Universul, martie 1911 (Anul 29, nr. 58-88)
1911-03-01 / nr. 58
TIOU î DEPUTAȚI ii. Ii. ?>ull conservator, col. II de Iași A.J. • .1. «Txi 4.l conservator, col. II de Iași C a I. e o d a r pe a nul i 918 Ortodox Lua!, 28 Februarie. — Guv. Vasilio. Catolic Luni 13 Martie.— Grigora cel Mare. Aps. soarelui 6.35. Ap. soarelui 6.16 •"» ■— ■»■"■"■ [UNK]riri'n an BjiTCtv->a*« -sg»- GtSix san as sixes^,^ UNIVERSUL are urmatorele linii telefonica: Administrația ..... 6| Redacția .........................121 Străinătatea.........................20 . București, 28 Februarie. Predicile la biserică intr’un a iar guvernamental a apărut zilele acestea un articol întitulat: „E neapărată nevoie de predici ?“ — și se critica întrînsul dispoziția sau „porunca de sus“ ca „preoții noștri toți, volnici fiind, să predice la praznice și duminica“. Autorul articolului, d. M.Mihăileanu, se teme că preoții noștri, în mare parte, n’ar avea pregătirea necesară pentru o asemenea misiune și că, deci, ar fi oarecum primejdios ca să li se încredințeze mânuirea „săbiei cuvântului“. •— „înțeleg, zice d-sa, să fie de trebuință predica, și chiar de neapărată trebuință în bisericile catolice, unde preotul oficiind , latinește, poporul are nevoie de tălmăciri; la noi nu s’ar simți această nevoe, dacă o mai dreaptă intonare ar scoate la iveală frumusețea expresiunilor și adâncimea cugetărilor îngrămădite in cărțile sfinte“. Trebue să reținem de aci, în tot cazul, o observațiune care e foarte justă, mult ar fi de dorit ca în slujba bisericească să se adopte o rostire mai răspicată, mai la înțeles, așa ca să atragă mai mult atențiunea asupra comoară de învățăminte ce se cuprinde în cărțile bisericești. Dar aceasta nu credeai că poate să înlocuiască pe deplin necesitatea predicelor, prin cari preotul s’ar pune într’o legătură mai de aproape, omenească, cu păstoriții lui, adăogând de la dânsul sfaturi și îndemnuri după vremuri și împrejurări anumite, în afară de învățămintele cele mai înalte, mai generale și de însemnătate veșnică. E adevărat, că nu toți preoții vor putea avea la fel darul cuvântării, și că se poate întâmpla ca unii să țină și „predici neisbutite“. Dar aceasta nu însemnează decât că trebue să se dea o atențiune mai mare pregătirii preoților în această direcțiune. Acela care n’are darul improvizării, să-și pregătească predica în scris. Dar ca om și care preot sa nu găsească nimica de spus dela dânsul păstoriților lui, dacă nu în fiecare duminică, dar cel puțin din când în când, — aceasta nu se poate închipui. Predicele în bisericile catolice nu se țin numai spre a se explica liturghia latinească. Aceea este explicată curând, în douătrei predici; restul se dedică acelei apropieri dintre preot și popor, care desăvârșește stabilirea raporturilor de sfătuitor și părinte sufletesc al celui dintâi față de cel din urmă. Deci, și în această chestie ca în multe altele: îndreptare, dacă se simte nevoia, dar nu desfințare. Unii abonați, cari cer schimbări de adresă,sunt rugați cu insistență să binevoiască a trimite administrației, odată cu cererea d-lor și eticheta pe care este imprimată adresa cu care primeau ziarul până atunci, spre a se putea da curs repede cererilor și a nu se întârzia cu trimiterea statului la noua adresă. Pilotul Kalai Hostin Român basarabean a atins ieri 500 metri — în fața A. S. R. Principelui Carol pilotul Nicolae Costin a bătut eri recordul înălțime în țara noastră — Publicul adunat eri la aerodromul Chitilei s’a putut convinge de storurile strălucite ale pilotului Nicolae Costin, român din Basarabia, care a bătut recordul in<imuî la n,oî,...sburând aproape la 500 metri. După orele 3 d. a. sosește la aerodrom automobilul regal din care a coborât A. S. R. Principele Carol însoțit de d. Moehrscn, precesptorii Alteței Sale. A. S. R. s’a întreținut în tot timpul cu d-na Cămărășescu, fiica d-lui Blondei, ministrul Franței în țara noastră, și cu d-nii Playnot și Cămărășescu. Cel dintâi sbor a început la orele 4,22, Farmanul luând direcțiunea Mogoșoaei în virajuri elegante, câștigând mereu în înălțime, până ce pilotul a trecut de 250 metri. Aeroplanul a făcut de două ori înconjural aerodromului, ridicându-se taurină până la 400 metri înălțime, sub ochii plini de admirație ai publicului privitor. Acest sbor a durat 10 min. și 30 secunde. Pilotul a aterizat ln cele mai bune condițiuni. Publicul a făcut ovațiuni iar A. S. R. Principele Carol a felicitat pe pilot, interesându-se de aproape de sboruri și rugând pe d. Nicolae Costin să mai încerce un nou shot. Mecanicul Adolf Saselini pune din nou in funcțiune motorul și al doilea sbor se execută în condițiuni cu mult superioare celii dintâi. Pilotul se ridică, de astă dată, la o înălțime de 500 metri și aci oprește brusc motorul, după un sbor de 10 minute, lăsându-se la pământ în sbor planat, care durează 47 secunde. Aterizarea se face în condițiuni minunate, îndrăznețul pilot înfruntând, un vânt de 12 metri pe secundă, timp pe care ceilalți piloți dela noi îl priveau ca nefavorabil aviațiunea, întrebând pe pilot, care e un tip foarte modest, asupra sborurilor sale pe acest timp, el mi-a răspuns: — A fost vânt tare căci altfel sburam mult mai sus. Vânt și frig sus... Intr’adevăr, pe pereții exteriori ai motorului am văzut un strat subțire de ghiață depusă în înălțimi. Pilotul Nicolae Costin va face zilele acestea, un turneu de zboruri prin țară, turneu organizat de agenția artistică Covaci - Cie din Capitală. Turneul va urma și in țările balcanice iar, la înapoere, pilotul român Nicolae Costin din Basarabia va sbura din nou în fața publicului bucureșttean. La orele 5 d. a., A. S. R. Principele Carol și profesorul Mezelteien părăsesc aerodromul in automobilul regal. Leontin Iliescu Prințul MMM La Craiova Craiova, 27 Febr. . Bri după amiazi cu trenul de București, la ora 4 și jumătate, a sosit în localitate prințul Milan Cristici, fiul natural al răposatului rege Milan al Serbiei. Prințul, care venea de la Constantinopol și merge spre Budapesta, unde locuește, s-a oprit la Craiova o zi spre a vizita orașul. D. comisar Georgescu l-a însoțit pe prinț în plimbările ce a făcut în oraș. Azi dim, la ora 6 prințul Milan Cristici a plecat cu trenul spre Budapesta. BELCA. Sunt nume în istorie de cari se leagă amintirea unor evenimente mari sau a unor întregi epoci. Numele lui Henri TV ne deșteaptă amintirea clasicelor lupte religioase. Ludovic al XIV-lea ne reamintește splendoarea de la Versailles. Când francezul aude de Napoleon I larg că vede încă odată cum drapelul francez se plimbă triumfător prin țările Europei. Republica îngădui oricărui cetățean francez a se ridica până la treapta cea mai înaltă a demnităților în Stat, la acea ■i unul cap al republicei. O urmare firească a acestei egalități cetățenești desăvârșite este că republica a șters mult din puterea și strălucirea individualităților care se remarcă în Franța. Cu toate acestea au fost și mai sunt încă personagii în republica franceză a căror nume este împreunat cu o anumită idee de Stat, cu anumite fapte importante sau împrejurări politice. In ochii Franței și mai cu seamă in ochii Germaniei Teofil Delcassé reprezintă ideea revanșei francezilor. Cine e Delcassé ? Cine e acest om care târâse acum șase ani Franța la marginea unui abis a cărei adâncime n’o cunoștea nici el? Delcassé e unul din acei numeroși bărbați politici din Franța cari se ridică din popor la cârma statului, în capul afacerilor. El și-a început cariera în acea ramură a vieței publice care face mai iute un renume în publicistică. Scria articole asupra politicei externe fără ca să bănuiască poate că talentul lui îl va face ministru de externe, că el va conduce odată politica externă a cărei teorie o învăța în tinerețe. Francez de sud, născut în patria lui Cyrano de Bergerac și a lui Alfons Daudet, Delaose are toate calitățile rasei meridionale. Plin de temperament, spiritual, ambițios, întreprinzător, celebrul ministru de externe este nu numai un om de talent și de muncă, dar totdeodată și unul din acei bărbați politici cari sunt periculoși fiindcă sunt conduși nu numai de inteligență ci și de sentimental. Ca ziarist încă (colabora la „Républicpie Française“) Delcassé atrase asupra și atențiunea lui Gambetta, care îi fu cel dintâi proteguitor. Ales în curând deputat—treapta care deschide dintr’odată porțile carierei unui om politic de talent— Delcassé ajunse repede subsecretar de Stat la ministerul coloniilor. Iar în 1898 fu numit ministru de externe. Ideela izolărei Germaniei nu este nouă în Franța, Delcassé însă a fost acela care a căutat și o pun în practică. Predecesorul său, Richot, făcuse alianța cu Rusia. El a câștigat Franței um nou aliat: Anglia, dușmana seculară a Franței. După moartea reginei Victoria, sub a cărei domnie Franța se ciocnise pentru ultima dată cu Anglia, în Africa, se sui pe tron defunctul rege Eduard, care știa să câștige simpatiile francezilor. Regele englez veni la Paris spre a face o vizită președintelui republicei, printre cei dintâi cari primiră cu bucurie politica împăcărei cu Anglia și ideia indicerei unei „Entente cordiale“ a fost și Delcassé, care de aci înainte fu amicul Angliei și cel mai pronunțat dușman al Germaniei. E vie încă în mintea tuturor scena din Camera franceză, care a provocat căderea lui Clemenceau. Acesta i-a strigat lui Delcassé: „D-ta ai umilit Franța ! D-ta i-aî adus rușinea de la Algeciras!“ Clemenceau a căzut căci atinsese mândria deputaților francezi. Dar Delcassé fu demascat ca unul care a vrut să provoace un război cu Germania și care, căzând fiindcă Franța n’ar fi fost în stare să se măsoare cu imperiul german, a lăsat lui Pichon, ministrul de externe care i-a urmat și lui Cambon, reprezentantul Franței la Algeciras și mai târziu ministrul ei la Berlin, una din cele mai spinoase situațiuni. Delcas sé arătase pe față că vrea să lovească în Germania. El voia ca Franța să se instaleze în Maroc fără a mai întreba Germania dacă îi place sa și nu. Franța se înțelesese cu Anglia, ce mai nevoie a cere și consimțământul lui Wilhelm II. Dar Delcassé a mers și mai departe: a propus consiliului de miniștri francezi să încheie o convenție militară formală, cu Anglia, împotriva Germaniei. Conform acestei convenționi armata engleză ar fi urmat să debarce în continent și să se unească cu armata franceză, ca împreună să invadeze Germania. Iar flota franceză ar fi urmat să dea ajutor celei engleze spre a zdrobi, cu puteri unite, flota germană, în marea Nordului. Acestea erau intențiile lui Delcassé, înainte de a cădea de la putere. Franța n’a vrut să-l urmeze și Delcassé a plecat, lăsând urmașilor lui greaua sarcină de a descurca firele pe care el le încurcase așa de rău. Franța a fost nevoită să admită convocarea conferinței marilor Puteri la Algeciras și aici Germania unită cu Austro-Ungaria au reușit să-și impue punctele lor de vedere: Franța nu este stăpână în Maroc, cum a vrut Delcassé. Franța a fost umilită, înțelegerea cu Anglia nu i-a folosit aproape la nimic. Astăzi Delcassé face parte din noul guvern francez, constituit zilele acestea sub președinția senatorului Monis. Presa europeană recunoaște că Delcassé e cea mai marcantă individualitate tn actualul cabinet. Ziarele germane și austriaca au dus o adevărată campanie contra lui, încă înainte de a fi numit ministru și cu toate că nu și-a reluat în primire ministerul de externe ci s-a mulțumit cu cel al marinei militare. Pe de altă parte presa engleză a primit pe încercatul amic al Angliei cu simpatie și elogii semnificative. Mircea Șirianu ODnesti iarLÎ nationale NEÎNȚELEGERILE ROMAN1L0IS HIFI MÄSÜBÜMIA ii lntrim număr trecut al ziarului nostru. (No. 23 din 24 Ianuarie) vorT5#Sd despre neînțelegerile ce domnesc in sânul Românilor din Macedonia, spuneam că fruntașii aromânilor se află despărțiți în trei grupe, adăugând, că din cauza temperamentului lor prea vioi, nici o grupare necedând celeilalte, o înțelegere pentru o conlucrare comună devine cu neputință. Faptul este cu atât mai regretabil cu cât, de la acordarea regimului constituțional în Turcia, toate naționalitățile fac sforțări pentru a recâștiga, pe calea culturală și economică, terenul perdut în luptele duse sub vechiul regim pontru exterminarea lor reciprocă. Numai aromânii—încă odată, o spunem cu adânc regret— din cauza acestor neînțelegeri, continuă a sta în neacțiune, ceea ce în împrejurările de față constitue o adevărată crimă. Nu ne vom ocupa, în aceste articole, de luptele ce se dau în jurul persoanelor. Pentru noi persoanele n’au altă importanță decât a principiilor pe care le profesează. De aceea, înainte de a ne spune cuvântul nostru, să examinăm principiile în jurul cărora își dispută terenul cele trei grupe sus pomenite. Am arătat că în afară de cele două grupări principale — corpul didactic și comunitățile, care voesc să aibă conducerea administrativă a instituțiiunilor culturale, este și o a treia, aceea care crede că impulsul in conducerea chestiunor macedonene Iudbite să pornească de la București. După noi acesta idee este greșită și iată pentru ce . De patruzeci și șapte de ani de când se lucrează la redeșteptarea sentimentului național printre românii din Turcia, nu numai impulsiunea, ci întreaga propagandă a fost condusă de la București. In primul rând învățământul a fost organizat după calapodul celul din țară. Nu s’a ținut seamă că Românii din dreapta Dunărei, deși trup din trupul nostru și suflet din sufletul nostru, au trăit și s’au desvoltat în alt mediu, cu alte moravuri și că nevoile lor economice, sociale și culturale sunt cu totul altele. . Care a fost rezultatul acestui mod de a vedea ? Li s’a dat o organizațiune hibridă care nu i-a atras spre cultura națională și un învățământ primar,și secundar, atât de depărtat de nevoile lor sociale, încat în loc de a-i pregăti pentru viața comercială și industrială—în care excelează prin o lungă tradiție— și pentru viața publică a țărei lor, a dat naștere unui proletariat intelectual, după chipul celui din țara, incapabil de a trăi prin sine, însuși. Trebue să insistăm asupra acestui lucru extraordinar de straniu care s’a petrecut cu mișcarea din Macedonia. Românii macedoneni sunt un element cu un spirit eminamente comercial. In deosebire de celelalte naționalitățî conlocuitoare, ei au o cultură seculară — cea grecească, și o organizație bisericească și școlară proprie, condusă de o reprezentanță aleasă de popor. Care era prima datorie, când ne-am gândit a-i scoate din eroarea lor seculară, de a se instrui într’o limbă străină ? Desigur datoria noastră era a le arăta că se pot servi de limba lor aceea pe care o vorbesc în familie ca și de limba greacă în dar averile lor neguțătorești, și a le demostra avantagiile pe care îi prezintă instrucția în limba maternă, fără a ne atinge însă de organizațiunea lor seculară. Dacă era ceva de adăugat în programele școalelor elementare — așa cum se aflau organizate— era învățământul limbei franceze și comptabilitatea simplă pentru a-l pregăti ,și mai bine în lupta de concurență care, era de prevăzut, nu era să întârzieze a se ivi și pe piețele imperiului otoman. Și mai era ceva de făcut; ceva care nu făcuse nici una din naționalitățile conlocuitoare, o parte a tineretului român trebuia îndrumat înspre școlile Statului (turcești) și pregătit pentru viața publică a patriei lor otomane. Am spus-o de acum zece ani și-mi pare bine că găsesc prilejul s’o repetacid, aromânii, isolațî cum sunt pe tot teritoriul Turciei, spre a deveni un element puternic, nu ajunge să fie numai deținătorii comerțului, — trebuiau pregătiți așa fel ca să poată lua locul pe care după revoluția din 1897, l-au perdut armenii, care, se știe, ocupau cele mai înalte situațiuni în administrație, în magistratură și diplomație. Acesta era rolul mișcărei noastre culturale printre populația românească din imperiul otoman. c. s. c. Furtwila de la bancherii din CAPITALA — O nouă arestare — Poliția de siguranță a Capitalei a arestat ori pe un complice al Greciei Ida di Carlo, femeea care înșela pe bancherii din Capitală. Noul arestat se numește Zevo Ernest, de origină tot italian, născut la Lyon (Franța). Zev Ernest văzând că Ida di Carlo nu a venit acasă a trimis pe soția lui la poliție să se intereseze dacă acolo nu a fost adusă una anume Maria Fühl, de origină italiană. D. comisar Const. Pârâianu auzind aceasta, i-a răspuns ca poliția nu a arestat pe nici o femee cu acest nume și lăsând-o să plece a trimis pe urmași patru agenți, cu ordinul să aducă la poliție pe acela cu care femeea s’ar întâlni pe stradă. In colțul str. Lipscani cu calea Victoriei femeea s’a oprit și a stat de vorbă cu un tânăr care o aștepta. Agenții i-au înconjurat atunci pe amândoi și i-au invitat la poliție. Tânărul opunându-se, agentul Nicu Georgescu l-a luat în brațe și pe sus l-a băgat în curtea poliției. Acolo, cel arestat a declarat că se numește Zev Ernest și că este soțul celeia cu care se opune în drum, întrebat dacă cunoaște pe Ida di Carlo el a răspins negativ. Faptul acesta a făcut pe comisar să bănuiască imediat complicitatea lui cu hoața și întrebându-l din nou dacă cunoaște pe Maria Fühl, el a declarat că nici pe acea lui nu o cunoaște. Zen Ernest s-a dat atunci singur prins, întrucât soția sa întrebase de acest nume și luat de scurt el a arătat că Ida di Carlo este saltiibancă ca și ei și locuiau împreună în str. Uranus No. 35. S-a stabilit după aceasta că Zev Ernest întovărășea pe Ida di Carlo în toate operațiunile și că el o aștepta afară. Hoața Grecia Ida di Carlo foste femee în vârstă de 60 ani. Datorită vârstei sale bancherii nu o supraveghiau în de aproape, căci nimenii n’ar fi bănuit-o în stare să săvârșească astfel de fapte. Cu ocazia acestei descoperiri s’a mai stabilit că sunt și alți hoți, cari operează la fel pe la bancheri. Poliția a început urmărirea lor. UTODA. Bluzele nour de primăvară se fac cele mai multe tot în forma Kimono, adică mânecile tăiate dintr’o bucată cu bluza. Această Utetura simplă continuă să placă așa de mult că s’a adoptat și înlocuește cu succes șemizetele de altădată, precum și bluzele de mătase și voalaj. Fularurile reiate și imprimate înlocuesc stofele cu desenuricașmir din primăvara trecută, sub voalaruri de muselină și dotul. Kimonourile de mătase sau de crepe de Chine se aranjează bine pe orice corp și sunt foarte practice; acestea sunt, în definitiv, bluze fără dublură și fără ghempă, făcute astfel ca să le poți purta alternativ pe diferite ghempe. Toaletă din serge vieux-roz, garnisită cu pékine negru și alb și cu nasturi de seară negre. Pălărie de paie cense, garnisită cu noduri de catifea bleu și cu un buchet de cireșe in dreapta. Se încearcă în primăvara aceasta să se aducă un fel de știrbi a costumului tailleur. Unii îi reproșează liniile rigide , și fără grație, alții banalitatea, felul uniform cu care înfășoară toate femeile, bătrâne sau tinere, urâte sau frumoase. Se uită insă succesul destul de îndelungat, serviciile aduse atunci când ii purtau la orice oră din zi Adevărul este, cred, că cuconițele simt plictisite să poarte mereu acelaș lucru și voesc să mai schimbe puțin. E vorba deci ca costumul tailleur să fie înlocuit cu rochii practice, având linii mai puțin clasice și mai puțin sumbre, cu rochii cu garnituri mai numeroase, galoane, tresa, Veîuria, $mmm mm la sm* Prii Câineni la Sibiu.Catedrala din Sibiu. Serviciul divin d EM. GÂRLEANU. Ca și anul trecut, în Bucovina, „Societatea Scriitorilor Români“ a răspuns cu bucurie chemărea d-lui C. G. Tăslăoanu, directorul revistei „Luceafănu“ și s’a grăbit să ia parte la Șezătoarea și petrecerile culturale din Sibiu. Scriitorii aveau o datorie față de Ardeal: de ani de zile revistele și gazetele românești de peste munți ne cer sericul, de ani de zile cititorii de dincolo doreau să ne cunoască. Lipsiți de tovărășia președintelui Mihail Sadoveanu și a vice-președintelu Societății Dimitrie Anghel, — cel dintâi oprit de o nuntă în familie, cel de-al doilea mâhnit de greaua încercare prin care a trecut, — scriitorii au pornit spre Ardeal în număr de opt și anume:Victor Eftimiu, Em. Ghrleanu, A. Herz, A. Mândru, Corneliu Moldovanu, D. Nanu, Cincinat Pavelescu și Caton Theodorian. Ca să facem o plăcută surprindere publicului Sibiian am căutat și am isbutit să căpătăm tovărășia d-rei Maria Filotti, talentata artistă a „Teatrului Național“ din București. Plecând Vineri noaptea, 18 Februarie, din București, a doua zi dimineața ne trezim La Râmnicul-Vâlcii, de unde trenul intră în fermecătorul drum ce duce, prin Pasul Câineni, dincolo, spre Turnul Roș. Lăsăm în urmă Jiblea, Călimăneștii, vestitele băi, cu minunatul isvor al Căciulatei, în fund, supt coaste de deal, încremenită și dânsa, ca și frumoasele hoteluri și vile, supt aprigul ger al ernii. Nimic nu-țî poate da mai deslușit înfățișarea tristă a singurătății, ca aceste locuri de întâlnire, în care mișcarea clocotește câteva luni pe an, ca apoi, din dosul ferestrelor tuturor casator acelora, de pe potecile parcurilor și ale munților înconjurători, să nu mai răsară ■nici un semn de viață. Primăvara, toamna și iarna, băile acestea par niște cimitire în care stau îngropate suferințele oamenilor cari au trecut prin ele... Trenul lunecă încet, întir’adins parcă să prindem mai bine priveliștile încântătoare; roțile de fier se strecoară, ciuruind, printre gâtlejul stâncos al muntelui, pe malul drept al Oltului, chiar deasupra apelor turburi cari se scobor șoptind la vale. Pe când pe celălalt mal, curată și largă, ca o panglică, șerpuind ca și malul, și chiar supt părete de sur de stâncă, frumoasa șosea pe care un alt râu ce știe împotriva râului adevărat. Și în curând, mai romantică, de cum ți-o poți închipui, mai neașteptată, mănăstirea Cozia, răsare cu zidurile ei drepte, înegrite de vreme, acoperite de mușchiă, cu turnul de cărămidă roșie, oglindită în apele Oltului care o cunosc de veacuri. Țăcănitul trenului parcă smulge un ecou de supt acoperemintele hrențuite, năpustite de vremuri. Trenul ne duce însă, încă o privire, și’n curând nu mai zărim decât o umbră, ca o pată de nor pe zidul munților cari se închid ca și cum, păzitori seculari ce sunt, numai o clipă își desfăcuseră brațele să ne arate comoara lor. Și fără să vrem, toți ne gândim, iar unul dintre noi șoptește și-l ascultăm mișcați, admirabila strofă cu care marele Grigore Alexandrescu începe vestita lui poezie : Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Cătră țărmul dimpotrivă se Iniiind, se prelungesc, Ș’ale valurilor mândre generalis7 spumegate Zidul vedu al mânâstirei in cadență îl isbesc. Gâtlejul muntelui se strâmtează din ce în ce, trecem cu adevărat ca prin niște Cârlige, tunelurile par niște balauri, cari, ca’n povești, ne înghit și iar ne scot la lumină. Căinenii, Turnul-Roș, — care altă dată păzea valea, ținând în pântecele lui ostași gata de luptă; celălalt Turn-Ioș, cu mult mai nou, de prin veacul al XVIII , —suntem pe pământ românesc dintr’o țară streină! Suntem aproape. Sibiul, Nagy-Szeben-ul pe ungurește, își arată, de departe, turnurile, cele două turnuri ale Catedralei românești, și turnul bisericei Sașilor. Ajungem! Pe peron ne așteaptă : Oct. Goga, O. Tăsloioahu și prietenul Onisifor Ghibu, tramvaiul ne urcă în oraș, în Cetate, cum spun Sibienii vechiului târg. Oțelul „Roemischer-Kaiser“ ne găzduește, apoi, însoțiți de prieteni ne plimbăm prin Sibiu. Sibiul! De câte ori n’am gândit la orașul acesta în care atâția scriitori și oameni de energie, în care atâția luptători, cimentează de ani și ani temelia culturii și a vieții românești de peste munți. Aici, în Sibiu, știam de mult că e focarul ce-și împrăștie razele peste întreaga viață românească a Ardealului. De aici, din Sibiu, primeam cu bucurie revista „Luceafărul”; de Sibiu eram legați încă odată prin prietenul, luptătorul și poetul Octavian Goga. Și-acuma străbateam, adânc mișcați, străzile acestui vechiu oraș, în care cele câteva magazine, cu vitrine bogat și strălucitor gătite, par atât de nelalocul lor. Uliți largi, pietruite , nu prea case mari, vechi, cu acoperișurile de olane, înalte, ca niște căciuli, cu ferestruicile podurilor lunguețe, negre, cari, văzute de departe, par niște ochi iscoditori ce se uită de sub sprincene îmbinate; cu ferestrele odăilor pătrate, închise în afară cu obloane verzi, și cu zăbrele eșite mult in stradă, ca niște cuști, cu biserici vechi, — ca acea a sașilor, de peste cinci sute de ani, cu turnuri până în nori, de fiecare biserică, cu bolți și ganguri ca niște hrube ;-~așa e Sibiul vechiu, Cetatea cum i se zice. Rătăcim până spre seară, intrăm șci localul ,.Băncii Albina“ cea mai bogată așezare bănească din Ardeal, vizităm Tipografia Arhidiceesană, veche de cincizeci de ani, și obosiți, ne îndreptăm spre restaurantul Brotte, unde, până târziu, în tovărășia prietenilor, și’n legănarea dulcilor melodii ale cântecelor românești, cântate de lăutari, cutremurați uneori de accentele imnului: „Deșteaptă-te Române pe care-l cântăm în cor, ne simțim ca la noi în țară, în mijlocul alor noștri. După miezul nopții, pe ulițe gloduroase și pustii, ne întoarcem pe lângă vechiul zid de centură al cetății, cu cele trei turnuri mohorâte, căci dacă pe zidurile celui din mijloc, se reazămă, ca o ironie, localul Teatrului, mi se pare, printre crenelurile celorlalte două abea dacă se mai ibște lumina slabă a opaițului unui biet păzitor. A doua zi dimineața, Duminică 20 Februarie (5 Martie) o zi ca de Primăvară. E cald, și’n fund munții cu mantii de zăpadă parcă zâmbesc. Casele râd în soare. Pretutindeni români, — peste tot se vorbește românește. Singurele, uniformele militare,—în Sibiu e un corp de armată!—ne amintesc că suntem aiurea decât la noi. Ne îmbrăcăm repede și, cu toții, ne ducem să ascultăm sfânta slujbă, la Catedrală. In plină inimă a cartierului Săsesc ,Catedrala își înalță semețe, ca un simbol al statorniciei,cele două turnuri. Pe Larg, scări de piatră, intrăm în uriar șui locaș, ridicat, s’ar părea, după modelul S-tei Sofia din Constantinopol. E un plan vechio, adus de abia acum, în urmă, la îndeplinire. De jur împrejur, stâlpi de granit, sprijină bolțile, cu largul cafas, cu cele două galerii mărginașe, în lungul cărora școlile de fete stau și ascultă liturghia. Catedrala e plină. In dreapta femeile, în stânga și in mijloc bărbații, — toate școlile de băeți din Sibiu. Ne orânduiam în stranele din partea stângă, așa că avem în față pe octogenarul mitropolit Mețianu, care, cu un glas de o putere și o limpezime uimitoare ia parte și îndrumează slujba. Răspunsurile le dă corul, — un cor minunat care, în unele părți și mai ales în compozițiile neuitatului Gavril Muzicescu, îmi reamintește corul mitropolitan din Iași. Slujba e frumoasă, citirile deslușite, — toți ascultă și-și orânduesc ascultarea după semnele înalt Prea Sfântului Mitropolit, care urmărește rostul obișnuit al liturghiei. Privesc cu mirare acest haos ridicat prin voința și prin darurile drept credincioșilor. Mă uimește pictura cupolei, datorită pictorului ardelean Smaegelski, — sfiosul artist pe care l-am cunoscut odată în casa d-lui N. Iorga, — pictură cu adevărat măiăstră, din întregul căreia se desprind, cu o putere neobișnuită, chipurile celor patru evangheliști din colțuri. Dar pereții sunt încă goi, acoperiți doar de câteva motive românești, bani n’au ajuns pentru întregirea picturii. Pentru adunarea sumelor trebuitoare, doar înalți funcționari bisericești strâng de la fiecare cât pot să dea. Adăugăm cu adâncă mulțumire sufletească, puținul nostru pentru desăvârșirea unei fapte mari. Slujba se sfârșește. Ne fotografiem pe scările catedralei, apoi, cu toții, mergem peste drum la locuința de iarnă a I. I. S. Mitropolit Mețianu. Intr’o casă încăpătoare, în odăi mobilate simplu, Excelența Sa ne primește zâmbind bucuros. Poetul Cincinat Pavelescu, îi arată, în câteva cuvinte, că gândul Scriitorilor sosiți în Sibiu, s’a oprit întâi la I. P. S. Sa, și căî aducem omagiile noastre de adânc respect. Cu un glas limpede, cu ochii vioi, cu vorba curgătoare, Excelența. Sa ne mulțumește, și un sfert de ceas ne ține povestindu-ne împrejurările grele prin care biserica duce lupta pentru păstrarea credinței... Privesc la peretele pe î ntinsul căruia, portretele atâtor mitropolițî, pare că ascultă și dânșii cuvintele urmașului lor. De la locuința I. P. S. S. Mitropolitului Mețianu ne îndreptăm spre palatul „Muzeului Asociațiune” în sala căruia trebuia să se țină Șezătoarea literară. E rândul nostru să slujim, în sfântul altar al limbei românești. Foii! să câștigați MISTER 11 FALOARE și LUCRURI VAZNICE? Abanați-vă liudiat „Ziarul Sâlâtimilor care oferă premii de valoare la tragerea loteriei ce va avea loc la 6 Martie 2011 Abonamentul costă 5lei anual LA m ZÂMBETUL de ION GOHAN. Dimineața l-au găsit așa, la uns, nemișcat, cu chipul ca de ceară răsărind din groapa per* ndă, cu plapuma adusă până sub bărbie, — fără nicio urma, în toată înfățișarea, can fi stat mărturie vreunei oli pe măcar de luptă cu moartea năprasnic răpunătoare. Ba ochii, pe jumătate deschiși, păreau a se fi stins cu mulțumirea odihnei căutate, iar o fluturare de zâmbet, dela colțul buzelor răspândindu-se ușor peste toată fața, era ca o întâmpinare de bunăveinre a celei ci poate grozăvindu-se s’o fi apropiat de dânsul în puterea întunericului. Era ca arătarea unei secrete bucurii, dintre acelea pe cari le simțim când cineva voind să ne facă un mare rău, ne face tocmai binele pe care-î dorim mai mult... Acesta mi-a fost primul gând când l-am văzut, și din ochi îndelung cercetători ’ Im întrebat: — Nu-i așa?... —-Dar fața a rămas neclintită și Zambia mai departe... Era ca o tălmăcire de înălțată și blândă milă pentru hărțuelile de râs al vieții, pentru câte se socotesc aci de o atâta de mare însemnare, și precnuosc pismă, certuri, prigoniri și sfâșieri între oameni... Câți vor fi crezut că rănesc, în viața lui, ca de acestea... Ce nerozi! — Viața este ca o apă întinsă deasupra noroaielor; cât timp e lăsată în pace, apa se limpezește și într’vnsa se poate oglindi suflet liniștit, gând curat; dar de câte ori se pornesc turburări, atunci se răscolește noroiul, se amestecă cu apa, — și nu se mai oglindește nimic.... Cine păgubește ? Acela care tulbură cu noroaie oglindirea cerurilor, nu câștigă... Sărmanul e vrednic de un zâmbet în care să poată citi, de va ști, toată zădărnicia pornirilor lui de nimic... — Sau nici de atâta nu mai învrednicești tu acuma furnicăria aceasta ridicolă, pe care o bisași aci ca să-și joace mai departe rangi-comedia cu valuri multe, în disputarea cărora își smulg atâția, scrâșnind, sdronțele de stofe de nimica închipuind purpura, și chivările de carton poleit?... ... Toamna a fost neobișnuit de lungă... O muscă, vezi, mai trăește încă, își mișcă lăbuțele, căutând să le dea sprinteneala de astă-vară.•"•zadarnic. Sorodinți de rebegeala frigului a celui de afară și a celui dinnăuntru. Și totuși, după cum sa mișcă, îți pare că musca aceasta se pregătește, cu credință într’o viață îndelungată încă, pentru traiul, cine știe cât ce-î mai rămâne de dus pe pământ... Cel dintâi frig mai aprig o va culca, înitr’o noapte, spre nemai deșteptare ; va cădea întrun colț de odae, și strânsă cu gunoiul a doua zi, va fi aruncată acolo. Unde i-a fost scris să se reîntoarcă în praful din care a fost creiată și ea — ca și orîce trăiește. Vezi, noi știm ce soartă o așteaptă, musca aceasta; dar oare ne dăm seama de soarta o« pe noi înșine ne așteaptă ? O ființă superioară nouă poate nu observă și în sufletul ei se coboară aceeași adiere de milă, când ne vede înfiripându-ne și luându-ne atitudini de pregătire pentru o viață îndelungată încă... Sărmane muște, pe cari neființa, ne pândește în toată clipa, — ne tragem respirarea ca să putem privi, ca în vis, dincolo de fatalitatea înghețului... Dar dincolo nu mai e nimic din ceea ce este viața noastră de aici. Uite, a căzut musca în fundul ceștii de cafea și s’a înecat. Ea a crezut să găsească acolo întărire nouă pentru urmarea vieții neobișnuit de lungă ce soarta l-a hărăzit. Și și-a găsit, sfârșitul. Ei, și acum ? Ce s’a făcut ceea ce era mișcare, ceea ce era luptă ca să trăiască, în picătura aceasta de trup, în fulgul acesta negru, îmbâcsit acolo în drojdia de pe fundul ceștii?.. A piferit fără ele urmă? S’a stins mistuindu-se până la capătul vremii ce i-a fost hărăzit, anume să ciupească, pentru sbârnâirea lui, din eternitate ? Nu. Viața aceea trebuie să fie încă undeva, — ea n’a făcut decât să se imalțe sau să se coboare în spațiu, căutându-șî izvorul de unde nu de mult s’a deslipit ca să rătăcească pe aicea sau pe dincolo... ... Oare nu de aceea zâmbești, fiindcă tu acuma le știi toate acestea, pe cari noi ne dăm atâta osteneală, fără să isbutim, să le înțelegem?... Ce se face cu toată viața care piere de aci,—cu ,fața unei muște, sau cu viața unui om?... Zâmbești înainte,— acelaș zâmbet înghețat în colțul buzelor,—și nu pot nici cum să-l tălmăcesc, zâmbetul toți acesta.. Nimenea nu s’a întors vr’odată și nici într’un chip, ca să ne desvăluiască cele de dincolo de viață... însemnează oare aceasta că nici nu mai este, acolo, viață ?... De ce adică ar însemna cest lucru ? Poate că trecând în altă viață, nimeni, nimeni și niciodată, nu se mai simte îndemnat să se mai apropie de aceasta de-aici. S’a dus, nu mai vine; nu mai este nici o închipuire să se întoarcă. Pentru că de-ar fi cu putință ă se întoarcă unul, să mai trăiască, într’un fel sau într’altul, printre noi, de ce atuncea nu și altul, și alții, și toții?... Și ce-ar fi atuncea?... Nu trebuie să fie, și este, o despărțire între două lumi; ele nu pot să se amestece, nu trebuie să se amestece. Pe pământul nostru acesta, a mărginit numărul acelora cari pot să trăiască, dar nemărginit este în nemărginirea lumilor. Oricâte suflete, oricâtă viață, s’ar perinda în peregrinația lumească, loc este, nesfârșit mg$