Universul, octombrie 1900 (Anul 18, nr. 270-300)

1900-10-14 / nr. 283

Biserica Sf. Spiridon din București.­­Vezi expl.­­ se Calendar pe anul 1900 Ortodox Vineri, 18 Octombrie. — S­u­­­muo. Carp și Papii Ca toile Vineri, 28 Octombrie.—Evarist Soarele răsare 6.29; apune 4.59 București, 13 Octombrie. 32C0N031II Vînt aspru, dar sănătos, fu­gă prin toate ministerele, șefii tuturor departamentelor stu­diază și socotesc cum să facă econ­omii­ și câte să facă în budgetele respective. Trebue să se facă economii! Aceasta e porunca pe care o dă situațiunea , și situațiunea e neînduplecată, poruncii sale trebue a să­ i se supună toți. Sunt ani de zile de când, regulat, fie­care partid în o­pozițiune se plângea pe rînd e creșterea fără măsură a cheltuielilor Statului. Dar tot așa de regulat aceleași par­tide au­ sporit cheltuielile când s'au aflat la cârmă. Era firesc să se întâmple așa. Dezvoltarea grăbită a țarei impunea sporirea chel­tuielilor ; în același timp însă, din cauza înlesnirei cu care se găseau­ ban! — erau­ mulți bari pe atunci în Europa...— guvernele erau împinse de partidele lor la­ cheltuieli exa­gerate, trecând dincolo de măsura necesității și a pute­­rei reale a țârei. In contra a­­cestor din urmă cheltueli ți­­>au opozițiunile, dar glasul oi nu era ascultat și când obțineau­ puterea faceau ace­eași greșală. Astă­zi nu mai sunt bani în Europa, nu mai sunt de­cât puțini bani, întreprinde­rile coloniale și un șir de răs­­boaie foarte costisitoare au sleit rezervele. Astă­zi, cu creditul cel mai solid, cu re­­lațiunile cele mai bune și cu capacitatea cea mai incontes­tabilă, nu găsești bani. Ni­meni, nici un guvern, nici un om de Stat, fie el cu stea în frunte, nu ar putea să con­tracteze un împrumut serios. In același timp belșugul re­coltelor, care a durat un șir lung de ani făcând pe mulți să nu se mai gândească la ziua de mâine, a dispărut. Celor șapte vaci grase au ur­mat vacile slabe. Situațiunea aceasta ne strin­ge ca un clește formidabil, și, dacă nu vrem să ne fă­­rîmăm, trebue să ne subțiem. Strînsorii acesteia, extern de dureroasă. Îi datorim că— de unde până aci un partid cerea economii, iar cel­ l’alt împingea guvernul la risipă -astă­zi amândouă partidele strigă într’un glas, economii! economii! E foarte îmbucurător a­­ceasta, căci mult păgubitoa­re și demoralizatoare ara ri­sipa de până acum. Nu putea să nu se amă­rască și să nu se revolte cu­getul omului serios, care cu­noaște asprimea muncel de toată ziua a poporului, când vedea cum se risipesc sume însemnate pentru satisfacerea lăcomiei unora, sub pretextul unor pretinse trebuinți ale Statului. Și, pe când pe de o parte se risipea cu mână lar­gă, pe de altă parte satisfa­cerea unor trebuin­țe reale era amânată, dacă nu chiar îm­piedecată. Mulțumită acordului dintre cele două partide, asupra a­­cestul punct, gospodăria Sta­tului va putea fi în­f­nătoșită și moralizată; și va putea croi un nou drum, pe care să propășim temeinic, fără luxuri orbitoare, dar cu tre­buințele sănătoase acute. Operațiunea aceasta nu se va face fără oare­care durere, dar cu atât va folosi mai mult. O CUGETARE PE ZI Un dușman bătut nu e încă biruit. .elissr Din Austro-Ungaria (Coresp. part. a ziar. UNIVERSUL­ Viena, 10 Octombrie. Situația politică Deși până la alegerile parla­mentare mai este încă multă vre­me, totuși între partidele fostei majorități a dreptei sau început tratative în vederea viitoarei formațiuni politice ln Reichs­­rab­. După cum anunță ziarele cehe, representanții acelor grupuri, cari după disolvarea vechiului partid «al dreptei», s’au unit în­­tr’o legătură mai strânsă, se află acum presenți în Viena. Comi­tetul executiv al marilor pro­prietari feudali, a chemat pe mai mulți partizani ca să ia parte la conferințele comune. Se va discuta în prima linie consolidarea raporturilor de până acum între numitele grupuri, precum și m­otica ce o va urma noua uniune a partidelor din dreapta în viitorul parlament. Ziarele cehe se ocupă cu de­­amănuntul și cu alcătuirea pre­­sidiului viitorului Reichsrab­, zi­când că președinte va fi baronul Ludwigstorff,din partidul feudal. Toate partidele politice se pre­gătesc pentru alegerile viitoare parlamentare. Co­mjoara regelui Atila Ziarele maghiare spun că de cât­va timp între populația din Alföld s’a răspândit faima că niște țărani au descoperit comoara re­gelui hunilor Atila, despre care se zice că ar fi îngropată pe țăr­mul rîului Tisza și s’ar compune din numeroase obiecte de aur. Acum vre-o două săptămâni veni un țăran la reprezentantul bisericei din St. Miklós. Korniss și-î oferi spre vînzare comoara lui Atila. Korniss însă nu vor să facă cumpărătoarea singur ci se asocia cu alte trei persoane. Toți patru plecară după aceea la Bu­d­­pesta, pentru ca să închee contractul la un nota de acolo. Din întâmplare petiția din Bu­dapesta află despre această afa­cere misterioasă. In credința că este vorba despre un furt de o­­biecte, săvârșit în străinătate, un comisar de la siguranță a fost trimis la Seghedin, ca să facă cercetări. El a constatat că este o tragere pe sfoară a țăranilor, o companie, ai cărei membrii do­miciliază la Zeata >, Seghedin, unde vinde obiecte de metal au­rite, ca brățare, vase, inele, pa­hare, zicând că e aur curat și provin din faimoasa comoară a regelui Atila. Poliția din Seghedin și Zența a arestat deja mai multe per­soane. Un florin d­e argint Înghițit O bravură originală a mani­festat, Dumineca trecută săcătu­șui Carol Mauser într’un birt din Rossau. Provocat de scama­toriile unui prestidigitator el pa­­rcă că va înghiți un florin de argint în prezența tuturor muș­teriilor. Nimeni n­u voia să-l creadă, până când într’adevăr Mauser înghiți florinul de ar­gint. Deja scurt timp după aceea se manifestară efectele monedei, de­oare­ce Mauser simți dureri de stomac atât de atroce în­cât tre­bui să se trimită după ajutor medical. El fu transportat la spi­tal. Aici va fi supus la o cură de mai multe zile până când va scăpa de acea monedă mare de argint. Asemenea fapte pot doveni primejdioase. Ast­fel adesea ori se întâmplă că monedele, cari au un diametru mai mare, se opresc în gât și provoacă asfixie. Mai cu seamă copiii obiciniesc să înghită monede, fapt, care de a­lte ori are urmări fur­ate. O profesoară de limba engleză O familie de frunte din a­­cest oraș, foarte cunoscută, cău­tă pentru un copil o guvernantă ca să-l învețe limba engleză. Stă­pâna casei scrise cu e? d-șoare C. M. care se recomandă pen­tru această profesiune într-un ziar mare din Capitală. Era la am­iază când d-șoara C. M. se anunță servitoarei. Soția, soțul, și copilul erau în salon, când d-șoara G. M. intră. Ea tresări când privi pe stăpânul casei și nu rosti nici o vorbă. Dar și soțul era în cea mai mare perplesitate. Profesoara, fără sa zică nici o vorbă, părăsi casa. Faptul acesta se explică, când aflăm că «d-șoara» C. M. a fost prima soție a acestui bărbat, de care se divorțase acum câți­va ani. Ea își reluă numele ei de fată și a doua soție, fără să pre­­simtă nimic, scrise celei dintâi, care de asemenea, fără să știe, intră în locuința fostului ei băr­bat, căsătorit din nou. Această istorie autentică poate servi ca subiect pentru un rom, sau pentru o dramă. Halos. Credințe populare Praznicul Cercetând istoricul credințelor omenirei despre pomeni și praz­nice, vedem că, toate acestea își au origina într’un vechiu ospăț mortuar, iar acesta ia început o simplă dare de merinde la groapa mortului. Min­tea omului primitiv îndată ce ajunge la i­­deea de suflet și-l închipue pe acesta cu aceleași cerințe pe cari le are omul in viață. Mai mult, el crede sufletele a­tot­puternice și parte răzbunătoare, dacă nu li se poartă grijile cuvenite. Ru­dele și în special fiii sunt datori a purta de grije morților. In viață omul are nevoe de haine, mâncare și băutură, deci aceleași nevoi trebue să le aibă și după moarte. Acestea se văd de mi­nune la unele triburi din Africa ; rudele pun mâncările pe mor­minte, crezând că sufletele mor­ților și ale sclavilor cari au fost jertfiți, ies și mănâncă. Alte tri­buri de la nordul Indiei, după ce îngroapă mortul, vin la mor­­mînt rudele și prietenii cu mân­­care și băutură cât pentru un om și, adresându-se mortului, zic : «Bea și mănâncă, de acum n’o să mai fii între noi, la tine nu vom mai veni, nici tu să nu vin la noi». Aci trebue să spunem că de la o vreme se naște în o­­menire o frică de sufletele mor­ților și fac toate chipurile ca ele să nu se mai întoarcă în lume ; de aceea le aduc jertfe și daruri. Chinezii păstrează îndelung timp cadavrul părintelui și pun lângă el mâncare ca și cum ar fi vie. Egiptenii puneau mâncare și bău­tură lângă mort. Asemenea obi­ceiuri se găsim la toate popoa­rele primitive. In toată Europa, cu tot creș­­tinismul, s’au păstrat până târ­­ziu ospețele sau praznicele fune­rare. La moartea lui Ludovic al XIV-lea se păstra încă următo­rul rit Timp de 40 de zile, de la îngropare, se da regelui mort mâncare după toate ceremoniile din viață. Spaniolii pun pe mor­­mîntul mortului în fie­care an pâine și vin. Multă vreme se bănuia creștinilor primitivi că ei, ca și gentilii vechi, jertfesc mân­care și vin pe mormintele mor­­iîor. Slavii și bulgarii obie­nuesc și azi ca, la anumite zile ale anu­lui, să ducă mâncare și băutură la mormînt. Aci aștern basmale roșii pe mormînt, mănâncă și beau, pomenind mereu morții și împărțind la rude și prieteni mâncările care placeau mortului. Dacă mortul era cam băutor, atunci împărțesc vodka strigând: «Aibă parte de împărăția ceru­lui , îi plăcea să bea». Cu toată întemeierea creștinis­mului, din primele veacuri se poate vedea că popoarele nu în­cetaseră un moment de a-și ur­ma obiceiurile de praznice. Pă­rinții bisericei învinuise mereu zicând că mai toți creștinii păs­trează obiceiurile gentililor, de vreme ce voesc să înduplece su­fletele morților cu praznice. A­­ceste observații, zice TsiMor, ar fi încă la locul lor și azi după 15 veacuri. In Italia este ziua morților, o aniversare care se găsește mai la toate popoarele, in care se bea și se mănâncă în onoarea morților. Chiar la Paris, în unele clase sociale este cre­dința că morții vin la anumite zile de se împărtășesc din mân­cările viilor, in Bretania piatra mormîntală are o gropioi­a unde rudele la anumită zi toarnă o cazma de lapte, plângând și ru­­gându-se !n sufletele morților. In Anglia sunt urme de ospețe funerare ori praznice. După în­­mormîntare țăranii merg la casa mortului și cer o prăjitură nu­mită prăjitură pentru parastasul sufletului. La Slavi se duce în talere priű fiert cu miere și se pune pe pieptul mortului. Din cele spuse se vede că origina praznicului vine din credința că sufletul mănâncă și bea, iar da­toria celor vin e de a purta gri­je de nevoile sufletelor părinților, căci alt­fel aceștia din bine-făcă­­toare pot ajunge rău­-făcătoare. Cu toate acestea Ovidiu încă începe a ataca puțin aceste cre­dințe, când zice: Sufletele cer foarte puțin ; e­­vlavia înlocuește darurile boga­te ; pe malurile Stixului nu sunt zei mâncăcioși, ei se mulțumesc cu coroane, flori, grâu și puțină pâine muiată în vin ; nu-i oprit de dat mai mult, dar sufletele se mulțumesc și cu atâta. In alt articol vom vedea, ce­ î­și pe însemnătate are praznicul la Români. Sofia Nădejde. Biserica Sf. Spiridon — Vezi ilustrația — Gravura noastră înfățișează bi­serica Sf. Spiridon din Bucu­rești, care a fost zidită la 1765 de către Scarlat Vodă Ghica, și e una din cele mai frumoase bi­serici din Capitală. Ea a fost înzestrată de la în­ceput cu multe venituri: moșia Rușilor-de-Vede, case în Rușii­­de-Vede; vama de la peștele bălților în Romanațî; taxa oilor cari pășteau în munții Mehedin­­țlor; moșie în Ialomița, etc. După 1765 i s’a mai zis și monostirea Banului Mare, adică a lui Dumitrache Ghica, și i s’a mai zis și biserica Ghiculeștilor din laturea Bucureștilor. Orașul nu ajunsese până acolo la 1776 Aci e îngropat trupul fără cap al lui Constantin-Vodă Hanger- UîL, după ce stătuse multă vre­me aruncat afară pe zăpadă, în Curtea Domnească de pe podul Mogoșoaei, avem, ar fi șters din viață, dacă în general,—chestia trebuie pri­vită din punct de vedere princi­­pial,—femeea s-ar coborî­­n pul­berea de pe stradă și ar trebui să se lupte pentru existență ca și bărbatul. Pe brațe trebue să poarte bărbatul pe fem­ee, dar și ea să-l însenineze când vine a­­casă de la munca istovitoare a zilei. Sunt de părere că se nimicește baza fundamentala a eticei fami­liei și prin aceasta întreaga viață a noastră socială și de Stat, dacă femeea s'ar dedica ca și băr­batul vieții publice și câștigului. Cine să crească copiii? Aceștia vor fi dați la pensioane, prin ceea ce s’ar nimici sanctuarul vieții familiare. Nici nu voesc să discut dacă studiul medicinei este potrivit pentru femei. Recunosc bucuros că între femei ar fi o serie de bune doctorese, tot ast­fel după cum și între bărbați sunt me­dici râi. Prin aceasta nu se va aduce însă nici un folos medi­cinal, căci în general avem me­dici destui. Dacă femeea intră în viața pu­blică, luând o carieră de specia­litate, atunci trebue să se pro­cedeze în mod cu totul princi­­piar. Atunci femeea nu numai că trebue să fie lăsată la toate stu­diile, ci să poată intra și în func­țiunile Statului, să aleagă și să fie aleasă pentru Parlament. In cazul acesta trebue însă să facă și serviciu militar. Aut-ant. Sau să meargă pe urmele ce i­­e-a indicat natura sau totul trebue să fie răsturnat din temelie. Cu deosebire sunt eui un ad­versar neîmpăcat al faptului ca fetele să ia parte la cursurile de clinică și mărturisesc că m’așî simți ofensat în sentimentul m­eu, când ași vedea între ascultători pe fiica mea. Dacă Statul are nevoe de me­­dicî-femei, atunci să înființeze alte școale speciale, exclusiv pentru ele». Olimpia. Din Istoria Secolului XIX 13 Octombrie (1860) Francezii, după ce au bătut pe Chinezi, intră victorioși în Pe­king. CRONICI FEMENINE Profesorul doctor Nothnagel despre studiul femeilor Se știe că celebrul profesor de clinică de la Universitatea din Viena, dr. Nothnagel, n’a voit să înceapă cursul până când u­­nica studentă, care era de față, n’a părăsit sala. Prin aceasta el s­a declarat contrar studiului fe­meilor la medicină. Intr’o convorbire, pe care Noth­nagel a avut-o cu un­ medic distins din Budapesta, și-a justi­ficat ast­fel punctul său de ve­dere : «Recunosc,—zise Nothnagel,— motivele cari au provocat așa zisa mișcare femenină și studiul fe­meilor. Trebue să se ia măsuri legislative pentru existența acelor femei, cari rămân nemăritate. Eu sunt necondiționat pentru ins­trucțiunea fetelor, ele trebue să urmeze același curs de studiu ca și băeții; dar pe cât sunt de ne­condiționat pentru desvoltarea spirituală a femeei, pe atât sunt de contrar ca femeea să urmeze un studiu de specialitate, pentru câștig, adică un studiu pentru pâine. Pentru mine, femeea stă foarte sus ; ea este aceea care ne înseninează existența. Restul de poesie și de idealism ce­l mai UN PROVERB PE ZI Cap înțelept, gură ’nobilă. (Francez). Mond cabinet spaniol O știre telegrafică ne-a anun­țat zilele trecute încetarea crizei ministeriale din Spania și forma­rea noului cabinet sub preșiden­­ția generalului Azcarraga. Despre preludiul acestei crize, ziarul berlinez «Vossische Zei­tung» primește din Madrid ur­mătoarea corespondență: «Ministrul lucrărilor publice Gasset a atacat cu violență în zia­rul său «Imparcial» și ministrul de interne în Camera deputați­lor, pe generalul Weyler, în tim­pul când acesta era guvernator general în insula Cuba. «Acum ministrul de resbel, ge­neralul Linares, fără să mai în­trebe pe co­legii săi, a numit pe generalul Weyler căpitan gene­ral al Madridului. «Primul ministru Silveția a fost destul de miop, ca să-și dea consimțimântul. Miniștrii Dato și Gasset, indignați din causa a­­ceasta, și-au dat demisia. In za­dar se încerca Silvella să aplane­ze lucrurile, promițând că de aci înainte va face numirile în per­sonalul superior, numai după ce va lua avisul colegilor săi. Gasset și Dato declarară că constituția a fost violată, căci dacă fie­care ministru lucrează după capul său, nu mai este nevoe de prim­­ministru și că Silvella a călcat constituția. * In urma aceasta au demisionat colectiv amicii lui Gasset și Dato, între cari directorul general al poștelor, al agriculturei și pri­marul Madridului. Silvella, vă­zând că situația cabinetului e sdruncinată, a prezintat reginei­­regente demisia întregului cabi­net, care a fost primită. Situația era foarte gravă, de­oare­ce șe­ful liberalilor, Sagasta, nu putea veni la putere, de­oare­ce pe de o parte combătuse căsătoria prin­cipesei de Asturia cu contele de Caserta, iar pe de altă parte nu avea majoritate în Parlament. Ast­fel s-a format noul cabinet sub președinția generalului Az­carraga, unul dintre fruntașii partidului conservator­. CRONICA ȘARLATANUL După B. de Rosen Ea mai putea trăi numai în­tr’un aer îmbălsămat și cald, ț­in­tul aspru de nord i-ar fi pricinuit moartea. Ea se odihnește într’un foto- EÜ, așezat între verdeață, de un­de putea privi valurile mării. Cât de frumoasă este ea ! Fața ei e pa­lidă și drăgălașă, părul blond și ondulat, ochii albaștri. Buzele printre cari străluceau dinții albi ca zăpada erau făcute pentru zâmbete și sărutare, acum însă erau livide. Așa era Dora. Ea șopti: — Cât de neînduplecat este el! Este adevărat, că încăpățîna­­rea mea îi este insuportabilă, dar Rudolf nu trebuia să se supere atât de rea pe mine și să nu mai vină. El știe că sunt bolna­vă și că bolnavii sunt caprițioși. Nu, nu­­ el nu mă iubește­­. Dora începu să plângă. Vor­bele acestea priveau pe logod­nicul ei, care -e depărtase de lângă dînsa. Mai înainte fusese foc și pază din cauza iubirei. Dora era unica fiică a banche­rului Treuberg, care era consi­derat în reședință ca om bogat, in saloanele căruia își da întâl­nire lumea artistică și financiară. Punctul de atracțiune al pe­trecerilor era Dora.­­Tatăl ei era văduv. După nașterea Dorei, mama ei închisese ochii pentru tot­dea­una. Dragostea tatălui se concentra asupra unicei sale fiice, pe care o îngrijia ca pe ochii din cap și se bucură mult când văzu că ea iubește pe Rudolf. Căsătoria avea să se facă după ce medicii vor fi vindecat pe Dora de o ușoară boală. * » * Sus în apartamentele luxoase Dora glumea cu iubitul ei logod­nic, jos în cabinetul de lucru sta bancherul. Ochii îi erau turburi, iar pe frunte îi curgeau mari picături de sudoare. Degetele sale strân­­geau cu nervositate câte­va do­cumente. — Da, bogat, sunt foarte bo­gat, și Dora va primi o zestre mare, zise el cu voce agitată și rîzând nervos. Așa credea lumea și tot așa crede și scumpa mea copilă. Cât de îngrozitoare va fi pentru Dora decepțiunea. Ea nu trebue să fie nefericită ! Voia încerca până la extrem. Da, bancherul era ruinat, și fiica lui grav bolnavă. Medicul îi recomandă să o ducă la su­dul Franței. Dora nu știa nimic, ci vorbea despre căsătorie, de­și era aproape de moarte. Rudolf aflând starea gravă în care se afla averea bancherului căută ceartă cu Dora și o părăsi fără ca ea să știe adevăratul motiv. Bancherul suferea mult, vă­zând că copila sa se apropie din zi în zi de moarte. Ea însă își făcea planuri strălucite pentru viitor, iar tatăl ei asculta cu zimbetul pe buze și cu inima sângerândă. Bancherul aștepta sfîrșitul fatal și apoi—putea să vină falimen­tul. El știa că e un șarlatan dar când privea în ochii albaștri ai fiicei sale muribunde, uita crima sa. Pe pernele albe se odihnea capul Dorei, încadrat de părul auriu, ce cădea în bucle. Lângă ea sta o călugăriță, iar tatăl ei în genunchi săruta mânile copi­lei, pe cari le strângea cu atâta putere, ca și când ar fi vrut să o scape ea să nu cadă în veci­nica noapte. — Tată, șopti ea, știa că tre­bue să te părăsesc ! Mama și eu te vom aștepta în Rai, unde se duc toți drepții. — Da, ceî drepți ! Bancherul plângea ca un copil. Dar... El voia să zică : Pentru criminal, cerul e închis ! Dar nu rosti vor­bele acestea, voia să fie în fața Dorei om fără pată. De-odată tresări plin de spaimă. Afară se auziră voci pline de bruschetă. — Poate e Rudolf... Treuberg nu ascultă șoaptele muribundei,ci alergă afara. Acolo se aflau trei domni în haine ne­gre. Unul ținea în mână eșarfa tricoloră, ca semn al oficiului său de comisar al poliției fran­ceze. — In urma cererei telegrafice, le Treuberg, trebue să te a­restez ca șarlatan și falsificator de polițe. — Te rog, zise banefierul tre­murând, dă-mî timp, până riind copila mea... — Tată­l tată ! răsună din ca­meră. Tatăl alergă la patul fiiceî sale, încă odată -i privi ea și zîmbi cu blândeță. După aceea trăsu­rile feței devenită din ce în ea tot mai aspre. Vălul morții se lăsase pe ochii ei. Sărmana Dora î și dăduse sufletul... Bancherul băgă mâna în bu­zunar și scoase un revolver. După aceea se duse la ușă, pe pragul căreia se aflau polițiștii. El le predă revolverul, zicând cu voce hotârîtă: — Luați-me, voesc să espiez crima. Com­enții. Știri din străinátate — Prin poștă — D­upă un raport făcut de către agenții ruși aflători în Serbia, ex-regele Milan—care e foarte supărat mai ales fiind­că a fost destituit din funcția de coman­dant șef al armatei sârbești,— pregătește cu ajutorul numeroși­lor săi amici din armată, o lo­vitură de Stat destinată să de­troneze în curînd pe regele A­­lexandru și pe regina Dragina. Ziarul rusesc «Viedomosti», comentând această știre, speră că, mulțumită vigilenței guver­nului rus, protectorul lui Ale­xandru contra lui Milan și contra Austriei, această lovitură de Stat nu va reuși. * * * Generalul André, ministrul de războiu al Franței, a pregătit un proeot de lege prin care în timp de pace se desființează consi­liile de războiu, și militarii cul­­pabili vor fi judecați de tribuna­lele civile. O telegramă din Paris primită de «Politische Correspondenz», confirmă în mod oficial știrea că­ guvernul francez va prezenta un proces de amnistie în afacerea Dreyfus, care se va extinde asu­pra tuturor condamnaților în le­gătură cu aceasta.­­ O telegramă din Lipsea anunța că deputații din Reichstagul german, reprezentanți ai Statelor turingice, vor cere guvernului ca să oprească imigrarea în masă a lucrătorilor ruși și austriaci. * * » Societatea geografică din Vie­­na a ales în unanimitate pe du­cele de Abruzzi membru onori­fic al ei, pentru meritele mari ale sale pe terenul geografic. * * * *'Regina Victoria a Englitezei a făcut cadou regelui Menelik douî câini de rasa fox terrier. Aceste animale se cumpără pe un pre­ț foarte mare. Ele se folosesc mai cu seamă la vînătorile de mai­muțe și de antilope. * * * Din Komotau, de lângă Praga, se anunță că în Seestadt au avut loc Marii încăerări între mineri și jandarmerie. Pe când jandar­mii voiau să aresteze pe două mineri cari faceau sgomot pe strade, un alt miner anume To­­maschek, în fruntea a 80 de mineri, au atacat pe jandarmi. * * 18 Un foc de revolver de JULES MARY PARTEA A DOUA ! Când era vorba de interesul justiției, consimțise să aibă a face cu Francisc Hormais, însă la pe­treceri nu voia așa. Dînsul declinase politeța gene­ralului iar acesta nu mai conta pe prezența lui. Curiositatea acelora cari aștep­tau vr’o indiscrețiune de la Dam­­pierre sau de la Francisc, re­ntase zadarnică. Judecătorul de instrucție re­ntase nepătruns , declară numai că afacerea lui Toma Shoi­, în loc să vie luna următoare la Curtea cu jurați, avea să fie a­­mânată pentru a doua sesiune, ceea ce nu era nici o noutate, de­oare­ce toți prevedeau așa ceva. Cât despre Francisc, el se mul­țumi se respundă: — D-na Gonsolip e nebună, cu adevărat nebuni isbuti-vom s’o vindecăm ? Nu știți­ întrebați în privința aceasta pe confratele meu Magnabat. Dînsul are mai multă experiența și mai multă autoritate de­cât mine. Se poate ca să’și fi făcut vr’o opiniune pe care nu mi-a comunicat-o. Era dintr’o parte și din alta un fel de refuz d’a se satisface curiositățile; oamenii înțeleseră curând aceasta și nu mai între­bară nimic. După prânz­, trecură toți în salon. Generalul, care de câte­va mo­mente vorbia cu Lui­sen, se des­părți d’o dată de dînsul zicând : — Am o datorie de împlinit. — Care anume ? întrebă Fran­cisc mirat. — Am promis d-lui Dam­­pierre, care iubește pe sora ta, să-î procur o întrevorbire cu dînsa. Francisc făcu o mișcare și în­trebă iar cu o voce schimbată : — Dar Suzana îl iubește ? — Nu cred. Generalul porni înainte fără să observe tulburarea în care se afla Francisc, însă nu putu să a­­jungă imediat la Suzana care se afla atunci într-un alt salon. Niș­te prieteni îl opriră pentru un moment. Francisc, care urmăra din o­­■j­ai pe general, observă acest in­cident și, ca și cum ar fi luat, d’o­dată o mare bolorîre, ieși din salon și se duse să găsească pe sora sa. — Suzano, zise "însul tinerei fete care se afla singură în acel moment, am a­țî vorbi. Dînsa ’1 privi mirată, cam în­­grijată. — Vorbește, frate mare, ce ai a’mi spune, pare îngrijat, tur­burat. Dînsul stătea la îndoială, însă asta nu ținu mult. — Ceea ce am a’țî cere e grav. — Ce e oare ? mă sperii ? — Fac roü de te sperii, zise dînsul încercându-se să zâmbea­scă- Vreau să-ți vorbesc despre un capriciu din parte-mii. «Acuși o să vie tatăl nostru la tine. — Tatăl nostru ? — Da, și o să­­ spună că d. Dampierre te iubește, scumpă Suzano, și o să te roage ca să acorzi magistratului convor­­birea pe care o să ți-o ceară. — Dar convorbirea aceasta e zadarnică. — Zadarnică pentru că tu nu iubeau­ pe d. Dampierre nu e adevărat ? — Cu adevărat nu ’l iubesc. — Tatăl nostru de care nu m’a­­scund întru nimic, trebue să știe asta. Prin urmare... — Tatăl nostru vrea ca să ai o explicație sinceră în această privință cu d. Dampierre și să ’î i ai orî­ pe nădejde... — Am să fac asta. Francisc stătu din nou la în­doială apoi zise iar: — Nu, zise dînsul încet ca și cum ar 8 comis o faptă rea, nu trebue să ’î distrugi ori­ce spe­ranță. Asta voiam să ’ți cer, acesta e capriciul de care ’ți vorbii. Suzana se uită lung în ochii fratelui său. Se încerca să ’î pătrundă gân­dul, să ghicească motivul care ’i dicta aceste cuvinte ciudate. Francisc îi susținu privirea și repetă . — Trebue, neapărat. — Cu toate astea, dacă refuz. — Nu poți să refuzi de­oare­ce te rog eü.. — Tu trebue să fi având vr’un motiv foarte grav pentru ea să ’mi faci așa rugăminte. — In adevăr, foarte grav. — Am dreptul să’l cunosc. — Da, ai dreptul acesta. Insă nu ți-i pot spune, cel puțin a­­cum , dă’mî timp de gândire. — Așa­dar îmi dai sfatul a­­cesta fără si te fi gândit ? N’am tu încredere în mine? Nu sunt eu destul de serioasă pentru ca să m­i se încredințeze un secret ? — Nu stărui, Suzano, zise tî­­nărul adânc emoționat de îndo­­iala surorei sale, îmi ceri să am încredere în tine. Ei bine, de ce n’ar avea tu încredere în mine ? — Dar dacă eu iubesc pe un altul ? — Pe cine? — Cum, nu e foarte natural ca eu să iubesc pe cine­va?Nu vrea tata să mă mărite? — Atunci ar fi o mare neno­­rocire. — Nu, de­loc, dacă tata apro­bă alegerea mea. — Iți mai spun că ar fi o ne­norocire dacă ai iubi pe cine­va, de­oare­ce ar trebui neapărat să uiți pe acel om. — Nu te înțeleg. — încă odată îți repet că nu pot să’țî spun acum mai mult ; d. Dampierre o să vie acum. E­ e un om de onoare­­ n­’o să-țî spună nimic din ceea ce nu se cade a se spune unei tinere fete; te iubește. Lasâ-i o speranță. — Nu pot să te ascult. Dacă aș face ceea ce-mi ceri aș co­mite o cruzime zadarnică, o la­șitate. N’o să te ascult, Francisc. Tînerul se plecă spre dînsa. — Ascultă, zise dânsul, uite vine tata , sunt silit să plec de lângă tine. Să nu cum­­va să spui cum­va o vorbă din conver­sația aceasta. — Asta ți-o promit. .— Și când vei fi cu judecă­torul de instrucție să nu uiți ceea ce­ ți spun acum : e la mij­loc onoarea tatălui nostru și o­­noarea ta. Să nu uiți, scumpa mea Suzana. Și adăogă repede, încet, căci deja generalul era lângă dânșii . — Nu uita că e la mijloc viața mea. Generalul sosise , se opri îna­intea Suzanei, mirat de emoțiu­­nea în care o vedea. — E! bine, ce este ? întrebă dânsul, și de ce fuge Francisc ? Dânsa avu destul curaj pen­tru a zîmbi. — M’a certat, zise dânsa. — Drace I și pentru ce dom­nișoară ? Oare nu cum­va ai co­mis fără știrea mea vr’o gre­șeală mare ? — In adevăr, răspunse dînsa zîmbind, in vreme ce inima ’> svâcnia într’un mod dureros. — Pot să cunosc și eu acea­stă greșală și trebue oare să mă supăr ? — Francisc îmi făcea impu­tări că nu mă aflu în salon și m’a invitat să’mî îndeplinesc mai bine datoriile de stăpână de casă. Luă brațul tatălui său și fă­cură câți­va pași in tăcere. Din fericire, bătrînul, preo­cupat de ceea ce avea să zică, nu putea să observe paliditatea Su­zânei. Dînsul îi explică ceea ce știu deja cititorii noștrii ; îi vorbi despre dragostea d-lui Dampierre pentru dînsa și despre ceea ce se zisese între dînșii amândouă. Când dînsul termină, ea răs­punse : — Foarte bine, sunt prea sin­ceră și mai cu seama stimez prea mult pe d. Dampierre pen­tru ca să mă tem d’a intra cu dînsul în explicații așa de delicate. In acel moment, d. Dampierre oare căuta pe general și pe fiica lui, dete peste amândouă. Fu un moment de încurcătură între tînărul magistrat și Suzana. Aceasta din urmă își redo­­bîndi cumpătul înaintea lui și zise cu un mare cusagiu : I — Tata mi-a spus tot, d-le Dampierre, și eu îți voia răși­punde cu sinceritatea ce merüli demersul d-taie și onoarea ce bine-voește a ’mi face. Generalul îi lăsase singuri. Se aflau într’un colț al salonu­lui, tot acolo unde Francisc vor­bise cu Suzana. Toți dansaQ. Din când în când cine­va tra­versa salonul, arunca asupra lor o privire nepăsătoare și îeșia. D. Dampierre își amintea de cuvintele generalului. Se aștepta la o explicație din care inim­a sa avea să rămână sdrobită. Iar acum când avea lângă dîm­bul fața adorabilă a Suzanei, â‘, cărei ochi albaștri îl priveau cu o blândețe emoționată, li venea, să iasă repede din casă și s’o croiască de fugă. Prefera să plece, să n’o mai vadă de­cât să audă din gura ei aceste cuvinte crude: «Nu o iubesc». Tot­ d’o­dată în această oră su­premă înțelegea mai bine ca ori­când tot farmecul ce răspândei acea copilă în jurul ei. Fu între ei câte­va m­omenii de tăcere, care nu era însă pe­nibilă. Dacă ar fi ținut mai mul însă ar fi devenit în încurcături (Va arma)

Next