Universul, august 1899 (Anul 17, nr. 208-237)
1899-08-05 / nr. 212
CONSILIUL DE RESBOIU DIN REMES. — (Vezi explicația) „UNIVERSUL« de ieri s’a tipărit in 00.340 exemplare. Calendar pe anul 1899 Ortodox Miercuri, 4 August.—Sf. 7 tineri din Efes. Catolic Miercuri, 15 August. —Robii Soarele răsare 5.05 ; apune 7.01 București, 4 August. înfrățirea re ®en»4iâia iii lu numărul nostru de Marți 3 August am comentat toastul d-lui conte Ștefan Tisza la banchetul de la Arad. Am arătat cami anume par a fi propunerile de împăcare ale Maghiarilor: încetarea persecuțiilor și egala îndreptățire a limbilor, intrarea Românilor în Parlament, amânarea tuturor celorlalte chestiuni pe mai târziu. Ne-a rămas să comentăm toastul P. S. S. Episcopului de Caransebeș, Nicolae Popea. Bătrânul Episcop Nicolae al Caransebeșului e unul din cei mai venerați ierarhi ai Bisericei ortodoxe române din Transilvania și Ungaria. Păstor vrednic, om înțelept și neclintit iubitor al neamului românesc, cuvîntul său are multă trecere la toți Românii. Se cuvine dar să ne dăm bine seama de înțelesul răspunsului pe care l’a dat la toastul d-lui conte Tisza. Ceea ce reiese mai neîndielnic, mai clar din cuvintele veneratului Prelat, e că P. S. S. socotește naturală împăcarea Românilor cu Maghiarii, și impusă de împrejurări. Mai mult decât atât, d-sa, care în calitate de Episcop e și consilier intim al Impăratului-Rege Francisc Iosif, crede că o asemenea împăcare ar face multă bucurie Monarhului Austro-Ungariei. Din apropierea celor două neamuri, cari de mai bine de o mie de ani susțin Statul ungar, mult bine ar rezulta și acesta e singurul mijloc de a rezista potopului deopotrivă ameriuță pe Maghiari și pe Români. Dar prin ce mijloc se poate ajunge la împăcarea celor 2 •neamuri ? Episcopul Aradului spune că până acum Românii și Maghiarii n'au prea avut prilej să se întâlnească, să se cunoască și să câștige încredere unii în alții. Ar urma de aci că pe viitor Românii și Maghiarii trebuie să se întâlnească, și cum nu poate fi vorba aci decât de terenul politic, trebuie să conchidem că părintele Popea e de părere că Românii trebuie să intre în Parlamentul ungar. In ce privește baza înțelegerii, Episcopul Caransebeșului o indică prin următorele cuvinte din toastul său: «Așa e, dacă ne vom afla frățește, pe bazele egalei îndreptățiri, noi Românii și Ungurii vom forma nci o tărie, pe care nici porțile iadului nu o vor birui. Luum cuique (fiecăruia al sări)! Nici o dată noi nu am voit suprematizare, ci luptă dreaptă am purtat pentru drepturi ce ni se cuvin». Va să zică, Românii trebuie să se împace pe bazele egalei îndreptățiri. Egalitate în sarcini și datorii, egalitate și în drepturi. In această formulă se cuprinde întreg miezul programului național al Românilor, afară de un singur lucru: Autonomia Transilvaniei. Toate celelalte puncte ar fi satisfăcute prin aplicarea principiului egalei îndreptățiri. Este clar o deosebire intre ceea. va propule contele Tisza și ceea ce reclamă părintele Episcop al Caransebeșului. Este loc, și mult loc de tocmeală. Se vor opri lucrurile aci, la această sumară enunțare a punctului de vedere maghiar și român? Ferma noastră convingere e că nu împrejurările sunt grele, împăcarea Românilor cu Maghiarii e o chestiune de primul ordin, astăzi, chestiune care pretinde o grabnică soluțiune. Suntem dar înclinați a crede că între fruntașii Români și Maghiari vor urma negocieri. Nimeni nu poate prevedea la ce rezultat se va ajunge. Orice bun Român trebuie să dorească însă ca chestiunea să se rezolve cu dreptate, spre cel mai mare bine și al Maghiarilor și al Românilor, gențiale și imediate pentru uitlanderi. Dacă Volksraadul, continuă ziarul conservator, va refuza ancheta comună, atunci lordul Chamberlain va supune proiectul electoral unei cercetări a experților englezi. Situația depinde de un singur fir. Dr. Krueger și Volksraadul afirmă că primindu-se propunerea comisiune! se v« Nimici puterea Tr»”a valului de a face legi, cu un cuvânt relațiile între Anglia și Transvaal, devin din ce in ce mai încordate, așa încât există temerea că lucrurile vor ajunge la războiu. Anglia a și luat toate măsurile pentru mobilisarea flotei. «Vibratorium » Un inventator englez a construit un aparat ciudat, despre care nu se prea poate vorbi cu seriositate, deși se pare că se bazează pe un principiu corect. Inventatorul acestui nou instrument, care a primit numele de «vibratorim», a pornit de la ideea, că corpul omenesc poate fi influențat în sens favorabil prin musică. El se basează în credința sa pe faptul că corpul omenesc este foarte multe influențat prin tonurile muzicale armonice. Vibratoriul constă dintr-o cutie, care e sprijinită pe niște bețe ușoare și e înconjurată de fluere pentru orgă, cari prin jocul unei claviaturi sunt puse în vibrațiune. Pacientul este băgat in acest aparat, apoi muzica începe cu tonuri diferite, după cum sunt și boalele. Imediatul efect mecanic este descris ca totalul unor efecte vibratoare asupra corpului, întocmai cum se întâmplă la electrizare, dar mai constante și mai domoale. Inventatorul nu s’a pronunțat încă asupra tratamentului diferitelor boale în asemenea mod ingenios. O dramă amoroasă Locatarii casei cu No. 25 din Trafalgar Street au fost deșteptați ori noapte de mai multe detunături de revolver, ce se auzeau dintr’o cameră din etajul al treilea. Aici locuia tînerul William Brooser și d-ra Matilda Folk. Spărgendu-se ușa cu ajutorul poliției, s’a pătruns înăuntru. Pe covor zăceau cadavrele ambilor tineri. Tinăra femee avea pieptul 68 Din Anglia [Coresp part. a ziarului «Universul») Londra, 31 Iulia. Situația politică Declarațiunile lordului Chamberlain asupra Transvaalului au accentuat și mai mult faptul că Anglia e decisă ca să privească ca un «casus belli» respingerea propunerea guvernului englez în privința anchetei comune asupra proiectului de lege electoral. Anglia nu glumește, zice ziarul «Times», și cere drepturi estrăpuns de două gloanțe, pe când tînerul își sburase preeria. Pe masă s’a găsit o scrisoare în care nenorociții mărturiseau, că deoarece părinții lor refuză consimțământul pentru cununie, ei s’au hotărît să moară împreună, ca astfel să fie uniți prin moarte, dacă soarta n’a voit ca să fie uniți în viață. . West. ImpreslQQl de caietorie Expresul Berlin-București. — Am strigat în Senat să trăiască Sultanul, căci ne-a dat episcop român pentru Macedonia. S’au cântat ditirambe și s’au schimbat telegrame oficiale mulțumind la Berlin pentru organizarea expresului de la acea Capitală până la Constanța. Este, negreșit, o mică deosebire între vivatul adresat Sultanului, care nu ne-a dat nimic, și între vivatul adresat celor din Berlin. Aceștia tot ne-au dat ceva... Dar ce e acel ceva ? E im tren care la noi în țară are puterea justificată că e un tren fulger până la Berlin, dar care tren fulger când ajunge la Iteam în Bucovina, încetează de a fi tren rapid și se transformă în tren ordinar, foarte ordinar, cu clasa III, oprindu-se la toate stațiile și la toate haltele !... Și să nu se crează că numai în Austria trenul București-Berlin este «șa maltratat, chiar și după ce intră la Oswiczin, pe pământul prusesc, tot tren de persoane române, până departe, la Breslau, când întâlnește un tren mai rapid, circulând între Viena și Berlin. Atunci numai se amnă unicul vagon de tren expres București-Berlin de acel rapid ! Cum facem, cum dregem, tot noi cei păcăliți!. Trenul cel nou și lăudat, nu culege călători țară decât la, ciUva orașe și chi 2.r pe solo, dacă îi primește, ei nu capătă bilete directe până în Berlin, ci numai până la Ițcani. Numai din București și doară din Constanța, de poți avea bilete directe pentru Capitala germană. Și când ai primit să te supui la surmentul înregistrărei de două ori a bagajelor și a scoaterei unui bilet în Ițcani, nici acela nu e direct, ci până la Oswiczin Sr cel mult Breslau. Și acest bilet îl plătești tot atât de scump ca și când le-ar fi suit în tren de la București. Să se noteze că dreptul de a fi astfel maltratat călătorul român, care nu pleacă din București, îi plătește țara cu o perdere de 50% asupra transportului pachetelor poștale în favoarea Germaniei. Așadar : pagubă pentru Stat, pagubă și pentru particulari. Ce e de mirare că au început călătorii sa evite expresul din București-Berlin ? Dar cu vagonul-restaurant ce este agățat de tren până la Cernăuți numai? Lasă că la acest vagon nu mai găsești de mâncare, ba nici apă de băut, chiar din prima zi, apoi risca să mori de foame în calea de la Cernăuți la Breslau, căci trenul austriac și cel german n’au vagon-restaurant și nu au nici anumite stațiuni de mâncare, ci numai pe apucate și în fuga mare de poți prinde un «warme-würst», cu o bucată de pâine. Ama ! confort de tren expres dintre București-Berlin I... Ca să scape de asemenea confort, românii, cari m’au însoțit la Kristiania, au apucat care pe unde au putut, pe alte căi mai puțin lăudate decât fulgerul nostru germano-român. Deocamdată noul tren expres ar trebui să poarte numele de «expres București-Ițcani». Păcat! Mari servicii va putea da acest tren în ziua când va fi în adevăr un tren direct București-Berlin. ______ V. A. U. UN PROVERB PE ZI Onorurile schimbă moravurile. (Francez) Lunea Vampa PROGESUL DREYFOS Ziua a șeasea — Prin poștă — Inainte de șchiuli. Timpul e superb, dar cam răcoare. Colonelul de jandarmerie a asistat azi dimineață la organizarea serviciului de ordine prin împrejurimile consiliului de războiu. Aleea Gărei a fost deșertată la 5 jum., zece minute mai târziu, Dreyfus era dus de la manutanță la liceu. După ce s’au luat cordoanele de armată, ziariștii s’au așezat în fața portiței din strada Toullier, unde este intrarea rezervată pentru gazetari și pentru publicul admis in sala de ședințe. La orele 6, or’o 100 de persoane și mai bine așteaptă spre a intra în sală. In spre strada St.Gélier lume puțină, de altfel nu se vede nimic. In partea ceal’alta a liceului, pe cheiul Universității, și dincolo de podul St.Georges, pe cheiul Lamartine, 2.300 de curioși așteaptă sosirea martorilor și a membrilor consiliului de războiu. Generalul Biliot e cel dintâia martor, care sosește la liceu. CRONICI FEMENINE HODA O aparițiune senzațională, destinată să facă furori la toamnă, e rochia de rețea. Rochile acestea se fac în formă, și dintr’o singură bucată, cu toate ca par făcute dintr’o serie de antredeuri late în cerc, cusute unele de altele, dar acestea rees din dispozițiunea fileului. Unele insă sunt formate, într’adevăr, din cercuri de rețea și antrenouri de dantelă alternate. Toate sunt terminate jos printr'o franță. Corsajul urmează aceiași dispozițiune ca fusta, de care e așa de maeștrii separat, că mai nu se cunoaște că e deosebit. Rețeaua aceasta se face cu ibrișiri de mătase, alb sau negru, și are aceiași lucrătură ca pliurile de la mirene. Imbrăcămintele acestea de fantazie se termină printr'un transparent de o culoare vie și deschisă. S'a născocit iar o drăguță fantazie. Acestea sunt vlăteile albe, de organ și plisat; se pun sub corsajul decoltat în pătrat sau rotund, dantelat, pe de mărgini, și transparența lor, care nu se strică prin adăugarea unei căptușeli, nu numai că-l plăcută la vedere, dar încă procură o récoreală pe timpurile calde. Mâneca corsajului se oprește deasupra cotului prin trei colțuri, și i se adaogă pe dinăuntru o manșetă la fel cu plutea de organ di plisat; mânecă țărănească—cam largă și strânsă jos cu o butelie dungată în cerc de mai multe cerculețe. Semnalăm încă aparițiunea unui nou gen de cămășuțe: sunt făcute numai din «trous-trous» albe, cusute în lung unele de altele, și prin care sergg panglicuțe la fill cu culoareae corsajului de dedesubt. Acesta, decoltat rotund, joacă rolul de transparent și prin urmare trebue să fie dintr’o stofă strălucitoare, și mătăsoasă, taffetas sau jumătate mătase, de o nuanță deschisă. Cămășuța se termină sus cu un guler înalt, format din atroustrouse puse vertical. La mâneci se poate adăuga o mânecuță la fel cu gulerul, sau să se termine printr-un volan încrețit. Aceste cămășuțe se poartă mai cu seamă cu fuste de sert alb. Albastrul cu cerul pare a fi culoarea preferată pentru panglicuțe și transparent. Pentru jumătate doliu s’ar putea adopta un transparent, afară de mov, care e așa de frumos, unul alb, iar prin găurele să se treacă panglicuțe negre de catifea. La 6 și un sfert, 2 landouri trec peste podul St.-Georges. Iar primul se află generalul Mercier și generalul Saint-Germain, acesta din urmă în haine civile. Fostul ministru este în mică ținută; în drum, s-au întâlnit cu unul din ofițerii cari fac parte din consiliul de răsboi și i-au oferit un loc în trăsura lor; cea care urmează este ocupată de un comisar special și de două inspectori ai siguranței. Cinci minute mai târziu sosesc în civil colonelul Picquart, generalul Gonse, generalul Chamoin cu ofițerul de ordonanță, do. D. Gastmir Perier, fostul președinte al Republicei, însoțit de d. Marchegay, fost deputat, pătrund în liceu la orele 6,20. Fiecare își ia dispozițiunile sale, căci se spune că peste câteva minute ușile consiliului de războiu vor fi închise și nimeni nu va putea eși din sală înainte de suspendarea ședinței. La 7 fără un sfert, numai român în preajma liceului decât câțiva gazetari și pe estrada din strada Duhamel 4—5 curioși așteptând cu răbdare eșirea lui Dreyfus după audiență. Deschiderea ședinței, îngrămădirea curioșilor la această a doua ședință publică e tot așa de mare ca la cea d’intern. Nimeni n’a putut pătrunde în sală decât la 6 ore precis. Comisarul guvernului, comandantul Cartiere și comandantul Mayence ’și ocupă locurile la ora 6 și un sfert, la 6 și jum, exact consiliul intră în sală. Pichetul militar ’i face onorurile militare, apoi căpitanul Ersyrus e introdus. Și mârge cu un pas terict șî privește sala cu mai multă siguranță. După ce face salutul militar, se așează pe scaunul care ’î e rezervat lângă apărătorii sei. Incidentul de la insula Ré La începutul ședinței d. colonel Jouaust, adresându-se acuzatului, spune : — La insula Ré s’a găsit, în căptușala vestei pe care o purtai, un act, ți—1 voi arăta. Și președintele dă ordin sergentului de serviciu de a arăta căpitanului Dreyfus acest document, care e copia exactă a borderoului. I.—Recunoașteți acest act? R.—Da, domnule colonel. I.—Al cui e? R.—Al meu, d-le colonel. I.—Ga însemnează? R.—E actul de care m’am servit în cursul dezbaterilor din 1894, spre a discuta borderoul. I.—De ce l’am păstrat ? R.—Lam ținut spre a avea întotdeauna la mine textul borderoului. Primul martor Se introduce Delaroche-Vernet, secretar clasa II, la ambasada franceză din Berlin. Acest martor spune că între ministerul de externe și cel de războiu s-au stabilit relațiuni în privința depeșei Panizzardi. El însuși a predat colonelului Sandherr schița textului aproximativ astfel conceput: «Dreyfus a fost arestat, el n’a avut relații cu Germania». Această traducere era ipotetică. La o întrebare a d-lui Demange, d. Delaroche-Vernet recunoaște că mai târziu au fost mai multe schițe de text remise colonelului Sandherr, dar n’a fost decât o singură traducere oficială, adică cea de mai sus. Demange. Colonelul Sandherr n’a recunoscut, de altfel, după o contra-probă, că această traducere era cea adevărată? Martorul. — Da. Labori întreabă pe Delaroche- Vernet dacă n’au fost 2 versiuni, 2 traduceri cari s’au predat ministerului de războiu. Martorul. — Cred că a fost o altă versiune, dar n’am avut cunoștință de ea. Labori stărue asupra acestui punct și cere ca d. Palaologue să fie chemat la bară spre a da lămuriri în privința asta. Palaologue a ascultat contradictoriu cu Delaroche-Vernet. El declară că a fost oarecare îndouială asupra chestiunei daost s’au predat 2 texte ministrului de resboiü. Ceea ce e sigur, zice el, e că oficial s’a predat un singur text: aceasta n’a fost tăgăduit de nimeni. La cererea lui Labori, Paleologue declară că unul sau altul din cele 2 cuvinte «dovadă» și «relațiune», citate în depeșa cifrală, poate fi înțeles, dar nu amândouă în același timp. Eunul sau altul din ele, zice el. (Emotime vie in sală). Casimir Perier. D. Casimir Perier, fost președinte al Republicei, vine apoi la bară spre a depune: — Mi-am cerut, d-le președinte, de a spune adevărul, tot adevărul. Am jurat asta, și vom spune fără înconjur, fără rezervă, întreg adevărul, și cu toate că l’am spus în trecut, totuși se mai crede că cunosc unele fapte și că n’am spus tot ceea ce justiția ar trebui să cunoască, aceasta însă e fals. «Ei bine, pentru respectul conștiinței judecătorilor și spre a fixa opiniunea oamenilor de bună credințâ, trebue să spun: «Nu știu nimic care nu trebua să spun și știu numai ceea ce am mai spus. D. Casimir Perier continuă spunând: — D. general Mercier e acela care mi-a adus la cunoștință că se comiseseră indiscrețiuni în brurourile știuțului-ajutor al războiului, și care m’a anunțat că o piesă, denunțând acest lucru, fusese într’o ambasadă străină. «D. general Mercier mi-a mai spus că o piesă : «Această canalie de D.» fusese remisă consiliului de războiu. Nu înțelesesem că această piesă fusese comunicată în mod exclusiv consiliului de războiu. Fostul președinte al Republicei adaugă : — La 5 ianuarie, d. ministru de externe era în sudul Franței ; ambasadorul Germaniei s-a dus la d. președinte al consiliului de miniștri și, comunicându-i o depeșă pe care o primise de la d. Hohenlohe, în numele împăratului, a rugat pe primul-ministru să obțină de la mine o audiență. «Această depeșă îl invita să trateze chestiunea în mod personal cu mine. «D. Dupuy a venit să’mi dea seamă despre acest demers. El mi-a remis textul depeșei și am acordat o audiență a doua zi ambasadorului german. «Întrevederea a avut loc a doua zi, Duminecă, la ora unu. «In această depeșă se întreba președintele Republicei și Casimir Perer personal, de ce ambasada Germaniei se afla, în ziare, implicată în afacerea Dreyfus, și, dacă ea nu era, se cerea o desmințire formală. «După ce am citit depeșa, am observat ambasadorului Germaniei că demersul său nu era obicinuit, că eu eram un șef neresponsabil și că cu ministrul responsabil sau, în lipsa lui cu președintele Consiliului, ar fi normal să se trateze această afacere , dar fiind-că se apelase la realitatea mea de om privat și că în aceste condițiuni ambasadorul va ști totul, am spus aluzict că piesa fusese găsită la ambasada Germaniei. «Ambasadorul mi-a răspuns că asta i se părea cu neputință, că se primeau desigur multe piese, dar că nici una din piese importante nu putea fi sustrasă. «I-am răspuns că, din fericire, și noi nu judecam acea piesă ca importanță; că, după această declarațiune, nici guvernul, nici eu, nu implicăm ambasada Germaniei în această afacere; că ea solicitase comunicațiunea ; că nu o mai facem responsabilă de ceea ce primea ea, precum nici MARTIRIUL Bunei Imperatese (Operă privitoare la defuncta împărăteasă Elisabeta a Austriei, scrisă de o damă a ei de onoare.) Traducere din limba engleză de d-na Maria Ghirgiu Acuzatorul public comentând această întrerupere, zise că doctrina prizonierului părea a fi aceea că nici unuia din acei cari nu lucrează nu-i era permis să trăiască, la care prizonierul răspunse cu voce tare: «Aceasta este drept». Când d. Moriaud se adresă juriului pentru apărare, a căutat să micșoreze responsabilitatea prizonierului și s-a încercat să miște și să atingă pe auditorii să și mai su seamă pe juriu, chemând într-un mod teatral spiritul împărătesei moarte, zicând că din cer de unde tronează ea acum, să-i fie milă de asasin, și dacă poate, să intervie pentru dînsul, deoarece în timpul vieței sale a susținut foarte mult cauza condamnaților și a obținut ertarea multora din ei. Această perorație minunat de pompoasă deveni aproape nesăbuită, deoarece ridicând cu multă dreptate virtuțile victimei, demnul apărător perdu de tot din vedere faptul că cu aceasta accentua și mai mult odioasa faptă a asasinului. In acest moment se auziră murmure și șoapte în auditoriu, care până atunci fusese foarte liniștit, păstrând o tăcere complectă. Baronul Gisckra, reprezintantul împăratului Austriei, părea adânc mișcat și afectat de alusiunile legistului făcute la adresa împărătesei moarte, și schimbă fețe-fețe în mai multe rîndurî. Trei chestiuni fură puse juriului : I- a Este Lucheni vinovat de asasinatul împărătesei ? II- a A lucrat el cu premeditare ? III- a A întins el o cursă împărătesei pentru a comite această crimă ? Jurații se retraseră pentru a delibera și a da verdictul. După o absență de douăzeci de minute, el deferă răspuns afirmativ la câte-și trece chestiunile, negăsind nici o circumstanță atenuantă. Procurorul general se sculă și ceru a i se da ca penalitate închisoarea pe viață, după care președintele întrebă perizonier dacă mai are ceva emis înainte de a se pronunța această sentință. Lucheni surizând răspunse că nu avea nimic de adăugat. Curtea se retrase sub președinția d-lui președinte în camera de chibzuire, pentru a delibera asupra sentinței, însă se întoarse după câteva minute și pronunță maximul penalității dictate de legile elvețiane : închisoare pe viață. După ce sentința fu pronunțată, prizonierul strigă: «Trăiască anarhia! «Moarte aristocrației! «De-ar fi numai două sute de oameni așa de bravi ca mine, toate tronurile din lume ar fi vacante!» Apoi, surizând batjocoritor asistenților, el urmă escorta de jandarmi afară din camera de ședință. Luchens este într’o celulă luzerană la care conduc 20 de trepte de piatră și un coridor așa de întunecos, încât gardianul care-l conducea acolo trebuia să se serve de o lanternă. La extremitatea coridorului se află o ușă grea semnată cu litera C, având în partea de sus o deschizătură prin care să pătrundă lumina și aerul. Apoi o altă eșire a coridorului și o altă ușă grea ca și cea dintâi, având găuri în partea de sus pentru lumină, care conduce direct în celulă. Celula este fără ferestre și este de tot întunecoasă, iar pe jos se află un sac umplut cu pae care-i servă de scaun în timpul zilei și de pat în timpul nopței. Nimic altceva nu se mai află în celulă. Aci asasinul împărătesei are să petreacă primele șase luni ale închisorei sale, din care ese la fiecare două săptămâni pentru a mai respira puțin aer curat. El a fost transferat din celula sa în modul următor : puțin înainte de unspre zece ore noaptea, Luchens, care căzuse într'un somn adânc, fu deșteptat de d. Lafond, guvernorul închisorei St. Antoine care -i spuse să se îmbrace. Cu toate că el se aștepta la soarta care îî era păstrată, nu i se făcuse însă cunoscut data plecărei sale, și fu foarte afectat acum că această oră sosise. D. Lafond ’s explică atunci regulile la care trebue să fie supus. Când i se spuse că va avea voe să primească visitatori în timp de un an de zile și că în fiecare săptămână va fi vizitat de preotul închisorii, Lucheni și exprimă mulțumirea sa pentru aceste concesiuni. El fu apoi încredințat în paza unor geandarmi. Sub escorta lor și precedați de două gardieni cu lanterne, el traversă pe jos scurta distanță care separa închisoarea St. Antoine de închisoarea episcopatului. Stradele, prin cari trebuia să treacă, erau cu totul deșerte, și după câteva minute ajunse la destinațiunea sa. La pofifța episcopatului, el se opri un moment și aruncă o privire întrebătoare în jurul său, ca și când ar fi fost în așteptarea vreunui semn sau printr’o sforțare mare să poate reuși a fugi, dar nici un sgomot nu rupse tăcerea, și escorta sa grăbindu’l de a înainta, el ridică din umeri cu supărare și intră în închisoare. După ce fu silit să-și pue costumul prisonierilor condamnați pe viață, fu condus într’o celulă. El va rămânea în această celulă până la moartea sa, sub simplul număr 1144. Această formă de pedeapsă nu mai are nevoe de comentarii. Din întâmplare advocații au dreptate când zic că decât pedeapsa cu moarte, este mult mai rea aceasta care i s’a dat, deoarece în acea întunecoasă celulă în care asasinul este închis, mintea sa ar trebui să fie prea resistentă ca să nu o peartă. El va avea întotdeauna, în fața ochilor săi, aparițiunea frumoasei sale victime, femeea pe care a ucis’o într’un mod atât de odios. Și în urechile sale nu va mai pătrunde nici un alt zgomot în întunecoasa și nesuferită închisoare decât suspinele cauzate de revoltătoarea sa faptă. El va regreta atunci fapta sa pe care a executat-o așa de repede, și pentru care nu va exista nici o expiațiune posibilă. «There are swift hous in lifestrong rushing ours, That do the work of tempest in their might 1» «Sunt ore grele în viață— ore grele și furtunoase pe cari le aduc vijeliile cu puterea lor!» Nici unul din demonii înmormântați nu mai pot avea vreo speranță în fundul inimei lor, nici acum și nici mai târziu. Aceasta nu este de loc o dorință creștinească, dar sentimentele bune și blânde pot deveni din cele mai rele la ideia că vechea lege mosaică n’a fost aplicată, și că Lucheni a scăpat de pedeapsa legei talionului a celor antici Fie actuala lui pedeapsă totdeauna așa de grozavă! Și acum în cripta bisericei Capuținilor zace împărăteasa alături de prea iubitul său fiu. Sicriul, în care a fost adusă din Elveția la Viena, a fost așezat într-un sarcofag de aur și argint, împodobit cu o cruce mare, cea de pe urmă pe care o va mai purta, alături de care era încadrată o mare și frumoasă ghirlandă de flori și de boboci, purtând pe dînsa următoarea inscripțiune: «Elisabeth Amalia Eugenia, Imperatrix Austriae et Regina Hungariae, Maximiliani Josephi et Ludovicae, Ducum in Bavaria.. Filia. Nota în Villa Possenhofen Die XXIV. Mensis Decembris, Anni MDCCCXXXVII. Nupta Francisco-Josepho I. Imperatori Vindobonae in XXIV. M. Aprilis A.MDCCCIV. Coronata Regina Budae Die VIII M. lunii A. MDCCCLXVII. Denata Genevae Die X. M. Septembris A. MDCCCXCVIII. H. V. E». ~ Sfîrșit V