Universul, august 1899 (Anul 17, nr. 208-237)

1899-08-05 / nr. 212

CO­NSILIU­L DE RESBOIU DIN REM­ES. — (Vezi explicația) „UNIVERSUL« de ieri s’a tipărit in 00.340 exem­plare. Calendar pe anul 1899 Ortodox Miercuri, 4 August.—Sf. 7 tineri din Efes. Catolic Miercuri, 15 August. —Rob­ii Soarele răsare 5.05 ; apune 7.01 București, 4 August. înfrățirea re ®en»4iâia iii lu numărul nostru de Marți 3 August am comentat toa­stul d-lui conte Ștefan Tisza la banchetul de la Arad. Am arătat cami anume par a fi propunerile de împăcare ale Maghiarilor: încetarea per­secuțiilor și egala îndreptă­țire a limbilor, intrarea Ro­mânilor în Parlament, amâ­narea tuturor celor­l­alte ches­tiuni pe mai târziu­. Ne-a rămas să comentăm toastul P. S. S. Episcopului de Caransebeș, Nicolae Popea. Bătrânul Episcop Nicolae al Caransebeșului e unul din cei mai venerați ierarh­i ai Bi­­sericei ortodoxe române din Transilvania și Ungaria. Păs­tor vrednic, om înțelept și ne­clintit iubitor al neamului ro­mânesc, cuvîntul să­u­ are multă trecere la toți Românii. Se cuvine dar să ne dăm bine seama de înțelesul răs­punsului pe care l’a dat la toastul d-lui conte Tisza. Ceea ce reiese mai neînd­­­­ielnic, mai clar din cuvintele veneratului Prelat, e că P. S. S. socotește naturală îm­păcarea Românilor cu Ma­ghiarii, și impusă de împre­jurări. Mai mult de­cât atât, d-sa, care în calitate de E­­piscop e și consilier intim al Impăratului-Rege Francisc­ Io­­sif, crede că o asemenea îm­păcare ar face multă bucurie Monarhului Austro-Ungariei. Din apropierea celor două neamuri, cari de mai bine de o mie de ani susțin Statul ungar, mult bine ar rezulta și acesta e singurul mijloc de a rezista potopului de­o­potrivă ameriuță pe Maghiari și pe Români. Dar prin ce mijloc se poate ajunge la împăcarea celor 2 •neamuri ? Episcopul Aradului spune că până acum Românii și Maghiarii n'au prea avut pri­lej să se întâlnească, să se cunoască și să câștige încre­dere unii în alții. Ar urma de aci că pe vii­tor Românii și Maghiarii tre­buie să se întâlnească, și cum nu poate fi vorba aci de­cât de terenul politic, trebuie să conchidem că părintele Po­pea e de părere că Românii trebuie să intre în Parlamen­tul ungar. In ce privește baza înțele­gerii, Episcopul Caransebeșu­lui o indică prin următorele cuvinte din toastul său: «Așa e, dacă ne vom afla frățește, pe bazele egalei în­dreptățiri, noi Românii și Un­gurii vom forma nci o tărie, pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Luum cuique (fie­căruia al sări)! Nici o dată noi nu am voit suprematizare, ci luptă dreaptă am purtat pentru drepturi ce ni se cuvin». Va să zică, Românii trebuie să se împace pe bazele egalei îndreptățiri. Egalitate în sar­cini și datorii, egalitate și în drepturi. In această formulă se cu­prinde întreg miezul progra­mului național al Românilor, afară de un singur lucru: Autonomia Transilvaniei. Toate cele­l­alte puncte ar fi satisfăcute prin aplicarea principiului egalei îndreptățiri. Este clar o deosebire intre ceea. va propul­e contele Tisza și ceea ce reclamă părin­tele Episcop al Caransebeșului. Este loc, și mult loc de toc­meală. Se vor opri lucrurile aci, la această sumară enunțare a punctului de vedere maghiar și român? Ferma noastră convingere e că nu­ împrejurările sunt grele, împăcarea Românilor cu Ma­ghiarii e o chestiune de pri­mul ordin, astă­zi, chestiune care pretinde o grabnică so­­luțiune. Suntem dar înclinați a crede că între fruntașii Ro­mâni și Maghiari vor urma negocieri. Nimeni nu poate prevedea la ce rezultat se va ajunge. Ori­ce bun Român trebuie să dorească însă ca chestiunea să se rezolve cu dreptate, spre cel mai mare bine și al Ma­ghiarilor și al Românilor, gențiale și imediate pentru uitlan­­deri. Dacă Volksraadul, continuă zia­rul conservator, va refuza ancheta comună, atunci lordul Chamber­­lain va supune proiectul electo­ral unei cercetări a experților englezi. Situația depinde de un singur fir. Dr. Krueger și Volksraadul afirmă că primindu-se propune­rea comisiune! se v« Nimici pu­terea Tr»”a va­lului de a face legi, cu un cuvânt relațiile între An­glia și Transvaal, devin din ce in ce mai încordate, așa în­cât există temerea că lucrurile vor ajunge la războiu. Anglia a și luat toate măsurile pentru mobi­­lisarea flotei. «Vibratorium » Un inventator englez a cons­truit un aparat ciudat, despre care nu se prea poate vorbi cu seriositate, deși se pare că se bazează pe un principiu corect. Inventatorul acestui nou ins­trument, care a primit numele de «vibratorim», a pornit de la ideea, că corpul omenesc poate fi influențat în sens favorabil prin musică. El se basează în credința sa pe faptul că corpul omenesc este foarte multe influențat prin to­nurile muzicale armonice. Vibratoriul constă dintr-o cu­tie, care e sprijinită pe niște bețe ușoare și e înconjurată de fluere pentru orgă, cari prin jocul unei claviaturi sunt puse în vibrațiune. Pacientul este băgat in acest a­­parat, apoi muzica începe cu to­nuri diferite, după cum­ sunt și boalele. Imediatul efect mecanic este descris ca totalul unor e­­fecte vibratoare asupra corpului, întocmai cum se întâmplă la e­­lectrizare, dar mai constante și mai domoale. Inventatorul nu s’a pronunțat încă asupra tratamentului diferi­telor boale în asemenea mod in­genios. O dramă amoroasă Locatarii casei cu No. 25 din Trafalgar Street au fost deștep­tați ori noapte de mai multe de­tunături de revolver, ce se au­­zeau dintr’o cameră din etajul al treilea. Aici locuia tînerul Wil­liam Brooser și d-ra Matilda Folk. Spărgendu-se ușa cu ajutorul poliției, s’a pătruns înăuntru. Pe covor zăceau cadavrele ambilor tineri. Tinăra femee avea pieptul 68 Din Anglia [Coresp­ part. a ziarului «Universul») Londra, 31 Iulia. Situația politică Declarațiunile lordului Cham­berlain asupra Transvaalului au accentuat și mai mult faptul că Anglia e decisă ca să privească ca un «casus belli» respingerea pro­punerea guvernului englez în pri­vința anchetei comune asupra proiectului de lege electoral. Anglia nu glumește, zice zia­rul «Times», și cere drepturi e­străpuns de două gloanțe, pe când tînerul își sburase preeria. Pe masă s’a găsit o scrisoare în care nenorociții mărturiseau, că de­oare­ce părinții lor refuză consimțământul pentru cununie, ei s’au hotărît să moară împre­ună, ca ast­fel să fie uniți prin moarte, dacă soarta n’a voit ca să fie uniți în viață. . West. ImpreslQQl de caietorie Expresul Berlin-București. — Am strigat în Senat să trăiască Sultanul, căci ne-a dat episcop român pentru Macedonia. S’au cântat ditirambe și s’au schim­bat telegrame oficiale mulțumind la Berlin pentru organizarea ex­presului de la acea Capitală până la Constanța. Este, negreșit, o mică deosebire între vivatul a­­dresat Sultanului, care nu ne-a dat nimic, și între vivatul adre­sat celor din Berlin. Aceștia tot ne-au dat ceva... Dar ce e acel ceva ? E im tren care la noi în țară are puterea justificată că e un tren fulger până la Berlin, dar care tren fulger când ajunge la Iteam în Bucovina, încetează de a fi tren rapid și se transformă în tren ordinar, foarte ordinar, cu clasa III, oprindu-se la toate stațiile și la toate haltele !... Și să nu se crează că numai în Austria trenul București-Berlin este «șa maltratat, chiar și după ce intră la Oswiczin, pe pămân­tul prusesc, tot tren de persoane române, până departe, la Bres­lau, când întâlnește un tren mai rapid, circulând între Viena și Berlin. Atunci numai se am­nă unicul vagon de tren expres Bu­­curești-Berlin de acel rapid ! Cum facem, cum dregem, tot noi cei păcăliți!. Trenul cel nou și lăudat, nu culege călători țară de­cât la, ciU­va orașe și chi 2.r pe s­olo, dacă îi primește, ei nu capătă­ bilete directe până în Berlin, ci numai până la Ițcani. Numai din București și doară din Constanța, de poți avea bi­lete directe pentru Capitala ger­mană. Și când ai primit să te supui la surmentul înregistrărei de două ori a bagajelor și a scoa­terei unui bilet în Ițcani, nici acela nu e direct, ci până la Os­­wiczin Sr­ cel mult Breslau. Și acest bilet îl plătești tot atât de scump ca și când le-ar fi suit în tren de la București. Să se noteze că dreptul de a fi ast­fel maltratat călătorul român, care nu pleacă din București, îi plă­tește țara cu o perdere de 50% asupra transportului pachetelor poștale în favoarea Germaniei. Așa­dar : pagubă pentru Stat, pagubă și pentru particulari. Ce e de mirare că au început călă­torii sa evite expresul din Bu­curești-Berlin ? Dar cu vagonul-restaurant ce este agățat de tren până la Cer­năuți numai? Lasă că la acest va­gon nu mai găsești de mâncare, ba nici apă de băut, chiar din prima zi, apoi risca să mori de foame în calea de la Cernăuți la Breslau, căci trenul austriac și cel german n’au vagon-restaurant și nu au nici anumite stațiuni de mâncare, ci numai pe apucate și în fuga mare de poți prinde un «warme-würst», cu o bucată de pâine. Ama ! confort de tren ex­pres dintre București-Berlin I... Ca să scape de asemenea con­fort, românii, cari m’au însoțit la Kristiania, au apucat care pe unde au putut, pe alte căi mai puțin lăudate de­cât fulgerul nostru germano-român. De­o­cam­dată noul tren ex­pres ar trebui să poarte numele de «expres București-Ițcani». Păcat! Mari servicii va putea da acest tren în ziua când va fi în adevăr un tren direct Bucu­­rești-Berlin. ______ V. A. U. UN PROVERB PE ZI Onorurile schimbă moravurile. (Francez) Lunea Vampa PROGESUL DREYFOS Ziua a șeasea — Prin poștă — Inainte de șchiuli. Timpul e superb, dar cam răcoare. Colonelul de jandarmerie a a­­sistat azi dimineață la organiza­rea serviciului de ordine prin împrejurimile consiliului de răz­­boiu. Aleea Gărei a fost deșer­tată la 5 jum., zece minute mai târziu­, Dreyfus era dus de la manutanță la liceu. După ce s’au luat cordoanele de armată, zia­riștii s’au așezat în fața portiței din strada Toullier, unde este intrarea rezervată pentru gazetari și pentru publicul admis in sala de ședințe. La orele 6, or’o 100 de per­soane și mai bine așteaptă spre a intra în sală. In spre strada St.­­Gélier lume puțină, de alt­fel nu se vede nimic. In partea cea­l’alta a liceului, pe cheiul Universității, și dincolo de po­dul St.­Georges, pe cheiul La­martine, 2.300 de curioși aș­teaptă sosirea martorilor și a membrilor consiliului de războiu. Generalul Biliot e cel dintâia martor, care sosește la liceu. CRONICI FEMENINE HO­DA O aparițiune senzațională, des­tinată să facă furori la toamnă, e rochia de rețea. Rochile a­­cestea se fac în formă, și dintr’o singură bucată, cu toate ca par făcute dintr’o serie de antredeuri late în cerc, cusute unele de al­tele, dar acestea rees din dis­­pozițiunea fileului. Unele insă sunt formate, în­tr’adevăr, din cer­curi de rețea și antrenouri de dantelă alternate. Toate sunt terminate jos printr'o franță. Corsajul urmează aceiași dispo­­zițiune ca fusta, de care e așa de maeștrii separat, că mai nu se cunoaște că e deosebit. Re­țeaua aceasta se face cu ibrișiri de mătase, alb sau negru, și are aceiași lucrătură ca pliurile de la mirene. Imbrăcămintele acestea de fantazie se termină printr'un transparent de o culoare vie și deschisă. S'a născocit iar o drăguță fan­tazie. Acestea sunt vlăteile albe, de organ și plisat; se pun sub corsajul decoltat în pătrat sau rotund, dantelat, pe de mărgini, și transparența lor, care nu se strică prin adăugarea unei căp­tușeli, nu numai că-l plăcută la vedere, dar încă procură o ré­­coreală pe timpurile calde. Mâneca corsajului se oprește deasupra cotului prin trei col­țuri, și­ i se adaogă pe dinăuntru o manșetă la fel cu plutea de organ di plisat; mânecă țără­nească—­cam largă și strânsă jos cu o butelie dungată în cerc de mai multe cerculețe. Semnalăm încă aparițiunea unui nou gen de cămășuțe: sunt fă­cute numai din «trous-trous» albe, cusute în lung unele de altele, și prin care se­­rgg panglicuțe la fill cu culoareae corsajului de dedesubt. Acesta, decoltat ro­tund, joacă rolul de transparent și prin urmare trebue să fie dintr’o stofă strălucitoare, și mă­tăsoasă, taffetas sau jumătate mătase, de o nuanță deschisă. Că­­mășuța se termină sus cu un gu­ler înalt, format din atrous­­trouse puse vertical. La mâneci se poate adăuga o mânecuță la fel cu gulerul, sau să se termine printr-un volan încrețit. Aceste cămășuțe se poartă mai cu seamă cu fuste de sert alb. Albastrul cu cerul pare a fi culoarea pre­ferată pentru panglicuțe și trans­parent. Pentru jumătate doliu s’ar putea adopta un transpa­rent, afară de mov, care e așa de frumos, unul alb, iar prin găurele să se treacă panglicuțe negre de catifea. La 6 și un sfert, 2 landouri trec peste podul St.-Georges. Ia­r primul se află generalul Mercier și generalul Saint-Ger­main, acesta din urmă în haine civile. Fostul ministru este în mică ținută; în drum, s-au în­tâlnit cu unul din ofițerii cari fac parte din consiliul de răsboi și i-au oferit un loc în trăsura lor; cea care urmează este ocu­pată de un comisar special și de două inspectori ai siguranței. Cinci minute mai târziu­ sosesc în civil colonelul Picquart, ge­neralul Gonse, generalul Ch­a­­moin cu ofițerul de ordonanță, d­o. D. Gast­mir Perier­, fostul pre­ședinte al Republicei, însoțit de d. Marchegay, fost deputat, pă­trund în liceu la orele 6,20. Fie­care își ia dispozițiunile sale, căci se spune că peste câte­va minute ușile consiliului de răz­­boiu vor fi închise și nimeni nu va putea eși din sală înainte de suspendarea ședinței. La 7 fără un sfert, nu­mai ro­mân în preajma liceului de­cât câți­va gazetari și pe estrada din strada Duhamel 4—­5 curioși aș­teptând cu răbdare eșirea lui Dreyfus după audiență. Deschiderea ședinței, îngrămădirea curioșilor la a­­ceastă a doua ședință publică e tot așa de mare ca la cea d’in­­tern. Nimeni n’a putut pătrunde în sală de­cât la 6 ore precis. Comisarul guvernului, coman­dantul Cartiere și comandan­tul Mayence ’și ocupă locurile la ora 6 și un sfert, la 6 și jum, exact consiliul intră în sală. Pi­chetul militar ’i face onorurile militare, apoi căpitanul Ersyrus e introdus. Și mârge cu un pas terict șî privește sala cu mai multă siguranță. După ce face salutul militar, se așează pe scaunul care ’î­ e rezervat lângă apărătorii sei. Incidentul de la insula Ré La începutul ședinței d. colo­nel Jouaust, adresându-se acu­zatului, spune : — La insula Ré s’a găsit, în căp­­tușala vestei pe care o purtai, un act, ți—1 voi­ arăta. Și președintele dă ordin ser­gentului de serviciu de a arăta căpitanului Dreyfus acest docu­ment, care e copia exactă a bor­deroului. I.—Recunoașteți acest act? R.—Da, domnule colonel. I.—Al cui e? R.—Al meu, d-le colonel. I.—Ga însemnează? R.—E actul de care m’am ser­vit în cursul dezbaterilor din 1894, spre a discuta borderoul. I.—De ce l’am păstrat ? R.—Lam­ ținut spre a avea în­tot­dea­una la mine textul bor­deroului. Primul martor Se introduce Delaroche-Ver­net, secretar clasa II, la amba­sada franceză din Berlin. Acest martor spune că între ministerul de externe și cel de războiu s-au stabilit relațiuni în privința depeșei Panizzardi. El însuși a predat colonelului Sandherr schița textului aproxi­mativ ast­fel conceput: «Dreyfus a fost arestat, el n’a avut relații cu Germania». Această traducere era ipotetică. La o întrebare a d-lui Demange, d. Delaroche-Vernet recunoaște că mai târziu au fost mai multe schițe de text remise colonelului Sandherr, dar n’a fost de­cât o singură traducere oficială, adică cea de mai sus. Demange.­­ Colonelul Sand­­herr n’a recunoscut, de alt­fel, după o contra-probă, că această traducere era cea adevărată? Martorul. — Da. Labori întreabă pe Delaroche- Vernet dacă n’au fost 2 versiuni, 2 traduceri cari s’au predat mi­nisterului de războiu. Martorul. — Cred că a fost o altă versiune, dar n’am avut cu­noștință de ea. Labori stărue asupra acestui punct și cere ca d. Palaologue să fie chemat la bară spre a da lămuriri în privința asta. Palaologue a ascultat contra­dictoriu cu Delaroche-Vernet. El declară că a fost oare­care îndouială asupra chestiunei daost s’au predat 2 texte ministrului de resboiü. Ceea ce e sigur, zice el, e că oficial s’a predat un sin­gur text: aceasta n’a fost tăgă­duit de nimeni. La cererea lui Labori, Paleo­logue declară că unul sau altul din cele 2 cuvinte «dovadă» și «relațiune», citate în depeșa ci­­frală, poate fi înțeles, dar nu a­­mândouă în același timp. Eunul sau altul din ele, zice el. (Emo­­time vie in sală). Casimir Perier. D. Casimir Perier, fost preșe­dinte al Republicei, vine apoi la bară spre a depune: — Mi-am cerut, d-le președinte, de a spune adevărul, tot adevă­­rul. Am jurat asta, și vom­ spune fără înconjur, fără rezervă, în­treg adevărul, și cu toate că l’am­ spus în trecut, totuși se mai cre­de că cunosc unele fapte și că n’am spus tot ceea ce justiția ar trebui să cunoască, aceasta însă e fals. «Ei bine, pentru respectul con­științei judecătorilor și spre a fixa opiniunea oamenilor de bună cre­­dințâ, trebue să spun: «Nu știu nimic care nu trebua să spun și știu numai ceea ce am mai spus. D. Casimir Perier continuă spunând: — D. general Mercier e acela care mi-a adus la cunoștință că se com­iseseră indiscrețiuni în bru­­rourile știuțului-ajutor al războiu­­lui, și care m’a anunțat că o piesă, denunțând acest lucru, fu­sese într’o ambasadă străină. «D. general Mercier mi-a mai spus că o piesă : «Această cana­lie de D.» fusese remisă consi­liului de războiu. Nu înțelesesem că această piesă fusese comu­nicat­ă în mod exclusiv consiliu­lui de războiu. Fostul președinte al Republi­cei adaugă : — La 5 ianuarie, d. ministru de externe era în sudul Fran­ței ; ambasadorul Germaniei s-a dus la d. președinte al consiliu­lui de miniștri și, comunicându-i o depeșă pe care o primise de la d. Hohenlohe, în numele îm­păratului, a rugat pe primul-mi­­nistru să obțină de la mine o audiență. «Această depeșă îl invita să trateze chestiunea în mod per­sonal cu mine. «D. Dupuy a venit să’mi dea seamă despre acest demers. El­­ mi-a remis textul depeșei și am acordat o audiență a doua zi ambasadorului german. «Întrevederea a avut loc a do­­ua­ zi, Duminecă, la ora unu. «In această depeșă se în­treba președintele Republicei și Casimir Per­er personal, de ce ambasada Germaniei se afla, în ziare, implicată în afacerea Drey­fus, și, dacă ea nu era, se ce­rea o desmințire formală. «După ce am citit depeșa, am observat ambasadorului Germa­niei că demersul său nu era o­­bicinuit, că eu eram un șef neresponsabil și că cu minis­trul responsabil sau, în lipsa lui cu președintele Consiliului, ar fi normal să se trateze această afacere , dar fiind-că se apelase la realitatea mea de om privat și că în aceste condițiuni ambasa­dorul va ști totul, am spus a­­luzict că piesa fusese găsită la ambasada Germaniei. «Ambasadorul mi-a răspuns că asta i se părea cu neputință, că se primeau de­sigur multe pie­se, dar că nici una din piese im­portante nu putea fi sustrasă. «I-am răspuns că, din fericire, și noi nu judecam acea piesă ca importanță; că, du­pă această declarațiune, nici guvernul, nici eu, nu implicăm ambasada Ger­maniei în această afacere; că ea solicitase comunicațiunea ; că nu o mai facem responsabilă de ceea ce primea ea, precum nici MARTIRIUL Bunei Imperatese (Operă privitoare la defuncta împă­răteasă Elisabeta a Austriei, scrisă de o damă a ei de onoare.) Traducere din limba engleză de d-na Maria Ghirgiu Acuzatorul public comen­tând­ această întrerupere, zise că doctrina prizonierului pă­rea a fi aceea că nici unuia din acei cari nu lucrează nu-i era permis să trăiască, la care prizonierul răspunse cu voce tare: «Aceasta este drept». Când d. Moriaud se adresă juriului pentru apărare, a cău­tat să micșoreze responsa­bilitatea prizonierului și s-a încercat să miște și să atingă pe auditorii să și mai su sea­mă pe juriu­, chemând într-un mod teatral spiritul împără­tesei moarte, zicând că din cer de unde tronează ea a­­cum, să-i fie milă de­ asasin, și dacă poate, să intervie pen­tru dînsul, de­oare­ce în tim­pul vieței sale a susținut foar­te mult cauza condamnaților și a obținut ertarea multora din ei. Această perorație minunat de pompoasă deveni aproape nesăbuită, de­oare­ce ridicând cu multă dreptate virtuțile victimei, demnul apărător perdu de tot din vedere fap­tul că cu aceasta accentua și mai mult odioasa faptă a a­­sasinului. In acest moment se auzi­ră murmure și șoapte în auditoriu, care până atunci fusese foarte liniștit, păstrând o tăcere complectă. Baronul Gisckra, reprezin­­tantul împăratului Austriei, părea adânc mișcat și afectat de alusiunile legistului făcute la adresa împărătesei moarte, și schimbă fețe-fețe în mai multe rîndurî. Trei chestiuni fură puse ju­riului : I- a Este Lucheni vinovat de asasinatul împărătesei ? II- a A lucrat el cu preme­ditare ? III- a A întins el o cursă împărătesei pentru a comite această crimă ? Jurații se retraseră pentru a delibera și a da verdictul. După o absență de două­zeci de minute, el deferă răs­puns afirmativ la câte-și trece chestiunile, negăsind nici o circumstanță atenuantă. Procurorul general se sculă și ceru a i se da ca penali­tate închisoarea pe viață, după care președintele întrebă pe­rizonier dacă mai are ceva e­mis înainte de a se pro­nunța această sentință. Lucheni surizând răspunse că nu avea nimic de adăugat. Curtea se retrase sub pre­ședinția d-lui președinte în camera de chibzuire, pentru a delibera asupra sentinței, însă se întoarse după câte­va mi­nute și pronunță maximul penalității dictate de legile elvețiane : închisoare pe viață. După ce sentința fu pro­nunțată, prizonierul strigă: «Trăiască anarh­ia! «Moarte aristocrației! «De-ar fi numai două sute de oameni așa de bravi ca mine, toate tronurile din lume ar fi vacante!» Apoi, surizând batjocoritor asistenților, el urmă escorta de jandarmi afară din camera de ședință. Luchens este într’o celulă luzerană la care conduc 20 de trepte de piatră și un co­ridor așa de întunecos, în­cât gardianul care-l conducea a­­colo trebuia să se serve de o lanternă. La extremitatea coridorului se află o ușă grea semnată cu litera C, având în partea de sus o deschizătură prin care să pătrundă lumina și aerul. Apoi o altă eșire a corido­rului și o altă ușă grea ca și cea dintâi, având găuri în partea de sus pentru lumină, care conduce direct în celulă. Celula este fără ferestre și este de tot întunecoasă, iar pe jos se află un sac umplut cu pae care-i servă de scaun în timpul zilei și de pat în tim­pul nopței. Nimic alt­ceva nu se mai află în celulă. Aci asasinul împărătesei are să petreacă primele ș­ase luni ale închisorei sale, din care ese la fie­care două săptă­mâni pentru a mai respira puțin aer curat. El a fost transferat din ce­lula sa în modul următor : pu­țin înainte de un­spre zece ore noaptea, Luchens, care căzuse într'un somn adânc, fu deș­teptat de d. Lafond, guverno­­rul închisorei St. Antoine care -i spuse să se îmbrace. Cu toate că el se aștepta la soarta care îî era păstrată, nu­ i se făcuse însă cunoscut data plecărei sale, și fu foarte afectat acum că această oră sosise. D. Lafond ’s explică atunci regulile la care trebue să fie supus. Când i se spuse că va avea voe să primească visita­­tori în timp de un an de zile și că în fie­care săptămână va fi vizitat de preotul închi­sorii, Lucheni­­ și exprimă mul­țumirea sa pentru aceste concesiuni. El fu apoi încredințat în paza unor geandarmi. Sub escorta lor și precedați de două gardieni cu lanterne, el traversă pe jos scurta dis­tanță care separa închisoarea St. Antoine de închisoarea e­­piscopatului. Stradele, prin cari trebuia să treacă, erau cu totul de­șerte, și după câte­va minute ajunse la destinațiunea sa. La pofifța episcopatului, el se opri un moment și arun­că o privire întrebătoare în jurul său, ca și când ar fi fost în așteptarea vre­unui semn sau printr’o sforțare mare să poate reuși a fugi, dar nici un sgomot nu rupse tăcerea, și escorta sa grăbin­­du’l de a înainta, el ridică din umeri cu supărare și in­tră în închisoare. După ce fu silit să-și pue costumul prisonierilor con­damnați pe viață, fu condus într’o celulă. El va rămânea în această celulă până la moartea sa, sub simplul număr 1144. Această formă de pedeapsă nu mai are nevoe de comen­tarii. Din întâmplare advocații au dreptate când zic că de­cât pedeapsa cu moarte, este mult mai rea aceasta care i s’a dat, de­oare­ce în acea întunecoasă celulă în care asasinul este închis, mintea sa ar trebui să fie prea resistentă ca să nu o peartă. El va avea în­tot­dea­una, în fața ochilor săi, aparițiunea frumoasei sale victime, femeea pe care a ucis’o într’un mod atât de odios. Și în urechile sale nu va mai pătrunde nici un alt zgo­mot în întunecoasa și nesu­ferită închisoare de­cât sus­pinele cauzate de revoltătoa­rea sa faptă. El va regreta atunci fapta sa pe care a executat-o așa de repede, și pentru care nu va exista nici o expiați­une posibilă. «There are swift hous in li­­festrong rushing ours, That do the work of tempest in their might 1» «Sunt ore grele în viață— ore grele și furtunoase pe cari le aduc vijeliile cu puterea lor!» Nici unul din demonii în­mormântați nu mai pot avea vre­o speranță în fundul ini­­mei lor, nici acum și nici mai târziu. Aceasta nu este de loc o dorință creștinească, dar sen­timentele bune și blânde pot deveni din cele mai rele la ideia că vechea lege mosaică n’a fost aplicată, și că Luc­­h­eni a scăpat de pedeapsa le­gei talionului a celor antici Fie actuala lui pedeapsă tot­dea­una așa de grozavă! Și acum în cripta bisericei Capuținilor zace împărăteasa alături de prea iubitul său fiu­. Sicriul, în care a fost adusă din Elveția la Viena, a fost a­­șezat într-un sarcofag de aur și argint, împodobit cu o cruce mare, cea de pe urmă pe care o va mai purta, alături de care era încadrată o mare și frumoasă ghirlandă de flori și de boboci, purtând pe dînsa următoarea inscripțiune: «Elisabeth Amalia Eugenia, Imperatrix Austriae et Regina Hungariae, Maximiliani Jose­­phi­ et Ludovicae, Ducum in Bavaria.. Filia. Nota în Villa Possenhofen Die XXIV. Mensis Decembris, Anni MDCCCXXXVII. Nupta Francisco-Josepho I. Imperatori Vindobonae in XXIV. M. Aprilis A.MDCCCIV. Coronata Regina Budae Die VIII M. lunii A. MDCCCLXVII. Denata Genevae Die X. M. Sep­­tembris A. MDCCCXCVIII. H. V. E». ~ Sfîrșit­­ V

Next