Universul, octombrie 1900 (Anul 18, nr. 270-300)
1900-10-14 / nr. 283
Biserica Sf. Spiridon din București.Vezi expl. se Calendar pe anul 1900 Ortodox Vineri, 18 Octombrie. — Sumuo. Carp și Papii Ca toile Vineri, 28 Octombrie.—Evarist Soarele răsare 6.29; apune 4.59 București, 13 Octombrie. 32C0N031II Vînt aspru, dar sănătos, fugă prin toate ministerele, șefii tuturor departamentelor studiază și socotesc cum să facă economii și câte să facă în budgetele respective. Trebue să se facă economii! Aceasta e porunca pe care o dă situațiunea , și situațiunea e neînduplecată, poruncii sale trebue a să i se supună toți. Sunt ani de zile de când, regulat, fiecare partid în opozițiune se plângea pe rînd e creșterea fără măsură a cheltuielilor Statului. Dar tot așa de regulat aceleași partide au sporit cheltuielile când s'au aflat la cârmă. Era firesc să se întâmple așa. Dezvoltarea grăbită a țarei impunea sporirea cheltuielilor ; în același timp însă, din cauza înlesnirei cu care se găseau ban! — erau mulți bari pe atunci în Europa...— guvernele erau împinse de partidele lor la cheltuieli exagerate, trecând dincolo de măsura necesității și a puterei reale a țârei. In contra acestor din urmă cheltueli ți>au opozițiunile, dar glasul oi nu era ascultat și când obțineau puterea faceau aceeași greșală. Astăzi nu mai sunt bani în Europa, nu mai sunt decât puțini bani, întreprinderile coloniale și un șir de răsboaie foarte costisitoare au sleit rezervele. Astăzi, cu creditul cel mai solid, cu relațiunile cele mai bune și cu capacitatea cea mai incontestabilă, nu găsești bani. Nimeni, nici un guvern, nici un om de Stat, fie el cu stea în frunte, nu ar putea să contracteze un împrumut serios. In același timp belșugul recoltelor, care a durat un șir lung de ani făcând pe mulți să nu se mai gândească la ziua de mâine, a dispărut. Celor șapte vaci grase au urmat vacile slabe. Situațiunea aceasta ne stringe ca un clește formidabil, și, dacă nu vrem să ne fărîmăm, trebue să ne subțiem. Strînsorii acesteia, extern de dureroasă. Îi datorim că— de unde până aci un partid cerea economii, iar cel l’alt împingea guvernul la risipă -astăzi amândouă partidele strigă într’un glas, economii! economii! E foarte îmbucurător aceasta, căci mult păgubitoare și demoralizatoare ara risipa de până acum. Nu putea să nu se amărască și să nu se revolte cugetul omului serios, care cunoaște asprimea muncel de toată ziua a poporului, când vedea cum se risipesc sume însemnate pentru satisfacerea lăcomiei unora, sub pretextul unor pretinse trebuinți ale Statului. Și, pe când pe de o parte se risipea cu mână largă, pe de altă parte satisfacerea unor trebuințe reale era amânată, dacă nu chiar împiedecată. Mulțumită acordului dintre cele două partide, asupra acestul punct, gospodăria Statului va putea fi înfnătoșită și moralizată; și va putea croi un nou drum, pe care să propășim temeinic, fără luxuri orbitoare, dar cu trebuințele sănătoase acute. Operațiunea aceasta nu se va face fără oarecare durere, dar cu atât va folosi mai mult. O CUGETARE PE ZI Un dușman bătut nu e încă biruit. .elissr Din Austro-Ungaria (Coresp. part. a ziar. UNIVERSUL Viena, 10 Octombrie. Situația politică Deși până la alegerile parlamentare mai este încă multă vreme, totuși între partidele fostei majorități a dreptei sau început tratative în vederea viitoarei formațiuni politice ln Reichsrab. După cum anunță ziarele cehe, representanții acelor grupuri, cari după disolvarea vechiului partid «al dreptei», s’au unit într’o legătură mai strânsă, se află acum presenți în Viena. Comitetul executiv al marilor proprietari feudali, a chemat pe mai mulți partizani ca să ia parte la conferințele comune. Se va discuta în prima linie consolidarea raporturilor de până acum între numitele grupuri, precum și motica ce o va urma noua uniune a partidelor din dreapta în viitorul parlament. Ziarele cehe se ocupă cu deamănuntul și cu alcătuirea presidiului viitorului Reichsrab, zicând că președinte va fi baronul Ludwigstorff,din partidul feudal. Toate partidele politice se pregătesc pentru alegerile viitoare parlamentare. Comjoara regelui Atila Ziarele maghiare spun că de câtva timp între populația din Alföld s’a răspândit faima că niște țărani au descoperit comoara regelui hunilor Atila, despre care se zice că ar fi îngropată pe țărmul rîului Tisza și s’ar compune din numeroase obiecte de aur. Acum vre-o două săptămâni veni un țăran la reprezentantul bisericei din St. Miklós. Korniss și-î oferi spre vînzare comoara lui Atila. Korniss însă nu vor să facă cumpărătoarea singur ci se asocia cu alte trei persoane. Toți patru plecară după aceea la Budpesta, pentru ca să închee contractul la un nota de acolo. Din întâmplare petiția din Budapesta află despre această afacere misterioasă. In credința că este vorba despre un furt de obiecte, săvârșit în străinătate, un comisar de la siguranță a fost trimis la Seghedin, ca să facă cercetări. El a constatat că este o tragere pe sfoară a țăranilor, o companie, ai cărei membrii domiciliază la Zeata >, Seghedin, unde vinde obiecte de metal aurite, ca brățare, vase, inele, pahare, zicând că e aur curat și provin din faimoasa comoară a regelui Atila. Poliția din Seghedin și Zența a arestat deja mai multe persoane. Un florin de argint Înghițit O bravură originală a manifestat, Dumineca trecută săcătușui Carol Mauser într’un birt din Rossau. Provocat de scamatoriile unui prestidigitator el parcă că va înghiți un florin de argint în prezența tuturor mușteriilor. Nimeni nu voia să-l creadă, până când într’adevăr Mauser înghiți florinul de argint. Deja scurt timp după aceea se manifestară efectele monedei, deoarece Mauser simți dureri de stomac atât de atroce încât trebui să se trimită după ajutor medical. El fu transportat la spital. Aici va fi supus la o cură de mai multe zile până când va scăpa de acea monedă mare de argint. Asemenea fapte pot doveni primejdioase. Astfel adesea ori se întâmplă că monedele, cari au un diametru mai mare, se opresc în gât și provoacă asfixie. Mai cu seamă copiii obiciniesc să înghită monede, fapt, care de alte ori are urmări furate. O profesoară de limba engleză O familie de frunte din acest oraș, foarte cunoscută, căută pentru un copil o guvernantă ca să-l învețe limba engleză. Stăpâna casei scrise cu e? d-șoare C. M. care se recomandă pentru această profesiune într-un ziar mare din Capitală. Era la amiază când d-șoara C. M. se anunță servitoarei. Soția, soțul, și copilul erau în salon, când d-șoara G. M. intră. Ea tresări când privi pe stăpânul casei și nu rosti nici o vorbă. Dar și soțul era în cea mai mare perplesitate. Profesoara, fără sa zică nici o vorbă, părăsi casa. Faptul acesta se explică, când aflăm că «d-șoara» C. M. a fost prima soție a acestui bărbat, de care se divorțase acum câțiva ani. Ea își reluă numele ei de fată și a doua soție, fără să presimtă nimic, scrise celei dintâi, care de asemenea, fără să știe, intră în locuința fostului ei bărbat, căsătorit din nou. Această istorie autentică poate servi ca subiect pentru un rom, sau pentru o dramă. Halos. Credințe populare Praznicul Cercetând istoricul credințelor omenirei despre pomeni și praznice, vedem că, toate acestea își au origina într’un vechiu ospăț mortuar, iar acesta ia început o simplă dare de merinde la groapa mortului. Mintea omului primitiv îndată ce ajunge la ideea de suflet și-l închipue pe acesta cu aceleași cerințe pe cari le are omul in viață. Mai mult, el crede sufletele atotputernice și parte răzbunătoare, dacă nu li se poartă grijile cuvenite. Rudele și în special fiii sunt datori a purta de grije morților. In viață omul are nevoe de haine, mâncare și băutură, deci aceleași nevoi trebue să le aibă și după moarte. Acestea se văd de minune la unele triburi din Africa ; rudele pun mâncările pe morminte, crezând că sufletele morților și ale sclavilor cari au fost jertfiți, ies și mănâncă. Alte triburi de la nordul Indiei, după ce îngroapă mortul, vin la mormînt rudele și prietenii cu mâncare și băutură cât pentru un om și, adresându-se mortului, zic : «Bea și mănâncă, de acum n’o să mai fii între noi, la tine nu vom mai veni, nici tu să nu vin la noi». Aci trebue să spunem că de la o vreme se naște în omenire o frică de sufletele morților și fac toate chipurile ca ele să nu se mai întoarcă în lume ; de aceea le aduc jertfe și daruri. Chinezii păstrează îndelung timp cadavrul părintelui și pun lângă el mâncare ca și cum ar fi vie. Egiptenii puneau mâncare și băutură lângă mort. Asemenea obiceiuri se găsim la toate popoarele primitive. In toată Europa, cu tot creștinismul, s’au păstrat până târziu ospețele sau praznicele funerare. La moartea lui Ludovic al XIV-lea se păstra încă următorul rit Timp de 40 de zile, de la îngropare, se da regelui mort mâncare după toate ceremoniile din viață. Spaniolii pun pe mormîntul mortului în fiecare an pâine și vin. Multă vreme se bănuia creștinilor primitivi că ei, ca și gentilii vechi, jertfesc mâncare și vin pe mormintele moriîor. Slavii și bulgarii obienuesc și azi ca, la anumite zile ale anului, să ducă mâncare și băutură la mormînt. Aci aștern basmale roșii pe mormînt, mănâncă și beau, pomenind mereu morții și împărțind la rude și prieteni mâncările care placeau mortului. Dacă mortul era cam băutor, atunci împărțesc vodka strigând: «Aibă parte de împărăția cerului , îi plăcea să bea». Cu toată întemeierea creștinismului, din primele veacuri se poate vedea că popoarele nu încetaseră un moment de a-și urma obiceiurile de praznice. Părinții bisericei învinuise mereu zicând că mai toți creștinii păstrează obiceiurile gentililor, de vreme ce voesc să înduplece sufletele morților cu praznice. Aceste observații, zice TsiMor, ar fi încă la locul lor și azi după 15 veacuri. In Italia este ziua morților, o aniversare care se găsește mai la toate popoarele, in care se bea și se mănâncă în onoarea morților. Chiar la Paris, în unele clase sociale este credința că morții vin la anumite zile de se împărtășesc din mâncările viilor, in Bretania piatra mormîntală are o gropioia unde rudele la anumită zi toarnă o cazma de lapte, plângând și rugându-se !n sufletele morților. In Anglia sunt urme de ospețe funerare ori praznice. După înmormîntare țăranii merg la casa mortului și cer o prăjitură numită prăjitură pentru parastasul sufletului. La Slavi se duce în talere priű fiert cu miere și se pune pe pieptul mortului. Din cele spuse se vede că origina praznicului vine din credința că sufletul mănâncă și bea, iar datoria celor vin e de a purta grije de nevoile sufletelor părinților, căci altfel aceștia din bine-făcătoare pot ajunge rău-făcătoare. Cu toate acestea Ovidiu încă începe a ataca puțin aceste credințe, când zice: Sufletele cer foarte puțin ; evlavia înlocuește darurile bogate ; pe malurile Stixului nu sunt zei mâncăcioși, ei se mulțumesc cu coroane, flori, grâu și puțină pâine muiată în vin ; nu-i oprit de dat mai mult, dar sufletele se mulțumesc și cu atâta. In alt articol vom vedea, ce își pe însemnătate are praznicul la Români. Sofia Nădejde. Biserica Sf. Spiridon — Vezi ilustrația — Gravura noastră înfățișează biserica Sf. Spiridon din București, care a fost zidită la 1765 de către Scarlat Vodă Ghica, și e una din cele mai frumoase biserici din Capitală. Ea a fost înzestrată de la început cu multe venituri: moșia Rușilor-de-Vede, case în Rușiide-Vede; vama de la peștele bălților în Romanațî; taxa oilor cari pășteau în munții Mehedințlor; moșie în Ialomița, etc. După 1765 i s’a mai zis și monostirea Banului Mare, adică a lui Dumitrache Ghica, și i s’a mai zis și biserica Ghiculeștilor din laturea Bucureștilor. Orașul nu ajunsese până acolo la 1776 Aci e îngropat trupul fără cap al lui Constantin-Vodă Hanger- UîL, după ce stătuse multă vreme aruncat afară pe zăpadă, în Curtea Domnească de pe podul Mogoșoaei, avem, ar fi șters din viață, dacă în general,—chestia trebuie privită din punct de vedere principial,—femeea s-ar coborîn pulberea de pe stradă și ar trebui să se lupte pentru existență ca și bărbatul. Pe brațe trebue să poarte bărbatul pe femee, dar și ea să-l însenineze când vine acasă de la munca istovitoare a zilei. Sunt de părere că se nimicește baza fundamentala a eticei familiei și prin aceasta întreaga viață a noastră socială și de Stat, dacă femeea s'ar dedica ca și bărbatul vieții publice și câștigului. Cine să crească copiii? Aceștia vor fi dați la pensioane, prin ceea ce s’ar nimici sanctuarul vieții familiare. Nici nu voesc să discut dacă studiul medicinei este potrivit pentru femei. Recunosc bucuros că între femei ar fi o serie de bune doctorese, tot astfel după cum și între bărbați sunt medici râi. Prin aceasta nu se va aduce însă nici un folos medicinal, căci în general avem medici destui. Dacă femeea intră în viața publică, luând o carieră de specialitate, atunci trebue să se procedeze în mod cu totul principiar. Atunci femeea nu numai că trebue să fie lăsată la toate studiile, ci să poată intra și în funcțiunile Statului, să aleagă și să fie aleasă pentru Parlament. In cazul acesta trebue însă să facă și serviciu militar. Aut-ant. Sau să meargă pe urmele ce ie-a indicat natura sau totul trebue să fie răsturnat din temelie. Cu deosebire sunt eui un adversar neîmpăcat al faptului ca fetele să ia parte la cursurile de clinică și mărturisesc că m’așî simți ofensat în sentimentul meu, când ași vedea între ascultători pe fiica mea. Dacă Statul are nevoe de medicî-femei, atunci să înființeze alte școale speciale, exclusiv pentru ele». Olimpia. Din Istoria Secolului XIX 13 Octombrie (1860) Francezii, după ce au bătut pe Chinezi, intră victorioși în Peking. CRONICI FEMENINE Profesorul doctor Nothnagel despre studiul femeilor Se știe că celebrul profesor de clinică de la Universitatea din Viena, dr. Nothnagel, n’a voit să înceapă cursul până când unica studentă, care era de față, n’a părăsit sala. Prin aceasta el sa declarat contrar studiului femeilor la medicină. Intr’o convorbire, pe care Nothnagel a avut-o cu un medic distins din Budapesta, și-a justificat astfel punctul său de vedere : «Recunosc,—zise Nothnagel,— motivele cari au provocat așa zisa mișcare femenină și studiul femeilor. Trebue să se ia măsuri legislative pentru existența acelor femei, cari rămân nemăritate. Eu sunt necondiționat pentru instrucțiunea fetelor, ele trebue să urmeze același curs de studiu ca și băeții; dar pe cât sunt de necondiționat pentru desvoltarea spirituală a femeei, pe atât sunt de contrar ca femeea să urmeze un studiu de specialitate, pentru câștig, adică un studiu pentru pâine. Pentru mine, femeea stă foarte sus ; ea este aceea care ne înseninează existența. Restul de poesie și de idealism cel mai UN PROVERB PE ZI Cap înțelept, gură ’nobilă. (Francez). Mond cabinet spaniol O știre telegrafică ne-a anunțat zilele trecute încetarea crizei ministeriale din Spania și formarea noului cabinet sub preșidenția generalului Azcarraga. Despre preludiul acestei crize, ziarul berlinez «Vossische Zeitung» primește din Madrid următoarea corespondență: «Ministrul lucrărilor publice Gasset a atacat cu violență în ziarul său «Imparcial» și ministrul de interne în Camera deputaților, pe generalul Weyler, în timpul când acesta era guvernator general în insula Cuba. «Acum ministrul de resbel, generalul Linares, fără să mai întrebe pe colegii săi, a numit pe generalul Weyler căpitan general al Madridului. «Primul ministru Silveția a fost destul de miop, ca să-și dea consimțimântul. Miniștrii Dato și Gasset, indignați din causa aceasta, și-au dat demisia. In zadar se încerca Silvella să aplaneze lucrurile, promițând că de aci înainte va face numirile în personalul superior, numai după ce va lua avisul colegilor săi. Gasset și Dato declarară că constituția a fost violată, căci dacă fiecare ministru lucrează după capul său, nu mai este nevoe de primministru și că Silvella a călcat constituția. * In urma aceasta au demisionat colectiv amicii lui Gasset și Dato, între cari directorul general al poștelor, al agriculturei și primarul Madridului. Silvella, văzând că situația cabinetului e sdruncinată, a prezintat regineiregente demisia întregului cabinet, care a fost primită. Situația era foarte gravă, deoarece șeful liberalilor, Sagasta, nu putea veni la putere, deoarece pe de o parte combătuse căsătoria principesei de Asturia cu contele de Caserta, iar pe de altă parte nu avea majoritate în Parlament. Astfel s-a format noul cabinet sub președinția generalului Azcarraga, unul dintre fruntașii partidului conservator. CRONICA ȘARLATANUL După B. de Rosen Ea mai putea trăi numai într’un aer îmbălsămat și cald, țintul aspru de nord i-ar fi pricinuit moartea. Ea se odihnește într’un foto- EÜ, așezat între verdeață, de unde putea privi valurile mării. Cât de frumoasă este ea ! Fața ei e palidă și drăgălașă, părul blond și ondulat, ochii albaștri. Buzele printre cari străluceau dinții albi ca zăpada erau făcute pentru zâmbete și sărutare, acum însă erau livide. Așa era Dora. Ea șopti: — Cât de neînduplecat este el! Este adevărat, că încăpățînarea mea îi este insuportabilă, dar Rudolf nu trebuia să se supere atât de rea pe mine și să nu mai vină. El știe că sunt bolnavă și că bolnavii sunt caprițioși. Nu, nu el nu mă iubește. Dora începu să plângă. Vorbele acestea priveau pe logodnicul ei, care -e depărtase de lângă dînsa. Mai înainte fusese foc și pază din cauza iubirei. Dora era unica fiică a bancherului Treuberg, care era considerat în reședință ca om bogat, in saloanele căruia își da întâlnire lumea artistică și financiară. Punctul de atracțiune al petrecerilor era Dora.Tatăl ei era văduv. După nașterea Dorei, mama ei închisese ochii pentru totdeauna. Dragostea tatălui se concentra asupra unicei sale fiice, pe care o îngrijia ca pe ochii din cap și se bucură mult când văzu că ea iubește pe Rudolf. Căsătoria avea să se facă după ce medicii vor fi vindecat pe Dora de o ușoară boală. * » * Sus în apartamentele luxoase Dora glumea cu iubitul ei logodnic, jos în cabinetul de lucru sta bancherul. Ochii îi erau turburi, iar pe frunte îi curgeau mari picături de sudoare. Degetele sale strângeau cu nervositate câteva documente. — Da, bogat, sunt foarte bogat, și Dora va primi o zestre mare, zise el cu voce agitată și rîzând nervos. Așa credea lumea și tot așa crede și scumpa mea copilă. Cât de îngrozitoare va fi pentru Dora decepțiunea. Ea nu trebue să fie nefericită ! Voia încerca până la extrem. Da, bancherul era ruinat, și fiica lui grav bolnavă. Medicul îi recomandă să o ducă la sudul Franței. Dora nu știa nimic, ci vorbea despre căsătorie, deși era aproape de moarte. Rudolf aflând starea gravă în care se afla averea bancherului căută ceartă cu Dora și o părăsi fără ca ea să știe adevăratul motiv. Bancherul suferea mult, văzând că copila sa se apropie din zi în zi de moarte. Ea însă își făcea planuri strălucite pentru viitor, iar tatăl ei asculta cu zimbetul pe buze și cu inima sângerândă. Bancherul aștepta sfîrșitul fatal și apoi—putea să vină falimentul. El știa că e un șarlatan dar când privea în ochii albaștri ai fiicei sale muribunde, uita crima sa. Pe pernele albe se odihnea capul Dorei, încadrat de părul auriu, ce cădea în bucle. Lângă ea sta o călugăriță, iar tatăl ei în genunchi săruta mânile copilei, pe cari le strângea cu atâta putere, ca și când ar fi vrut să o scape ea să nu cadă în vecinica noapte. — Tată, șopti ea, știa că trebue să te părăsesc ! Mama și eu te vom aștepta în Rai, unde se duc toți drepții. — Da, ceî drepți ! Bancherul plângea ca un copil. Dar... El voia să zică : Pentru criminal, cerul e închis ! Dar nu rosti vorbele acestea, voia să fie în fața Dorei om fără pată. De-odată tresări plin de spaimă. Afară se auziră voci pline de bruschetă. — Poate e Rudolf... Treuberg nu ascultă șoaptele muribundei,ci alergă afara. Acolo se aflau trei domni în haine negre. Unul ținea în mână eșarfa tricoloră, ca semn al oficiului său de comisar al poliției franceze. — In urma cererei telegrafice, le Treuberg, trebue să te arestez ca șarlatan și falsificator de polițe. — Te rog, zise banefierul tremurând, dă-mî timp, până riind copila mea... — Tatăl tată ! răsună din cameră. Tatăl alergă la patul fiiceî sale, încă odată -i privi ea și zîmbi cu blândeță. După aceea trăsurile feței devenită din ce în ea tot mai aspre. Vălul morții se lăsase pe ochii ei. Sărmana Dora î și dăduse sufletul... Bancherul băgă mâna în buzunar și scoase un revolver. După aceea se duse la ușă, pe pragul căreia se aflau polițiștii. El le predă revolverul, zicând cu voce hotârîtă: — Luați-me, voesc să espiez crima. Comenții. Știri din străinátate — Prin poștă — După un raport făcut de către agenții ruși aflători în Serbia, ex-regele Milan—care e foarte supărat mai ales fiindcă a fost destituit din funcția de comandant șef al armatei sârbești,— pregătește cu ajutorul numeroșilor săi amici din armată, o lovitură de Stat destinată să detroneze în curînd pe regele Alexandru și pe regina Dragina. Ziarul rusesc «Viedomosti», comentând această știre, speră că, mulțumită vigilenței guvernului rus, protectorul lui Alexandru contra lui Milan și contra Austriei, această lovitură de Stat nu va reuși. * * * Generalul André, ministrul de războiu al Franței, a pregătit un proeot de lege prin care în timp de pace se desființează consiliile de războiu, și militarii culpabili vor fi judecați de tribunalele civile. O telegramă din Paris primită de «Politische Correspondenz», confirmă în mod oficial știrea că guvernul francez va prezenta un proces de amnistie în afacerea Dreyfus, care se va extinde asupra tuturor condamnaților în legătură cu aceasta. O telegramă din Lipsea anunța că deputații din Reichstagul german, reprezentanți ai Statelor turingice, vor cere guvernului ca să oprească imigrarea în masă a lucrătorilor ruși și austriaci. * * » Societatea geografică din Viena a ales în unanimitate pe ducele de Abruzzi membru onorific al ei, pentru meritele mari ale sale pe terenul geografic. * * * *'Regina Victoria a Englitezei a făcut cadou regelui Menelik douî câini de rasa fox terrier. Aceste animale se cumpără pe un preț foarte mare. Ele se folosesc mai cu seamă la vînătorile de maimuțe și de antilope. * * * Din Komotau, de lângă Praga, se anunță că în Seestadt au avut loc Marii încăerări între mineri și jandarmerie. Pe când jandarmii voiau să aresteze pe două mineri cari faceau sgomot pe strade, un alt miner anume Tomaschek, în fruntea a 80 de mineri, au atacat pe jandarmi. * * 18 Un foc de revolver de JULES MARY PARTEA A DOUA ! Când era vorba de interesul justiției, consimțise să aibă a face cu Francisc Hormais, însă la petreceri nu voia așa. Dînsul declinase politeța generalului iar acesta nu mai conta pe prezența lui. Curiositatea acelora cari așteptau vr’o indiscrețiune de la Dampierre sau de la Francisc, rentase zadarnică. Judecătorul de instrucție rentase nepătruns , declară numai că afacerea lui Toma Shoi, în loc să vie luna următoare la Curtea cu jurați, avea să fie amânată pentru a doua sesiune, ceea ce nu era nici o noutate, deoarece toți prevedeau așa ceva. Cât despre Francisc, el se mulțumi se respundă: — D-na Gonsolip e nebună, cu adevărat nebuni isbuti-vom s’o vindecăm ? Nu știți întrebați în privința aceasta pe confratele meu Magnabat. Dînsul are mai multă experiența și mai multă autoritate decât mine. Se poate ca să’și fi făcut vr’o opiniune pe care nu mi-a comunicat-o. Era dintr’o parte și din alta un fel de refuz d’a se satisface curiositățile; oamenii înțeleseră curând aceasta și nu mai întrebară nimic. După prânz, trecură toți în salon. Generalul, care de câteva momente vorbia cu Luisen, se despărți d’o dată de dînsul zicând : — Am o datorie de împlinit. — Care anume ? întrebă Francisc mirat. — Am promis d-lui Dampierre, care iubește pe sora ta, să-î procur o întrevorbire cu dînsa. Francisc făcu o mișcare și întrebă iar cu o voce schimbată : — Dar Suzana îl iubește ? — Nu cred. Generalul porni înainte fără să observe tulburarea în care se afla Francisc, însă nu putu să ajungă imediat la Suzana care se afla atunci într-un alt salon. Niște prieteni îl opriră pentru un moment. Francisc, care urmăra din o■jai pe general, observă acest incident și, ca și cum ar fi luat, d’odată o mare bolorîre, ieși din salon și se duse să găsească pe sora sa. — Suzano, zise "însul tinerei fete care se afla singură în acel moment, am ațî vorbi. Dînsa ’1 privi mirată, cam îngrijată. — Vorbește, frate mare, ce ai a’mi spune, pare îngrijat, turburat. Dînsul stătea la îndoială, însă asta nu ținu mult. — Ceea ce am a’țî cere e grav. — Ce e oare ? mă sperii ? — Fac roü de te sperii, zise dînsul încercându-se să zâmbească- Vreau să-ți vorbesc despre un capriciu din parte-mii. «Acuși o să vie tatăl nostru la tine. — Tatăl nostru ? — Da, și o să spună că d. Dampierre te iubește, scumpă Suzano, și o să te roage ca să acorzi magistratului convorbirea pe care o să ți-o ceară. — Dar convorbirea aceasta e zadarnică. — Zadarnică pentru că tu nu iubeau pe d. Dampierre nu e adevărat ? — Cu adevărat nu ’l iubesc. — Tatăl nostru de care nu m’ascund întru nimic, trebue să știe asta. Prin urmare... — Tatăl nostru vrea ca să ai o explicație sinceră în această privință cu d. Dampierre și să ’î i ai orî pe nădejde... — Am să fac asta. Francisc stătu din nou la îndoială apoi zise iar: — Nu, zise dînsul încet ca și cum ar 8 comis o faptă rea, nu trebue să ’î distrugi orice speranță. Asta voiam să ’ți cer, acesta e capriciul de care ’ți vorbii. Suzana se uită lung în ochii fratelui său. Se încerca să ’î pătrundă gândul, să ghicească motivul care ’i dicta aceste cuvinte ciudate. Francisc îi susținu privirea și repetă . — Trebue, neapărat. — Cu toate astea, dacă refuz. — Nu poți să refuzi deoarece te rog eü.. — Tu trebue să fi având vr’un motiv foarte grav pentru ea să ’mi faci așa rugăminte. — In adevăr, foarte grav. — Am dreptul să’l cunosc. — Da, ai dreptul acesta. Insă nu ți-i pot spune, cel puțin acum , dă’mî timp de gândire. — Așadar îmi dai sfatul acesta fără si te fi gândit ? N’am tu încredere în mine? Nu sunt eu destul de serioasă pentru ca să mi se încredințeze un secret ? — Nu stărui, Suzano, zise tînărul adânc emoționat de îndoiala surorei sale, îmi ceri să am încredere în tine. Ei bine, de ce n’ar avea tu încredere în mine ? — Dar dacă eu iubesc pe un altul ? — Pe cine? — Cum, nu e foarte natural ca eu să iubesc pe cineva?Nu vrea tata să mă mărite? — Atunci ar fi o mare nenorocire. — Nu, deloc, dacă tata aprobă alegerea mea. — Iți mai spun că ar fi o nenorocire dacă ai iubi pe cineva, deoarece ar trebui neapărat să uiți pe acel om. — Nu te înțeleg. — încă odată îți repet că nu pot să’țî spun acum mai mult ; d. Dampierre o să vie acum. E e un om de onoare n’o să-țî spună nimic din ceea ce nu se cade a se spune unei tinere fete; te iubește. Lasâ-i o speranță. — Nu pot să te ascult. Dacă aș face ceea ce-mi ceri aș comite o cruzime zadarnică, o lașitate. N’o să te ascult, Francisc. Tînerul se plecă spre dînsa. — Ascultă, zise dânsul, uite vine tata , sunt silit să plec de lângă tine. Să nu cumva să spui cumva o vorbă din conversația aceasta. — Asta ți-o promit. .— Și când vei fi cu judecătorul de instrucție să nu uiți ceea ce ți spun acum : e la mijloc onoarea tatălui nostru și onoarea ta. Să nu uiți, scumpa mea Suzana. Și adăogă repede, încet, căci deja generalul era lângă dânșii . — Nu uita că e la mijloc viața mea. Generalul sosise , se opri înaintea Suzanei, mirat de emoțiunea în care o vedea. — E! bine, ce este ? întrebă dânsul, și de ce fuge Francisc ? Dânsa avu destul curaj pentru a zîmbi. — M’a certat, zise dânsa. — Drace I și pentru ce domnișoară ? Oare nu cumva ai comis fără știrea mea vr’o greșeală mare ? — In adevăr, răspunse dînsa zîmbind, in vreme ce inima ’> svâcnia într’un mod dureros. — Pot să cunosc și eu această greșală și trebue oare să mă supăr ? — Francisc îmi făcea imputări că nu mă aflu în salon și m’a invitat să’mî îndeplinesc mai bine datoriile de stăpână de casă. Luă brațul tatălui său și făcură câțiva pași in tăcere. Din fericire, bătrînul, preocupat de ceea ce avea să zică, nu putea să observe paliditatea Suzânei. Dînsul îi explică ceea ce știu deja cititorii noștrii ; îi vorbi despre dragostea d-lui Dampierre pentru dînsa și despre ceea ce se zisese între dînșii amândouă. Când dînsul termină, ea răspunse : — Foarte bine, sunt prea sinceră și mai cu seama stimez prea mult pe d. Dampierre pentru ca să mă tem d’a intra cu dînsul în explicații așa de delicate. In acel moment, d. Dampierre oare căuta pe general și pe fiica lui, dete peste amândouă. Fu un moment de încurcătură între tînărul magistrat și Suzana. Aceasta din urmă își redobîndi cumpătul înaintea lui și zise cu un mare cusagiu : I — Tata mi-a spus tot, d-le Dampierre, și eu îți voia rășipunde cu sinceritatea ce merüli demersul d-taie și onoarea ce bine-voește a ’mi face. Generalul îi lăsase singuri. Se aflau într’un colț al salonului, tot acolo unde Francisc vorbise cu Suzana. Toți dansaQ. Din când în când cineva traversa salonul, arunca asupra lor o privire nepăsătoare și îeșia. D. Dampierre își amintea de cuvintele generalului. Se aștepta la o explicație din care inima sa avea să rămână sdrobită. Iar acum când avea lângă dîmbul fața adorabilă a Suzanei, â‘, cărei ochi albaștri îl priveau cu o blândețe emoționată, li venea, să iasă repede din casă și s’o croiască de fugă. Prefera să plece, să n’o mai vadă decât să audă din gura ei aceste cuvinte crude: «Nu o iubesc». Tot d’odată în această oră supremă înțelegea mai bine ca oricând tot farmecul ce răspândei acea copilă în jurul ei. Fu între ei câteva momenii de tăcere, care nu era însă penibilă. Dacă ar fi ținut mai mul însă ar fi devenit în încurcături (Va arma)