Universul, februarie 1911 (Anul 29, nr. 30-57)

1911-02-01 / nr. 30

Suveranii INELUL REGELE GEORGE ȘI REGINA OLGA (Dupo «n instantnnrü) Calendar pe amil 1911 Ortodox. Luni, 31 Ianu­r­i".—­8. Ciru și Ioan Catolic Luni, 13 Februarie.—Gregorie Râsa soarelui 7.22. Ap.­soarelui 5.38 „UNIVERSUL“ are următoa­­rele linii telefonice: Administrația ..... 6162 Redacția ....... 121 *8 Străinătatea . . . . . . 20156 București, 31 Ianuarie. Nici unul nu mi s’a plâns că din cauza sărăciei nu-și poate da copiii la școală. Sătenii în­cepuseră să vază școala sub cu­lori mai plăcute. „M’am silit, de asemenea, ca să am cât mai mulți promovați —cari să merite, bine­înțeles. Și vorbesc de acest lucru, căci în­­tr o școală unde se lasă mulți repetenți, pentru sătean e un semn că copilul lui e neglijat și de aici convingerea lui că-și pierdem timpul". Observațiunile și constatările d-lui învățător din Domnița fiind foarte interesante, vom continua în numărul viitor, re­producând și concluziile d-sale. IN CHESTIA ȘTIUTORILOR «le CARTE E știut că printre Împrejurări­rile prin cari se explică mare de număr al analfabeților di­n po­­polația rurală, pe lângă lipsa localurilor de școală necesare­­se citează în­totdeauna sărăcia țăranului. Nu se poate­­ tăgădui că sunt copii de săteni cari nu pot fre­cventa, școala fiind lipsiți de ce­le trebuitoare. Dar iată un în­vățător, d. Ștefan Gheorghe din Domnița, care susține in „Re­vista generală a învățământu­lui“ că „n’a putut constata să­răcia printre piedicele cari­­ fac ca țăranii să nu-și trimeată co­piii la școală în satele unde a funcționat“. După o experiență de opt ani, d-sa a ajuns la concluziunea că felul școalei, modul cum învă­țătorul își îndeplinește misiu­nea, felul cum știe el să prezinte școala în mod interesant în o­­chii sătenilor, fac ca dragostea de școală să se mărească, fre­­cventarea să fie foarte regulată și amenzile să se aplice foarte rar sau chiar de loc. Credem de un deosebit interes să reproducem aici deslușirile pe cari le dă­d-sa asupra felului cum a procedat. „In satul unde am funcționat pentru prima oară—zice d. în­vățător Ștefan Gheorghe—­am căutat chiar de la început să înscriu toată populațiunea șco­lară, mai ales că-mi permitea și sala de clasă. Nici o scutire n'am făcut, ca nu cumva să­ se creeze printre sătenii mei un cu­rent care să-l facă să creadă că școala poate să scutească pe ci­neva. Se înțelege, la început, ca oriunde, n'am fost scăpat de cererile de scutiri. Unii cereau ca să le las un copil din cei doi—fata. Și aceștia nu erau­ dintre cei săraci. Am căutat să-l conving că școala nu poate scu­ti pe nimeni, că e în interesul lor ași da copiii la școală, fie liând­ fie fete. Ori­ce întâlnire cu ei era o bună ocazie de a se vor­bi de școală. Cu încetul am scă­pat de rugămințile lor. Doi din­tre săteni, văzând că nu pot retrage copiii de la școală prin bună înțelegere cu mine, i-a o­­prit fără voia mea. Le-am­ apli­cat obligativitatea, s’a întâm­plat ca angenda să fie aprobată în întregime și executată la timp. Copiii am­ fost trimiși la școală, numai­de­cât. Pentru mine, și mai ales, pentru școală a fost un triumf. Ceilalți săteni ami văzut că eu, școala nu e de glumit. Când se întâmpla ca un elev să lipsească, căut­am numai­decât să mă pun in contact cu fam­ilia lui. De obicei ei cercetam cine lipsește, înainte de a intra, In clasă, cu cinci sau zece mi­nute. Și îndată ce un elev lipsita la început ,mă duceam e­i aca­să la­ elev și întrebam părinții despre cauza­­ lipsei copilului. Rezultatul era că copilul lăsa treaba numai­decât și pornea la școală. După 3—4 luni de șclala, in acest sat, ajunsesem ca nici un copil să nu aliaen­teze, d­ecât cu învoirea mea. Pă­rinții veneau în persoană și-și spuneai­ nevoia pe care o aveai! In cazul când se spuneam că copilul e cam leneș ori cam înapoiat, renunțai! de bună voie și cu plăcere la serviciul băiatului, numai să se puc în curent cu lecțiile. " ..In anii ceilalți, cât am mai stat acolo, foarte puțin mi-a­m mai dat de lucru abaterile de la obligativitate. Frecventarea a­­ fost destul de regulată. Din a­cee­ași casă de nevoiaș nu arare ,nu am avut de­ și trei copii. SURDQ4MUȚI Prin Decembrie 1909 „Univer­sul“ a publicat un articol sem­nat de mine și privitor la ace­iași chestiune. De atunci și pâ­nă azi am avut în repedlte rân­­­duri ocaziunea să constat că soarta surdo-muților în țara noastră lasă mult de dorit. Câ­te­va scrisori din cele patru un­ghiuri ale țarei, venite de la sur­­do-nunți sau din partea familiei acestora (unele scrisori mi-a­u­ venit chiar la Paris—majorita­tea —), mi-ați arătat cât de mult a impresionat cele câteva rân­duri scrise în folosul lor. Mai toți fiind săraci, am cre­zut că eu dispun de fonduri spre a-I ajuta, alții au­ crezut că vor continua a duce lupta mai de­parte în folosul lor, împrejură­rile însă afi împiedicat. Văzând dezinteresarea genera­lă pentru îmbunătățirea stărei lor, su­rdo-­mu­tii după îndemnul unui domn Chica, s’a fi hotărât să înjghebeze o societate cu sco­pul de a face totul spre a se da o folosință­ materială­ și culturală mai ales, membrilor. Domnul Chica s’a interesat și la Paris cerând oare­care deslușiri d-lui Collignon, directorul institutului national ,de surdo-muți. Celor ce se interesează le aduc la cunoștință ca d-nul Collignon promite și va da tot concursul săli tuturor acelora cari se inte­resează, de surdo-muți, și cari vor să lucreze spre folosul lor. Există la Focșani o școală la care este alipită și o secțiune a surdo-muților, dar această secți­une este lipsită de elementele ne­cesare spre a putea propăși sau­ servi scopului pentru care a fost înființată. Cunosc în amănunțiri istoricul și vicisitudinile prin cari a trebuit să treacă acea sec­țiune. Am avut ocaziunea să vizitez școlile de surdo-muți din­ Paris, Bruxelles, Berlin, Viena, și mi­­am putut forma convingerea că în acele școli se urmărește, fie de către Stat, fie de către comu­nă scopul de a face din niște in­firmi, elemente folositoare socie­­tăței. Rog pe toți acei cărora le vor cădea sub ochi aceste rânduri, să se ducă să vizi­teze școlile de cari vorbesc și vor fi cuprinși de milă și de dorul de a-i servi pe acești nenorociți, când vor vedea cu câtă râvnă doresc ei să ajungă..... oameni, adică să vorbească. In țările streine, oamenii bo­gați fac donațiuni, sau înjghe­bează serbări pentru a aduna fonduri destinate institutelor de snurdo-muți. Ce se face­ la noi ? In Franța sunt peste 70 de școli de surdo-muți, și toate merg bine. Așa și în Germania, I­talia, A­ustria și Portugalia unde re­gina Amelia pusese pe baze soli­de școlile ce sunt acolo. Tuturora acelora cari ar­ do­rul de a face ori­ce în folosul surdo-muților, le asigur umilul meu concurs și stau la dispozi­ție ori­când va fi vorba a lucra ceva în folosul lor. D-nul ministru al instrucțiu­nei publice ar face un act de ma­re bine și umanitate, luând mă­surile de îndreptare, cum va cre­de de cuviință, a școalei de sur­do-muți de la Focșani. (Va! re­veni). Dr. Ion R. Predescu (Giurgiu). de A. FXAHUțA Lizica lui Artur Popescu s’a împrietenit, de astă vară de la băi, cu avocatu Matachi, și-l toacă la disperare. Ce pălării, ce­ rochii de câte-o mie de lei, și teatru, și mese, și „recepții!....“ Bine-înțeles, că Domnu Popescu e același­ soț adorabil, pe care-l cunoaștem cu toții, și care pen­tru nimic în lume n’ar fi în stare să tulbure un traiu—așa de vesel, cu­­­ vre­ un gând rău despre nevasta lui, sau despre bunul lui amic,—da, al lui mai ales, căci trebue să știți c’a fost un chin, și de data asta, până s’o facă pe Lizica să-și mai stă­pânească acea antipatie stupidă și fără nici un sens, pe care­ o simția la început pentru bietul Mavrichi. De ce? Nici ea nu știa... Un om... cum nu se mai găsesc în ziua de azi.... A­­cum, slavă lui Dumnezeu, lu­crul s’a lămurit, și toate au in­trat­ în ordinea lor firească. Doctorul Artur Popescu, al cărui venit de cel mult două­zeci de mii de lei, cu zestre, cu clientelă, cu tot, nu i-ar ajunge nici pentru două luni la vieața pe care­ o duce, găsește că-i foar­te natural să fie atâta belșug într’o casă, pe care­ o adminis­trează un geniu al escedentelor bugetare, o providență financi­ară ca scumpa lui Lizică, nn darul ei de a­ chibzui, de a ști să producă ’ntotdeauna cu mij­loace mici efecte mari,—el își are cheia tuturor explicațiilor; și când într’un cerc de prieteni, s’a citit odată anume pentru el schița lui Caragiale „Mici epo­nimii", cine credeți c’a rîs mai cu poftă de prostia... de nesim­țirea foarte comoda de alt­fel, a lui Verigopolu? Cine, decât se­ninul și fericitul nostru Artur Popescu !..... — Ca faci, doctore, clientelă strașnică de cât­va timp,—îi spune ’ntr’o zi un coleg răută­cios, ca să-l ardă. — Hei, neică, trebuia să-mi vie și mie odată apa la moară, răspunde Popescu liniștit, cu zimbetul omului care știe el ce știe. O, s’au găsit și mizerabili cari să-i trimeată anonime cu tot felul de infamii și de insulte. Turbați de veninul invidiei. Nici nu i-a mai spus’ Lizicărisgirata Lizica!... Gea m­ai cinsimt fe­mei, o sfântă, o adevărată sfân­tă.... „Lizica mea.... rău, nu știu, da eu nu cred să mai fie pe lu­me o a doua femee așa de ha­botnică în privința cinstei... spunea Popescu ’ntr’o seară lui Mavrichi, care și el aprecia cu toată admirația cuvenită aceas­tă calitate escepțională a Doam­nei Popescu. Tocmai stăteau așa de vorbă amândoi, în fericirea pe care­ o dă comunitatea de sentimente, când ușa se deschide larg pen­tru a face foc unei pălării enor­me, de sub care se precipită un glas ascuțit, foarte puțin muzi­cal. — Bonsoir ! Știu că v’am fă­cut și așteptați. Ar­i­ce de forme, ce de vorbă! Vraiment, c’est dégoűtant...... Doamna Popescu venia așa de târziu de la o societate de binefacere, unde e casieră. Dar do­și erau ceasurile opt, mai trebuiau s’aștepte pân’la masă, pentru că nu se gândise nimeni că Lizica are să vie plic­tisită, în una din acele stări de enervare, pe care numai șam­pania le stâmpără..... In fug­ a plecat DoctoreluL „Voi așezați-vă la masă, că vin și eu numai­decât”. Doamna, cu brațele ’in sus, ce ies ca din­­tr’un cornet din strinita-i rochie împiedicata, își scoate nervos lungile ace din pălărie, și caută ’n oglindă privirea amicului. — Nu mi l’ai adus, sunt si­gură că nu mi l’ai adus, ariciosu­­le, îl mustră răsfățat-supărată apropiindu-și ochii negri, vi­­clean-strălucit,ori, de gura lui, care se silia să zimbească. — Ți-i aduc mâine. Aveam numai două mii. și..... — Ce drăguț­ești! Cu cât ți l’a lăsat? — Cu două mii cinci sute. — Ascultă dragă, uite ce să facem noi, ca să.... știi, să nu bată la ochi. Fu am să trimet pe Artur să-l ia, ș’am să-i spui că inelul costă numai cinci sute, — să-l lăsăm să creadă că m­i-l cumpără el. Tu treci dimineața pe la Reismann, îi dai două mii, și-l prepari, să nu mai avem vr’o încurcătură, ca atunci cu broșa Didinii..... Zis -și făcut.­­Mavrichi se duce a doua zi di­mineață, după cum a fost vorba și dă două mii de lei lui Reis­­m­ann. Popescu se duce și el pe seară cu cinci sute de lei și, după o mică încercare de tocmeală fă­ră nici un rezultat,, cumpără ine­lul și pleacă. Dar în loc să meargă de-a dreptul acasă, cum ar fi trebuit, s’abate iițel pe la club, că mai era pân’la vremea micesii. Și ce-i vine lui..... deschide cutiuța scoate inelul, să se mai uite la el și-l pune’n deget. După câte­va minute, s’așează la o partidă de pantardlă, și cum, împărțind cărțile, își mișca ostentativ bri­liantul în bătaia luminii,­­ un prieten care sta ’n picioare, ca — Frumos cearet­ai, doctore. — Frumos, răspunde Popescu, fără a-și ridică ochii d­e pe cărți — De la un client, de­sigur.. — Așii L’am cumpărat. Adi senorea-i cumpărat de la Beis­­uan. — Cât l’ai plătit? Cinci sute. — Vorbă să fie.... Asta-i trei mii de lei ca popa. — Ți-l dau cu două. — c’o mie.... vrei? Partida se isprăvește. Priete­nii îl iau tn primire. De gura lor, mai mult, Po­pescu merge cu ei la cel mai a­propiat juvaergiu, la Mas, îi arată inelul și-l întreabă cât îl prețuește. Mas ia lupa, și după ce se uită bine la piatră, zice: „Două mii lei“. Doctorul face ochii mari. — II cumperi d-ta cu două mii ? — II cumpăr, zice Mas, după o clipă de ezitare. Doctorul semnează o adeverin­ță, și primește douăzeci de hâr­tii de câte­ o sută. — Ce-a fost asta ? Il întreabă n stradă cei trei prieteni. E a­­devărat că tu n'ai dai decât cinci sute?... — Pe onoarea mea vă spun. — Mă, ce noroc! Și se pun pe-un rîs, și zid, și-l iau La sărutat,—de se opria lu­mea în drum și se uita la ei, ca la comedie. Popescu, aiurit, se ’nvârtește ’n mijlocul lor, se luptă din răs­puteri să scape de îmbrățișările lor, de gălăgia lor. Un senti­ment ciudat, de vis frumos, de fericire neașteptată, îi dă im­presia că plutește. Se gândi la Lizica, la bucuria ei, când i-o spune istoria cu ine­lul... Ar fi vrut în momentele a­­celea să o povestească la toți. Când ai de dus o veste bună— du­ o cât mai curând. Prietenii vorbiau, râdeau, dar el nu mai auzia, nu mai înțelegea nimic din câte se petreceau în jurul lui, — ti pofti la masă. Din nou strigăte de bucurie, îmbrățișări,, nebunii de școlari ce se pome­nesc pe negândite, c’o zi de va­­canție... Și eată-i în două trăsuri, cu fel de fel de mezeluri și de bău­turi, la ..Casa cu noroc“ din strada Filomelei. Lizica, nerăb­dătoare, aștepta, — foarte ner­voasă. Noroc numai, că ’n sea­ra aceea s’a întâmplat să pice așa nepoftit, avocatul Mavri­chi, care s-o mai ție de vorbă— altfel ar fi turbat de impaciență. Tocmai discutau despre... ma­rea putere de îndurare a fe­meii,—când o trăsură se opri la poartă , apoi alta. A fost o intrare cu adevărat triumfală.­­­ Inchipuește-ți, ma­r bere, striga Doctorul, cu „sufletul la gură, prididit de năvala vorbe­lor, închipuește-ți cam făcut o afacere superbă cu inelul tău.— Am­ câștigat o mie cinci sute de tei. O mie cinci sute, la un capi­tal de cinci sute! Și asta ’n câte­va minute... L’am dat cu două mii... închipuește-ți... Ea se uita la el ca la un ne­bun. Un moment îl crezu beat și-l dete La o parte c’un gest­­ le despus. El înțelese, și, ca pe-un copil, o învălui într’o private duioasă, de-o părintească du­ioșie.­­Da, beat de fericire era Po­pescu în clipele acelea! Și nici hohotele de rîs ale celor trei prieteni, nici rânjetul vânăt al lui Mavrichi, nici privirile în­cărcate de electricitate ale Doamnei,­ pe care mâniea conți­nută o făcea foc de urîtă, ni­mic din ce se petrecea în jurul lui—nici unul din strigătele rea­lității n’a fost în stare să se ri­dice la­ înălțimea acelei desăvâr­șite beatitudini. Cronici veselá Zăii, de glume nu-mi mai arde Deși glume aștepta­t... De glumit mat e când gerul Tar, până la ficați ? Păi se duse Bobotează Și­ așteptam să iasa flori Și când Polo-l trage vântul Ascuțit ca din viori! Numai ce te-arăți In stradă Și nu .,sficiuüTe prelung te,tae Drept din marginea urechei Până jos In măruntae! Par'că crivățul ne trage Pe ureche cu 'n arcuș Și cu tot paltonul par'că Tot mereu am fi sub duș... Nici că să mai poți cunoaște Cine bea, cine nu bea, Căci la toți acum pe nasuri Ne dă gerul cu văpsea... Ba de-ar fi ca să mai fie Aste geruri muscălești 2 o zi cu nasurile roșii Vom rămâne 'n București... Și cu toată pustiirea Care vdide pe stradă Eri pă soacra­ mea a luat-o Cu fiori de... promenadă. —Bine mamă­. unde să mergem?.. E un timp afară..! „Taci! (Se vosti la mine baba) Vreau cum vreau și­ așa să faci!" — Bine mamă, aicii atuncea... Și pds, pdi, cum merge ea, O dusei la întrunirea Care fu la bad­ea. Și o așezai In fața Unora cu glas de lei, Ce-l­­ spară in ureche: „Bravo!" „Bis!" saă: „Jos cu ei!" Iar când fuse la eșire Printre cei dintâi o luai De mi-a scos-o coidienii Cam pe sus... ca 'ntr'un alai... Hei! Și 'n urmă, o să credezi?! Am rămas de-od­ată pas Când îmi spuse: „El, acuma Hai la cinematograf“ Și am dus-o drept la unul Unde se dă vederi din Iad... Și cum unul rodea leasta Unul altul camarad. Ea mă 'ntreabă: „Ce fac ăia ?" —Vrei să știi?... ascultă deci: E un ginere ce roade Capul soacri-și pe veci! Ah!... Simții c'o ia cu­tremur!.. Dar văzând pe Dante, iar: „Cine-l ăla?" (mă întreabă) ,,Și ce caută un jar?" — Ala­i Marion, poetul Care soacrelor le dă Cu catran!" Și-atunci,de spaimă, Biata soacră-mi leșină! Scrisori din Rusia SENSATION­ALUL PROCES PANCENCO 27 Ianuarie 1911, înaintea Curței cu jurat­ din Petersburg se judecă acum un proces destul de rar tn analele judiciare, o afacere pe care sun­tem deprinși s’o întâlnim mai mult în romanele criminale de­cât în viață. ■ In general, motivul crimei este acelaș pentru toți acuzații, și destul de comun : banii, in parte încă­ pentru fiecare din ei, motivele cari i-au adus in starea de a putea pregăti crima, sunt puțin comune și amintesc mult un alt proces sensational, jude­cat anul trecut în Italia—pro­­cesul Tarnowska. Și din acest punct de vedere procesul actual prezintă o importanță psiholo­gică, necunoscută de numeroșii medici specialiști și literați, cari îl urmăresc. In scrisoarea de astăzi și un alt d­e câte­va, mă voi ocupa de această afacere. Acuzații- Dr. Pancenco si con­cubina lui Muravieva Pe banca acuzaților șade un bătrân înalt, spumos, impor­tant, cu o barbă albă și lungă, cu privirea cam stranie, când abătută, fixă, când strălucitoare și misterioasă. Acesta e doctorul Pancenco, un bătrân sensual, compleca merit p­licisit de inimă, căzut sub in­fluența unei femei desfrânate, isterice și , sad­iste,­ tot timpul, fie că mărturisește crima grozavă ce i se impută, fie că cearcă să retragă depozi­țiile categorice date în­­ ajun, fie că ascultă depunerile altor mar­tori.—tot timpul se simte că e stăpânit de un singur gând : s-o salveze pe dânsa. De ani de zile de când a făcut cunoștința febieeî Muravieva, doctorul Pan­cenco n’a trăit de­cât pentru dânsa: să-i îndeplinească toate capriciile, toate nebuniile. Și a vândut titlul și cunoștințele tu­turor șarlatanilor : elibera acte de deces pentru morți pe cari nici nu-i văzuse, iscălea anali­ze pentru medicamente, fără să se cunoască, recomanda tot fe­lul de balsamuri antisifilitice și remedii universale, a redactat o revistă pornografică a provo­cat zeci și sute de avorturi, în fine, a comis o crimă odioasă, și toate acestea ca să-i poată a­­duce ei bani mulți, nenumărați iar Muravieva cu acești bani își plătea amanți, despre care știa și d-rul, unul trăind chiar în casa lui, altul venind numai să primească plata, pe care apoi o perdea la masa verde. Masa verde înghițea, amanții costau­ copiii el asemenea, și dacă bietul nenorocit nu era in stare să mai aducă, era insultat, brutalizat bătut, tras de barba cea căruntă, tăvălit pe jos. Și acuma, după ani de aseme­nea trai, el singur obosit, isto­vit, pe pragul ocnei, el nu-a ocu­pat de­cât ele soarta el. S’o sal­veze pe dânsa, care va relua viata destrăbălată de isterică sadistă, intre un amant care s’o stoarcă și altul, pe care să-l schingiuiască. Cauza acestei robii?... Bietul bătrân a scăpat o vorbă : — Dacă­­ ați ști, cum știe dân­sa să iubească... I­ O’Brien de Lassy Conte, urmașul ultimului rege irlandez­, nobil rus și al treilea acuzat : autorul moral al cri­mei săvârșite asupra cumnatu­lui sau. Fața slabă, fruntea enormă, ochii vioi, inteligenți, ironici, un maniac amoral, urmărit toa­­tă viața de­ o idee fixă : afacerile. Afaceri mari, colosale, de mi­lioane, întreprinderi grandioase, m­on­te să revoluționeze indus­tria. Nu bea, nu joacă fn cărți, nu cheltuiește pe femei, om în definitiv blând, dar fiară, înda­tă ce întâlnea o pedică în calea realizărei proectelor sale Nu face nici o deosebire între bine și rău, mijloacele nu-i pot opri, totul e permis, când e vorba de afaceri. Un mic Napoleon lipsit de șansă. A construit un șantier pentru vase fluviale lângă Vilna, un alt șantier în Finlanda, a fost intermediarul guvernului rus pentru cumpărarea a două cru­cișătoare japoneze (înaintea răz­boiului), pe lângă acestea, eler vestele, moșii, tot felul de afa­ceri comerciale și de bancă... Dar neșansa l-a urmărit, toată averea rămasă de la părinți a fost Înghițită. Acum doi ani a făcut cunoștință cu fiica genera­lului Buturlin, un multimilio­nar. Aceasta s-a Îndrăgostit de J­assy a divorțat și a deve­nit lozrodnica lui. Bătrânul ge­neral i-a dat zestre două moșii în valoare de 500.000 ruble. Băl­ăcești -ban­i sunt departe de-a­ ajunge lul de Lassy, și cum ge­neralul mai avea un fiu, care a­­vea să primească două treimi din moștenire, el concepe un plan grandios : să-l ucidă, pe tâ­nărul­ Buturlin, pe bătrân și pe soția acestuia, iar cu miloanele lor să dea o luptă decisivă so­ar­tei, care-l urmărea. Aceasta pe când era încă logodnic. Crima întreaga crimă, împrejurările în care a fost pregătită și comi­să, rezultă cel mai bine din una din mărturisirile lui Pancenco. O redau în întregime. „El Pancenco, are un prieten, un anume Ipolit Pavlovici Rap­­gof, care, din când în când, îi recomanda clienți bogați. Cu câștigul se împarțeau amândoi. Acest Rapgof l-a recomandat lui de Lassy. Intr'un cabinet particular al restaurantului Palkin, noua cu­noștință i-a propus să facă un avort. Pancenco a convenit în schimbul a 1500 de ruble. De Lassy încântat, l-a bătut pe u­­meri și i-a­­ dat deocamdată 100 de ruble. A doua zi amândoul s'aiî întâlnit la restaurantul „Viena“. De Lassy i-a spus ur­mătoarele : — Rapgof e un fricos. Din a­­ceastă clipă nu-i mai veți spune nimic asupra afacerei noastre, care e foarte serioasă. Afară de noi doi, nu trebue nimeni nici să bănuiască ceva. O a treia persoană ar strica totul. Doctorul a convenit și asupra acestui punct; atunci de­ Lassy a dat, cărțile pe față: — Viitorul meu cumnat, trăi­tele logodnice­ mele trebue înde­părtat de la moștenire. Gândițî­­vă la un mijloc. Pentru aceasta căpătați 10.000 ruble. Apoi va veni rândul tatălui său­, pentru d-voastră 500.000 ruble. Cu a­­ceșt­i bani plecați la Paris, unde veți sfârși și cu bătrânul, — în­că o sum­. de milion pentru d-v. Principalul e să fiți circum­specți­biliți-vă faceți cunoștința tânărului Buturlin. Amețit de aceste cifre, Pan­cenco consimți. După părerea lui de­ Lassy cel mai bun mijloc ar fi să-l infec­teze cu baccilii holerei, moartea în acest caz n’ar putea naște nici un fel de hărnicii. Din noc 100 de ruble „deo­camdată“ și s’au desparțit fără să mai fie vorba de închipuitul avort. Gândindu-se cum ar putea face cunoștință cu Buturlin, Pancen­co își aduse aminte că acesta și-a făcut injecții antiholerice și se hotăra să-i viziteze sub­ pre­text că se interesează mult de a­­ceastă chestiune. Buturlin l-a primit foarte a­­mabil. Au început să vorbească despre vaccine și, cu încetul. Pancenco a adus vorba despre swerminul Per­si, ca meetic, îl sfătui pe tânărul Buturlin să încerce acest mijloc. Planul era următorul: să amestece spermi­­nul cu o cantitate de alcaloid foarte toxic. De­ Lassy refuză a­­cest plan. întrevederile dintre Pancenco și de­ Lassy continuară până în ultimul moment, sau, acesta venea la Petersburg sau cel din­tâi pleca la Vilna. In tot timpul a primit aproxi­mativ 2000 de ruble. Pentru că i-a scris lui Dassy două­ trei scrisori, Pancenco a fost mus­trat. Scrisorile lui de­ Lassy e­­rau scrise cu mașina, dar el le-a păstrat pentru a se servi la caz când ar cerca să arunce toa­tă vina asupra lni. Sfătuit de Lassy el Iscălea te­­legram de Vbi­ti"«vin . V. nn­­ștința dintre tânărul Buturlin și Pancenco a crescut din ce în ce și a fost mult cimentata de de­ Lassy. In sfârșit în Aprilie, Butur­lin a fost convins și a și început o cură de spermin. Rămânea numai de hotărât ce otravă să se introducă în sper­min. După multă gândire, Pan­cenco se hotărâ pentru toxin­ul difteric. Acest mod de a „lucra“ pre­zenta multe avantagii. •Procesul intoxicărea durează 7—8 zile. Introdus în organism, acest toxin provoacă o ridicare de temperatură și apoi parali­zia membrelor. La autopsie nu poate fi descoperit. In ziua de 4 Mai, după ce a căpătat toxinul de la institutul de medicină experimentală, i-a făcut victimei două injecții, fie­care de câte 2 c. m. c. din teri­bila otravă. Toată noaptea nu putu sa doarmă. A doua zi nu se putu retine și alergă la Buturlin. Acesta se plânse de boli gro­zave. Temperatura era ridicată. A treia zi starea victimei se în­răutăți. In ziua de 7 Mai fu che­mat la Buturlin un alt medic, care nu bănui nimica și presu­pune numai o infecție, datorită lipsei de măsuri antiseptice la infecții. Dar, cum temperatura căra, noul medic se liniști. In acest timp Pancenco nu avu curajul să se arate în fața victimei sale și spuse acasă să se răspundă că e plecat, de câte­­ori va fi chemat la Buturlin. Lui de­ Lassy ii telegrafia. In dimineața zilei de 13 Mai ziarele i-au adus știrea despre moartea lui Buturlin“. Crima ar fi rămas nedescope­­­rită. Pe lângă că nimeni nu bă­nuia nimica, bătrânul general se opuse la facerea autopsiei Dar după insistența lui de­ Lassy s’a făcut autopsia și ana­liza chimică. Nici un­a, nici alta n’au dat nici un rezultat. Au intervenit însă două per­sonagii neașteptate : unul din a­­mantii Muravievei, Pet­ropavlov­­ski și prietenul sau Bobrov. In scrisoarea viitoare voi de­­scrie descoperirea crimei și rolul celor doi Holmes. D. G. CiHigri­su i­ mvâțătorilor unna. DIN BUCOVINA Rădăuți, 30 ianuarie. Astă­zi s-a ținut al doilea con­gres al învățătorilor români. A fi participat peste 200 de învă­țători precum și deputații On­­ciil și Lupu. învățătorul Chisonovici arată starea deplorabilă a învățăto­rilor. Deputatul Oneiul arată mo­mentele de grea cumpănă prin care trece poporul român care luptă pentru dobândirea drep­tului național. Pledează pentru unire. Mai vorbesc câți­va oratori. Congresul desaprobă procedura revistei politice din Suceava și accentuiază necesitatea solida­rității tuturor păturilor româ­ne. Apoi s-au expediat telegra­me împăratului. Săptămânale de IONESSU­ QUINTUS Suntem in plină campanie e­­lectuealâ. Pretutindeni nu în­tâlnești decât politician­. Mă voi încerca sa schițez fizionomia câtorva. Politicianul trecutului. Misiu­nea politicianului trecutului nu este așa de ideală ca aceea a politicianului viitoruluiî. Politi­cianul trecutului nu este un cu­getător și nu are pretențiunea să fie. El e un istoric—atâta tot—dar un istoric dublat de un observator. El face politică militantă, dar actualitatea nu-l preocupă decât prin comparație cu trecutul. Pe cât e de vag po­liticianul viitorului în enume­rarea reformelor pe cari vrea să le realizeze, pe atât e de pre­cis politicianul trecutului in laudele pe cari te aduce vremu­rilor dispărute. Grigore Coandă e un politi­cian al trecutului. Fost deputat, fost prefect, de câtva timp par­tidul din care face parte el ne­socotește. In două rânduri a venit partidul la putere,și bie­tul Coandă a rămas de căruță. Grigore Coan­dă se folosește de orice prilej pentru ca să arate ce bune erau vremurile trecute pentru România și cât de rele sunt cele de azi. — Toate, toate s’au înrăută­țit la noi, spunea Coandă deu­năzi unui trunoscut. Dacă pri­vim familia, baza societatei, ce era familia odată și ce e acum? Altădată copiii iubea și și res­pectaț­ pe părinți, astăzi nu le fac decât zile amare. Mai îna­inte soția era femee casnică, astăzi nu știe cum să-și înșele mai repede bărbatul. Dar poli­tica? Ei, dragul meu, politica pe vrem­­ea mea era cu totul alt­ceva. Pe atunci oamenii cari făceau politică nu cunoșteau decât jertfa, astăzi toți se gân­desc la interesele lor. Apoi nu mai avem nici bărbați de Stat. Arata­mi un Ion Brătianu, un Kogâlniceanu, un Rosetti, un Alexandru Lahovary. Dar ca­racterele? Unde mai găsești ca­ractere? Pe vremea mea oame­nii inchideau ochii în partidul în care i-a fi deschis. Acum se plimbă prin toate partidele, schimbându-le ca pe o casă de locuit. Pe urmă, dom­nile, mai înainte tinerii nu erau așa de nerăbdători ca acum. Ei lasau pasul înainte bătrânilor, ca oa­meni mai cu judecată și expe­riență; astăzi ei nu știu­ cum să-î înlăture mai repede. Dum­neata nu vezi ce s’a fie trecut în partidul liberal? Aproape toți bătrânii au­ fost înlăturați. Și ce mi-au făcut, mă rog, tinerii cari au dorit să se ia locul atât de timpuriu? Privește legile fă­urite în urma mișcarei țără­nești. Legi sunt acelea? Nu tre­buia nici o lege nouă. Legi avem­ destule, dar nu le a­­plicăm. Asta e buba noastr­ă, domnule, asta e rana noastră a­­dânca, dar tinerii noștri doc­tori afi greșit diagnosticul. De câtăva vreme căți­va din acești tineri pripiți se agită pentru vo­tul universal. Acei tineri cred că dacă intr’alte țări există vo­tul universal, apoi el poate să-și aibă rostul și la noi. Se potri­vește România cu acele țări ? La noi știți carte doar 15 la sută și într’alte țări nu sunt de­cât 15 la sută cari sâ nu știe. Dom­nule, domnule ! Nu știți unde o să ajungem. E păcat de sacri­ficiile generației de la 48. E pă­cat să risipim moștenirea lăsată de ei. Dacă Brătianu și Rosetti ar învia și ar vedea ce s’a făcut cu opera lor, ar mai muri odată. Grigore Coandă, sfârșind, se desparte de cunoscutul său­, și se duce acasă, mulțumit că a gă­sit pe cine­va căruia să-i plaseze discursul să fi. In fie­care zi, bătrânul politi­cian șade la cafenea între orele 9—12 și 2—5. Ziua în care întâm­plarea face să nu-i iasă ni­meni înainte căruia să-i dove­dească reaua stare de azi și cea bună de pe vremea lui, e pentru el o zi perdută. Odată se întâlnește cu un tâ­năr, căruia ii mai ținuse acest discurs. Grigore Coandă uitase însă și, după câte­va­ clipe, în­cepu : — Ei, domnule ! Toate merg răfi In tara noastră, toate. Tânărul îl întrerupse : — Dacă privim familia, baza societăței, ce era atunci și ce e acum ? Dar politica ? Unde mai găsești caractere ? Cei dimprejur isbucniră in râs. Grigore Coandă se ridică su­părat de la masă, și plecă spu­nând : — Iată cum sunt tinerii cr­azi. Pe vremea mea tinerii erau respectuoși și nu permiteau să-și bată joc de bătrâni. De la acea pățanie, se spune că bătrânul Coandă însemnează într’un carnet pe aceia cărora le rostește discursul său. Omul zilei. Omul zilei tu, îngâmfat, in mijlocul câtor­v­amici și clienți. împrejurul lui se aud șoapte­ .uite omul zilei!" Mai uruiți gu­ră-cască se apropie ca să-i vadă chipul. Politicienii se grăbesc să iasă înainte pentru a­­ avea norocul de a fi văzuți de el. Cortegiul crește și se transformă într-o mulțime. Omul zilei e o­­bișnuit cu emoțiunea, pe care o produce prezența sa și se pare că nu e preocupat de ea. Merge rezemat de brațul unui intim care e încântat de această fa­voare. Vorbește tare. Din când în când se intrerupi pentru ca să arunce vre­unul admirator un salut grațios: : — Bună ziua, dragul meu. Apoi reia firul convorbire!. — Votul uni­versal e o nebunie. Auzi dumneata! Toți desculții să voteze alăturea de oamenii cu a­vere și cultură. Intimul răspunde prin scurte formule: — Exact, aveți dreptate, așa gândesc și eu­. Omul zilei, din timp în timp, se întoarce și se adresează vreo­unuia: — Așa, amice. Să fim patrioți. Totul pentru țară, nimic pentru noi. Omul zilei e un adevărat pasă în provincie. Tac și spânzură. Poți să fii cât de meritos, dacă nu te bucuri de simpatia lui, ră­mâi în umbră; iar câștigându-I protecția, n’ai nevoie de nici o însușire pentru ca să aspiri la situațiunea cea mai înaltă. Și simpatia poți să i-o câștigi, fără greutate. Pornit de la o inferioară situ­­ațiune a ajuns aci, convins a­­dânc de adevărul «angeliceler cuvinte. Cel ce se smerește, se va Înălța”. Nu trece o zi, fără să viziteze pe alegători. Celor mai mulți le spune pe nume. Cu unii la aperi­tive; la alții mănâncă, pe unii îl cunună, altor le botează co­pii; un sfîrșit merge pe toate căi­le, cari duc la popularitate. la­ câți­va ani de zile a ajuns omul cel mai popular din județ. Dovada acestei popularități a făcut-o alegându-se în consiliul județean, in­ opoziție. Pe zidurile orașului erau li­pite afișe mari, cari recoman­dai­ cetățenilor candidatura lui Matei Bunescu. Apelul sfârșea cu ceste a­­prinse cuvinte : „Când aveți o nevoie, cine v’r satisface? Când aveți o suferim­ță, cine v’o alină? El și numai el. Născut din popor, crescut d­e mijlocul poporului, el trăește pentru popor și e gata ori­când să moară pentru popor“. CONFLICTUL dintre Academia Română și d. profesor A. D. X­enopol Iași, 30 ianuarie. Acum 2 luni d. profesor A. D Xenopol a făcut o comunicare la Academie „Partidele politice sub regulamentul organic". Con­form unui articol din statutele Academiei, toate comunicările ce se fac și cari sunt inedite urmează a fi tipărite în analele Academiei. De astă­ datăi însă, sub cuvânt că lucrarea d-lui Xenopol ar fi fost deja tipărită delegația Aca­demiei a decis să nu o mai ti­părească în anale. D. Xenopol a făcut o întâm­pinare în sensul că volumul d sale nu­ a ieșit încă de sub presă, și că atare Academia tre­bue să-i publice comunicarea. Delegația refuzând d. Xenopol a înștiințat azi pe președintele A­­cademiei că d-sa nu va mai fa­ce de aci înainte nici o comuni­care la înalta instituție. Acest incident produce multă senzație în lumea cultă ieșană. Consfătuirea «•«nnservatoare din Tg.­Jiu In saloanele clubului conser­­vator din orașul nostru, a avut loc aseară o consfătuire ultimă, la care ați luat parte toți mem­­bri clubului. ... . , D.Ioan Săftoiu,țolul partidului, arată că la col I de Cameră ar fi nemurit să candideze d. căpi­tan Era. Pârâianu, iar pentru d-sa lasă la aprecierea mem­brilor dacă trebue sau­ nu să can­dideze la acest colegiu. Toți 1 afi aclamat ca cel mai bun pentru a candida la co- 1 cu d. căpitan Pârâianu. J . . Pentru colegiul I de Senat, n Săftoisi propune pe d-nul Costică Gărdescu și general Tell, ale că­ror candidaturi afi fost primite cu furtunoase aplauze. D. Gh. Stolojanu, președintele comisiei interimare, propune la col II pe d. V. D. Hortopanul, singurul care poate lupta cu succes contra candidatului li­beral, d. Brezulescu, a carui candidatură s’a și înscris pe tribunal. D. Săftoifi arată de asemenea meritele și cunoștințele d-lui Or­­tonan. ca om de societate, ca om juridic și cum a fost chiar coleg cu d. Brezulescu, lupta între dânșii este egal. Așa cum a întocmit programul d-lul Lari cu care d. Hortopan se va pre­zinte alegatorilor, se prevede reușita sa. D. Sătenm roagâte prietenii cari au nazui­t la acest colegiu, să-și sacrifice persom­a lor în interesul partidului. 1. V . Hortopa nu spune ci va cerca să se facă demn de­­ re crederea ce i s’a acordat. D­l N Oprișesnu pe care „mul­ți credeau că năzuește 13 col. HS arată că nici uu sas­p­ândit măcar a candida, ci lași cu toată inima în luptă pe ves­chiul săi­ anic d. V. Hortopariu. [). Săftoifi a mulțumit d-lui O­­prișescu pentru sacrificiul făcut Consfătuirea sa "...­minat la rele 12 noaptea.­­Astăzi mi se comunică că 181 colegiul 11 de Cameră va candi­da d. Barbu Delavrancea, a­st­fel că aceasta ar­­ fi lista exacte a candidaților guvernamentali Camenul vol. I : D-nut Ioan Sat­i,Din și căpitan Em­. Pârâianu ,.„i li d. Barbu Delavrancea col. III: d. Vasile D. Hotopanu Senat ■ Col. I : d-nul Costică­­­ Stoiescu și general Tell. Pen­tu colegiul II­e desemna :1 Alecu Ca­lot­escu, mare pro­prietar, dar nu se știe pozitiv a­ceasta. ___ u­nii abonați, cari cer schim­b­ări de adresă sunt rugați cu in­sistență să binevoiască a trimit administrației, odată cu cerere, chiar și eticheta pe care este im­primată adresa cu care primeai ziarul până atunci, spre a se pu­­sa da curs repede cererilor și a nu se întârzia cu trimiterea zia­ru mai ia noua adresă.

Next