul pricină criminalității în cultură. Socoteala s’a făcut de către oamenii cari și-au făcut o glorie prin studiile lor: „Cu cât ești mai prost, cu atât ești în stare mai mult să faci rele. Dacă n’ai carte, ai parte de multe ori de „poarta verde“. Dupe socoteala făcută, în 1890, din 3614 condamnați în penitenciare, abia 11 știau carte; puțini dintre osîndiți știau citi abia și scrie mizerabil, iar restul de 2619 erau absolut fără de știință de carte. Și, cu dreptate zice d. Elefterescu, puind în legătură criminalitatea cu ignoranța. Din adaose, în discursul seu : Când ignoranța este o causă producătoare de crime, atunci societatea e datoarea să dea instrucțiune tuturor cari n’au fost în putință de a o căpăta, cel puțin în temnița unde are să’șî expieze pedeapsa. Pentru societatea aceasta este o lege de conservare, de pace și prosperitate, căci acolo ignoranța domnește, despotismul și anarhia se apropie. Dacă omul incult e mai expus să greșească, atunci trebue să fim mai indulgenți cu el, siliniu-ne a’l instrui și a’l pune pe calea adevărului și a virtutei. Să se numească dar la fiecare penitenciar un învățător sau preot care să dea arestanților instrucțiunea și educațiunea necesară ca să ajungă oameni cinstiți și să fie folositori societăței. Cu mijlocul acesta deșteptăm inteligența adormită a condamnatului și -i ridicăm moralul, mai cu seamă că românul din fire este răbdător și susceptibil de toatei, învățăturile bune,’ când are cine să ’î Iei dea. Cu toate acestea, omul obicinuit cu regimul sever și disciplina penitenciară, nu poate căpăta, la expirarea pedepsei, o libertate absolută,fără să nu fie amenințat a cădea chiar nou victimă a relelor sale obiceiiul și a^vechor sale pasiuni. Să creăm atunci pentru el o stare intermediară înttre închisoare șiibertate. Osînditului care a dat dovada de căință și este aproape certitudine că e corigiat și nu mai este necesară deținerea lui în pușcărie pentru restul de pedeapsă ce mai are de făcut, să i se dea un fel de libertate sub condițiunea de a se apuca de muncă și a fi priveghiat în fiecare zi. Dacă în această stare de libertate nu se poartă bine și se observă că nu e pe, deplin reformat, să se bage din nou în pușcărie pentru a face și restul pedepsei. Măsura aceasta ar fi admirabilă, însă Statul nu poate să ia o sarcină atât de mare ca să controleze și să privigheze pe câți condamnați ar pune în libertate provizorie fără să fie ajutat de comitete de patronagii ca să dea arestatului de muncă și să nu-l lase să păcătuiască din nou. Asemenea societăți de patronagii în alte țări au dat foloase excelente, mai cu seamă pentru minori, și lapoi însă, deși se găsesc oameni devotați și filantropi, totuși inițiativa și curagiul de isbândă le lipsesc cu desăvârșire. îmbunătățirea aceasta, ori cât de raționabilă ar fi, nu socotesc că va fi în stare să împuțineze delictele, când observăm că recidiva crește pe fiecare an din defectuositatea sistemului penitenciar. Nimeni nu trebue să se mai îndoiască că condamnatul, în loc să iasă îndreptat, părăsește pușcăria mai dispus de a comite și alte rele. Și acești indivizi nu sunt atât periculoși prin ei însăși, cât că împrejurul lor formează o școală tristă și nenorocită. Penitenciarul-școală e unul dintre cele mai bune mijloace de „moralizare“ a societății. De mic copil, cel cu instincte criminale, dacă e bine îndreptat, poate aproape să devie un factor folositor societății. Dar, nu trebuie să mergem prea departe ; — nu se cade să plătească omul cinstit pentru pungaș, fară de folos, căci orice lecție vei da omului cu vițtul învederat, nu va înțelege. Mai avem ceva de zis despre discursul d-lui Elefterescu, să fugă pe sub ascuns. Rupse fâșii cearșaful de la pat, făcu din fâșii o frânghie pe care o legă de fereastră. Când vor să se coboare pe frânghie, aceasta se rupse și nenorocitul om căzu jos de la înălțime sdrobindu-și capul de pavaj. In ziua următoare femeia lui a murit și n’au rămas decât bunica și doi băieți, care sunt amenințați să moară de foame. Cisorea’a în SEasM?ms*g. — (Vezi pag. 3-a). Din Germania Corespondenta pârtie, a ziarului „Universu“ Berii», 13 Septembre. Ziaristul inoculat E a treia zi, de când Stanhope — inoculat la Paris cu virusul holeric—petrece la spitalul Eppendorf din Hamburg. După ce a dormit întâia noapte în patul unui holeric, mort în ziua aceia, ziaristul american a fost atins de o teribilă durere de cap, care însă n’a avut urmări funeste. Cu toate acestea, el a beat, chiar când avea migrenă, patru pahare de apă stricată din Elba. După aceia s-a ocupat toată ziua cu transportul bolnavilor în paturile rezervate holericilor. In noaptea următoare a ventit murind de holeră în salonul unde dormea el, doi vecini ai sei din dreapta și doi din stânga. El spune, că cu toate observațiile, ce i le face d-rui Rumpf, directorul spitalului, face tot felul de lucruri, cari trebue negreșit să-l facă să moară de holera. Toată ziua e în contact cu bolericii și transportă cadavrele acestora, dar totuși când mănâncă, nu voește să-și spete mâinile. Pune mâinile pe morții de holera și apoi le duce la gură. Intr’o zi a beut apă din paharul unui om care murise și și-a pus buzele tocmai pe partea aceia a paharului, unde și le pusese și holericul. In ultima sa depeșă cu data de 11 Septembre trimisă în America zice : „Un doctor al spitalului, după ce mi-a examinat temperatura corpului, mi-a spus, că e foarte posibil, ca mâine să fiu atins de holera. Așadar mă grăbesc să vă scriu, căci știu cu câtă iuțeală omoară boala aceasta pe om, fie ei chiar ziarist“. Sfirșitul trist al unei familii . Pe la sfîrșitul lui August, o mamă cu 4 băieți mici și cu cei doi bătrâni părinți ai ei fugise—de frica bolerii—din Hamburg la Weimar. Nu mult după ce au ajuns acolo tatăl femeii și doi băiețași s’au îmbolnăvit și au murit de’holeră. Sărmana femeie s’a îmbolnăvit și ea de această epidemie dar n’a murit. In ultimele zile însă a fost cuprinsă de un somn lung numit „nona“. Bărbatul ei era impiegat în drumul de fier, dar în timpul din urmă fusese însărcinat la Hamburg cu transportarea bolnavilor de holera de prin oraș la spital. Căpătând și el o vacanță de vreo câteva zile, vine la Weimar, ca să-și vază familia. Ajungând la stație însă nu i se dete voie să meargă acasă ci fu supus unei carantine de mai multe zile. Intr’o noapte împins de dorul nebiruit de a-șî vedea familia, îmbie pe gardistul de pază cu jumătate din banii pe care ’i avea numai să-l lase să se ducă acasă pe un ceas măcar. Gardistul nu se învoi. Intr’altă noapte nenorocitul om cercă o aventură la vânătoare Mai mulți inși din apropierea Tramburgului porniseră într’o zi în ținutul Holstein, ca să vâneze cocoși sălbatici, iepuri etc. Țăranii cari altădată întâmpinau pe vânătorii străini— toți oameni bogați — cu multă bucurie, de astădată îi ocoleau și pentru toată lumea nu s’ar fi apropiat de ei. Vânătorii după ce cutreerară vreme multă câmpiile și crângurile, se hotărîră să intre într’o cârciumă ca să mănânce și să bea ceva, înainte de a păși înainte pe pragul unei cârciume, cârciumarul le strigă de pe fereastră să nu cuteze să intre în casă căci sunt din Hamburg. După mai multe vorbe, cârciumarul se învoi — altă cârciumă nu era în apropiere— să le dea berea pe fereastră. Vânătorii băură vre o 40 de halbe de bere. Când la plată, cârciumarul de frica holera— nu voi să primească banii, zicându-le că o să’i plătească ei altădată. Vânătorii noștrii au pățit alta și mai bocănă. Apucați fiind de o ploae strașnică alergată la un teran, rugându’l să’i lase să se adăpostească în șura lui. „Nu se pate“ — răspunse țăranul — „în curtea mea nu intră nimeni, care vine din Hamburg!“ Vânătorii îi spuseră că nu sunt din Hamburg ci din Ostende. Atunci țăranul le deteroe să se vîre în cuptoarele ce se aflau pe câmp, căci zicea el în gândul lui : „După ce vor intra acolo, am să dau foc sub cuptoare și atunci o să moară toți microbii de pe vânătorii ăștia... 1“ Un „Roman din viață“ Acum sunt 12 ani, un restaurator din Charlottenburg, în vârstă de 40 de ani, luase de soție pe o fată de 15 ani. Tânăra nevastă pe când era să devie mamă a fugit în America cu un chelner al restaurantului, furând totodată de la bărbatul șeii 30.000 de franci. Bărbatul înșelat nu făcu nici un pas ca să-și prindă nevasta. Tribunalul îl despărți de nevastă; cu toate astea nu se mai putu hotărî să se însoare a doua oră. Se puse pe lucru și în scurtă vreme își puse la loc banii furați de nevastă. Tinerii fugiți în America nu s'au apucat de nici o întreprindere. In câțiva ani și-au tocat toți banii astfel, că la urmă ajunseseră muritori de foame. Toate acestea le auzise restauratorul din niște scrisori, pe cari chelnerul le trimetea părinților săi la Charlottenburg, cu cari restauratorul era prieten bun. Intr’o zi el își vându totul și plecă în America. Știa adresa fostei sale neveste Ajungând hi orașul unde locuia se duca