Universul, iulie 1929 (Anul 47, nr. 148-173)

1929-07-01 / nr. 148

Anul XLVII N.\ '4S Luni 1 Iulie 1929 Del milostivi UNIVERSUL Iisus făgădueşte milă, celor ce vor face milă. El zice: „Feri­ciţi cei milostivi că, aceia se vor milui“. Aceasta însemnează că în lupta pentru înfăptuirea sco­pului vieţii, vom fi îngăduiţi în măsura în care vom îngădui şi că această îngăduinţă este o da­torie. De altfel, fiecare pagină a Evangheliei e presărată cu sfaturi de milă pentru aproa­pele şi însăş minunea întrupă­rii este o dovadă a milei dum­­nezeeşti care nu are margini. Dar mila stânjeneşte, câte­o­­dată, dreptatea şi amorţeşte, uneori, în om, râvna pentru mai bine, care este temelia propăşi­rii obşteşti şi a desăvârşirii omului. Este deci trebuitor să ştim, din ce pricină şi în ce mă­sură, mila este o lege a vieţii şi o datorie a noastră a tuturor. Cercetând mai departe ches­­tiunea, vom vedea că legăturile şi atingerile dintre oameni le statorniceşte, pe pământ legea, care va fi cu atât mai mântui­toare, cu cât se va întemeia mai desăvârşit, pe cerinţele dreptu­lui firesc şi a simţământului de dreptate sălăşluit în cugetul nostru ca o putere deosebită. Acest drept firesc nu se poate însă înfăptui şi da roade decât treptat şi numai în măsura in care are loc pe pământ desă­vârşirea fiinţei noastre. Această împrejurare face trebuitoare în­găduinţa între oameni şi ne­voia de ajutor între­olaltă. Pe d­e altă parte, oamenii nu trăesc despărţiţii unul de altul ca două lucruri care, în natură, se gă­sesc în locuri deosebite. O legă­tură tainică stărue între ei şi-­i face să încline unul spre altul, să aibe nevoie unul de altul, să se ajute şi să nu poată trăi unul fără altul. Dacă oamenii ar vie­ţui pe pământ numai pe teme­iul legilor, ar fi ca pietrele din­­tr’o clădire cărora le lipseşte ci­mentul ce uneşte şi ţine strâns legate între ele părţile clădirii Un meşter iscusit ar putea înj­gheba o asemenea clădire, orar ea s’ar prăbuşi la cea dintâi clătinare a pământului. Vie­ţuim deci în lume şi înfăptuim scopurile vieţii, nu numai pe temeiul dreptului care statorni­ceşte pentru fiecare ce e al său, ci şi pe temeiul unui simţă­mânt lăuntric care apropie pe om de om şi-l face pe toţi să lu­creze în vederea unui scop care este al tuturor. Din pricina acestor două îm­prejurări — nedesăvârşirea legi­lor­­omeneşti şi simţământul lăuntric de atârnare al oame­nilor între ei—suntem datori să fim îngăduitori cu aproapele. Această îngăduinţă se chiamă milostenie, atunci când cineva cedează o parte din drepturile sale celui care, mai presus de voinţa şi puterea lui are nevoe de ajutorul celui ce, tot mai presus de voinţa şi puterea lui, —fiindcă atârnăm de voinţa mi­e zeu — a ajuns să aibe bu­nuri care întrec trebuinţele unei vieţi bine chivernisită. Totul este al tuturor şi deci toţi trebue să se folosească de bunurile lumei în măsura stră­daniei şi din motivul trebuinţe­lor fireşti. Spunând acestea, nu trebue să uităm că miloste­nia este o datorie, dar o da­torie morală, nu legală. Este datorie, fiindcă, in marele tot din care facem parte şi in drumul pe ca­re mergem pentru a ajunge la desăvârşire, trebue, pentru a ne uşura urcuşul, să reparăm mereu neajunsurile ce, în chip firesc, se ivesc la dreapta şi la stânga drumului. Şi este numai morală, fiind­că milostenia nu se poate pre­tinde, ci este un act al liberei noastre puteri de hotărîre și al grijei pentru îndreptarea dru­mului pe care mergem. Drumul este legea; dacă vrem să înlesnim mersul, trebue să-l pietruim cu fapte de milostenie spre a ajunge mai repede și fără neplăceri la ţinta dorită. Ca să înţelegem trebuinţa ne­­îndoelnică a milosteniei, un sin­gur exemplu este de ajuns. Dreptul de proprietate, este un drept firesc, fiindcă pentru a putea trăi şi propăşi, trebue să am în stăpânirea mea deplină, mijloacele trebuitoare întru a­­ceasta. Dar acelaş drept îl are orice om care vieţuieşte pe pă­mânt, deşi nu oricine poate folosi acest drept pentru a face din el un mijloc de trai şi pro­păşire. Puterile oamenilor sunt deosebite, deşi trebuinţele lor sunt în mare parte aceleaşi. Pentru a tămădui acest neajuns al firii noastre pământeştii, Iisus a rânduit milostenia care însemnează îndreptarea unei stări ce nu se poate înlătura- Proprietarul care ajută corec­tează astfel neajunsul unei legi. Milostenia este astfel mijlocul prin care legea poate desăvârşi statornicirile ei. Ea dă legii pu­tinţa de a lucra după cum ploaia dă pământului puterea de a rodi şi a face „să răsară iarbă pentru dobitoace şi ver­deaţă pentru trebuinţa omului". (Ps. 103). înţelegem acum de ce milos­tivii sunt fericiţi şi se vor milui. Dacă fericirea atârnă de împre­jurările şi rânduelile arătate mai sus, urmează de la sine că numai cine le păzeşte, poate a­­junge la fericire. Cei milostivi sunt fericiţi şi se vor milui, fiindcă înţelegând neajunsul legilor omeneşti, să străduesc să desăvârşească prin fapte de milostenie, prin milă şi îngă­duinţă, ceea ce ele nu ajung să aducă între oameni numai prin puterea lor. Cei milostivi vor înfăptui o lume mai bună. In care ei cei dintâi se vor bucura şi vor trage foloase pentru viaţa veşnică, fiindcă să nevoesc să îndrepte mereu drumul care duce într'acolo. Fă deci creştine, fapte de mi­lostenie, căci numai aşa poţi urca în chip neîndoelnic scara desăvârşire­, pe care legile ome­neşti ţi-o arată, dar n’au pute­rea de a te face să ajungi fără primejdie la ea. Pr. C. DRON In rochie străvezie şi scurtă până la genunchi, cu pălărie ,.aviator“, cu umbreluţa ja­poneză, doamna Rădulescu, trecu repede antreul şi dădu buzna în contuarul domnu­lui Marin Rădulescu, soţul domniei-sa­le. Tremura toată, doamna Rădulescu. Era schimbată la faţă şi nici nu mai putea vor­bi, aşa o îneca supărarea. — Da, ce s’a mai întâm­plat, pentru Dumnezeu ! — o întâmpină soţul destul de plictisit. Te simţi rău Nu cum­va aduci o veste rea... — Birjarul !— răsuflă fe­meia şi căzu gâfâind pe scaun. Rădulescu, pricepând în­dată cam ce se petrecuse, căuta s‘o împace : — Iarăș a fost obraznic bir­jaru, nu‘i aşa ?... Doamna Rădulescu își că­pătase glasul. : — Da, Marin !... A fost o­­braznic măgarul cela de bir­jar !... Auzi, să nu-mi mul­ţumească Şi doar i-am dat doi poli... — Ce-ţi pasă dacă nu ţi-a mulţumit — Da nu ţi-am spus ca a fost şi obraznic ! — se ener­vă din nou doamna Rădule­scu. — Ce ţi-a zis păcătosul ? — Mi-a strigat răstit: Ma­­dame !, — Ţi-a zis aşa ?... Auzi o­­brăznicie, la un birjar !.... Şi necăjit ca a fost deran­jat din socotelile lui. Marin Rădulescu eşi repezit ca să-l înveţe minte pe birjar să se poarte astfel cu o cucoană ca doamna Rădulescu ! Când văzu pe capra trăsurii pe un bătrân adus din spate —­ a­­proape cocoşat — cu şapca în mână, plecându-se umilit, „boerul“ se mai potoli. Totuşi se simţi dator să-l insulte : — Nu ţi-e ruşine, porc bă­trân !.. Cum de ai îndrăznit să fii obraznic faţă de cu­coană ! Bătrânul se desvinovăţi cu supunere: — N'am fost obraznic... Nu­mai că i-am spus cucoanei că nu m-a plătit după tarif !... Rădulescu se raatij —• I-ai zis madamă!... — Nu i-am zis aşa— — Minţi ! — interveni ră­sunătoare o altă voce. Dintr-un chioşc, căptuşit de zorele, se ivi un tânăr negri­cios şi ochi­os, cu capul gol, şi îmbrăcat numai cu vesta­.. Era deputatul ţărănist Gogu Tulpină, logodnicul domni­şoarei Rădulescu, deci viito­rul ginere al soţilor Rădule­scu. Birjarul se uită la el ne­căjit, pe sub gene şi, fără să-i răspundă, mişcă hăţurile-Dar deputatul îl şi oprise : — Nai sa pleci,aşa de uşor , de aci L. Prea ai fost obraz­nic !... In clipa ceea, domnişoara Toto Rădulescu — fericita logodnică — se ivi speriată­­ în uşa chioşcului: — Lasa-1 Gogule ! Ce­ vrei să te lovească cu biciul? Gogu se necăji şi mai rău: — Să mă lovească pe mine? El un păcătos de birjar să dea cu biciul tim­'un parla­mentar !.. Să poftească! Apoi către birjar: — îndrăznește și dă în mine!... . Ii sraaci biciul cu furie: — In cuie să dai cu biciul, păcătosule ?.„ Tu știi cine­­ sunt eu !.. Birjarul se uită la el, mai mult scârbit decât înspăi- j mântat: . . , „­­ — Ia vezi-ți de treaba domnule !... Ce ai dumneata­­ cu mine ? , , „ . — Sa-mi văd de treabă, ! hai ?... Bestie !... .. I Tremurând de furie, îndoi biciul, apăsă scrâşnind­ din dinţi şi reuşi să-l rupă în două... Cu cele două bucăţi, începu a lovi orbeşte pe bă­trân, care nu ştia cum sa se mai ferească de această ne­aşteptată ploaie de lovituri dureroase... Dar parlamenta­rul îi trăgea înainte, cu sete, strigând tot el : *— Na, na ! Mai trage altă dată cu biciul în mine !.. Mai trage !.. Când se satură de tras, a­­lergă la poartă și cu vocea sugrumată strigă pe gardist.. Cum sergentul nu se ară­tase numaidecât, deputatul reflectă — în gura mare — față de lumea care se adu­nase spre a se mai distra pufin. — Asta-i ţarăPoate să te omoare cineva ziua miaza mare, iai nu sare nici un gardist ! Nu-şi vărsase bine focul, şi iată că și gardistul se ivi dintr-un gang mai răcoros. — Gardist ! Ce faci gar­dist ! — strigă parlamentarul scos din fire — unde umbli la ora asta ! Ascultă ! Să-l duci numai­decât la secţie pe ticălosul ăsta de birjar !.. A fost obraznic cu doamna Rădulescu, soacra mea... şi pe mine m-a ameninţat cu biciul... Cum sergentul de­ oraş se uita nedumerit la birjarul cel bătrân, care de năucit ce era, abia îşi mai ţinea cumpătul pe capra trăsurii, Gogu Tul­pină iarăş se enervă : — Ce mai stai ?.. Du-l la secţie... Spune comisarului că l-am trimis eu pe birjar... Ce te uiţi aşa ?.. Parcă nu m-ai cunoaşte ! Eu sunt deputatul Gogu Tulpină !.. Hai, pleacă ! Gardistul ridică supus din umeri, se sui greoi în trăsură şi dădu ordin birjarului să mâie. ș' Mândră de curajul viitoru­lui ei soţ, domnişoara Toto îl întâmpină : — Nu te-ai lovit cumva, Gogule ? Deodată logodnica îngăl­beni, șovăi pe picioare şi ar fi căzut grămadă dacă nu o prindea în braţe, bătrânul ei tată.. — Ce ai Toto !... Ce ai ? — se alarmă cei doi bărbaţi. Cu arătătorul întins, logod­nica lui Gogu vorbi tremu­­rat: — Sânge, papa!.. .Nu vezi sânge, pe mâna lui Gogu ? E rănit, papa !.. — Nu-s rănit de loc ! — o asigură logodnicul...^ M-am mânjit cu sângele ticălosului. — Hai Gogule ! — se înve­seli domnişoara Toto — Hai să-ţi torn eu apă să te speli L AL. CAZABAN »9 Îndrăzneala celor mici Aenarelă rustică Miriştea în noapte înfloreşte , Pune haină de dantelă fină Şi cu sveltul soare pregăteşte Blondă cununie de lumină. De mijloc cu brîu îngust legat, Pe o frunză stă un buburuz ; Cicerul pitic şi îndesat Cîntă melancolic din cobuz. alexandru bilciurescu F­­rânturele 43 Citeşte cucu'n cartea vremii Şi’mi numără ai vieţii ani, Sbucnesc în chiote fîrtaţiî, Se turbură ai mei duşmani. Precum îngălbeneşte codrul, Aşa m-oi veşteji şi eu, Voi adormi odat’ cu jalea Că n’a fost după gândul meu. Că, de-aş trăi cît spune cucul, S’ar pierde trântorii din stup Şi n’ar mai rămânea în ţară Nici urmă de picior de lup. 44 Feciorii cari strigau în horă Sunt astăzi păcurari la oi, Dar focul ochilor ca mura Şi l-au lăsat în sat la noi. Colindă cu zefirii, seara, Fereastra mişcă din ţîţîni, S’ascunde’n flori de româniţă Se lasă’n apa din fîntîni. Cu luna plină poleeşte Argintul frunzelor de plopi Şi răcoreşte chip de floare Cu rouă picurată’n stropi. 45 Părinte codru, bătrîneţes Aduce bruma peste tine, îşi vede frunza moartea’n faţă Şi prinde jalnic să suspine. Ce şoimii doborîţi, voinicii La zarea focului s’adună Cu suflul iernii înfrăţindu-şi A sufletului lor furtună. Au alergat o vară’ntreagă Păcatului sa nu dea pas, Şi tot mai sunt dureri în ţară Şi lacrimi tot au mai rămas. I. V. SORICU A­utoarea Mă ocup foarte mult de creş­terea copilitei mele Aurica. Mai întâi pentru că mi-e dragă şi tot ce o interesează pe ea, mă interesează şi pe mine şi apoi, vreau să-mi pregătesc odrasla pentru o carieră, singurul mij­loc de a asigura o independen­tă cinstită unei viitoare femei. Am stabilit un principiu, ca Aurica să înveţe carte şi în a­­cest domeniu să-şi găsească o specialitate, dat fiind că învă­ţătura este zestrea săracului şi că pe de altă parte, nefîind nici politician, nici antrepre­nor de cărămizi, tatăl său nu are perspectiva să se îmbogă­ţească. Aurica are opt ani­ şi trece în clasa doua primară. Am învă­ţat-o să scrie de la vârsta de şase ani şi în clasa întâi a es­t premiantă. Nu că este copilul meu, dar Aurica este un copil foarte deştept Pot să spun­ că n-a­m mai văzut aşa copil. Ştie pe dinafară poezia cu căţeluşul, cântecul lui Mihai Viteazul şi­­Vulpe tu mi-ai fu­rat gâscă“. Când recită, îşi pu­ne ochişorii în tavan, scoate vârful limbă­i printre dinţi şi după ce a terminat, face un compliment Pot să spun că nu am mai văzut aşa copil. Profesoara ei de la şcoală mi-a spus lămurit: — Fetiţa d­vs. e foarte inte­ligentă. Nici nu se compară cu Pop­escu Elodia sau Francisca Butter. Şi numai eu ştiu ce-a luptat Popescu, tatăl Elodiei, să-i dea premiul întâi fetiţei lui. A um­blat şi cu deputaţi şi cu ca­douri la profesoară dar n-a fost chip. Apoi cu Araritca poţi să stai de vorbă ca şi cu un om mare- Deunăzi a venit madam Iri­­meseu la noi în vizită. Vine şi Aurica de la şcoală, îşi pune ghiozdanul frumuşel în odăiţa ei şi apoi se duce în sufragerie să-şi mănânce cafeaua cu lap­te, cu cotrnuri şi unt. In sufra­gerie era şi madame Irimeseu la ceai.­­Cum o vede pe Aurica O să­rată şi o roagă să-i eune o poe­zie. Aurica spune poezia cu că­ţeluşul. Madame trimeseu în­cântată. După aceea o întreabă pe Aurica: — Ia spune mititîco? Pe cine iubeşti mai mult? Pe tăticu sau pe mămica ? Aurica se uită lung la ochii mămichii şi răspunde frumos, cum am învăţat-o eu: — Iubesc şi pe tăticu şi pe mămica la fel-Nu că e copi­lul meu­, dar n-am mai văzut aşa copil. Anul trecut l-am cumpărat cărţile de şcoală. Am ezitat mult pe care să i le cumpăr. Pe vremea mea, adică pe vre­mea când eram eu copil, era cu mult mai uşor. Exista un singur abecedar la toată ţara românească şi cu el am­ înce­put la fel toţi copiii învăţătu­ra şi Ionel Petreanu, care as­tăzi trece drept cel mai ma­re scriitor şi este membru a­l Aca­demiei române, deşi acesta nu ar fi un motiv. Acum abecedarul este făcut din două părţi: partea întâi şi partea II. Şi de unde pe vremea mea abecedarul nu avea un nu­me de autor scris pe el, acum sunt câte treî-patru- odată cari compun un abecedar. Partea întâia a abecedarului din anul trecut, adică un vo­lum, în care toată învăţătura este până la cuvântul mac, a­­vea şase. La drept vorbind, nu erau­ toţi autori­. Trei din ei, dintre care un director general din ministerul ■instrucţiunei publice şi doi re­vizori erau autori. Ceila­lţi trei institutori, foşti şi ei revizori sau inspectori şcolari, erau co­laboratori. Şi abecedare ca a­­cesta nu era numai unul. Erau o mulţime. Aurica mi-a adus de la şcoală o însemnare pe hâr­­d­uţă, ce abecedar să cumpăr. Avea tot vre-o șase autori, dar alţii decât cei dela librăria noa­stră obicinuită. M’aim dus tocmai la o librărie pe Moșilor, unde am găsit ,abe­cedarul cu chestia. M‘am uitat la el să văz ce anume particu­ -------X - X-----­ laritate ere, de l-a recomandat doamna profesoară Dam deschis şi am văzut că începe tot cu a­.c. ac şi sfâr­şeşte cu m­a­c. mac. Dar pe când abecedarele celelalte a­­veau desenat o floare, adică floarea mac., în abecedarul a­­cesta era desenată o raţă, adică rata face mac. Mă uit pe copertă şi văz prin-­ tre colaboratori şi numele dom­nului institutor Ion­escu,­ soţul doamnei Ionescu, profesoara Aurichit. Anul acesta a trebuit să cum­păr mai multe rechizite, întâi o carte de cetire, compusă tot de şase autori. Apoi o cărticică, cu strofe culese din Alexandri şi Bolin­­tineanu, făcută de trei autori. Aurica Imi spune că are nevoe de un caet de steri®. Toc­mai voiam să­­trimit servitoarea cu cinci Iei la librărie să-mî cumpere unul, când fetita scoa­te un bileţel scris de profesoa­ră şi citesc:' ~ Caet de dictando, de d-na Victoria lonescu, institutoare. Cam mirat, iau fetita şi mă duc cu ea tot la librăria din Moșilor. Cer caetul.­­ Librarul îmi dă un caet la fel cu cel de cinici lei. Mă uit în el: numai faci albe. Pe copertă era. sari® ■cu litere groase: „Caet de dic­­tando pentru clasa două -urbană și a treia rurală“ de doamna Victoria lonescu, institutoare» II plătesc 30 de iei. întreb librarul, ce deosebire este între caetul acesta ei cele­lalte. — Are alte dimensiuni, îmi explică el. împachetez caetul și el. Pe drum Aurica îmi spune: Tăticule, când m’oi face și eu profesoară am să compui o sfoară de legat buretele de tă­bliță. Nu că e copilul meu, dar n’am mai văzut așa copil. , N. KIRIŢESCU. Căluţii lui Tudorache — Fragment „_ P’ăsta dereşu, boeriior îl im din prăsila mea. E de vre-o ^aișpce ani. Pe mă-sa am cum­părat-o într’o toamnă — hăt de m­ult, — înaintea războiului, cu 26 de leo, dela nişte grădinari bulgari. Era slabă moartă. Bulgarii o munciseră toată fericica, punând-o să tragă zi ji noapte la roata de udat gră­dina, fără să-i dea nici pic de grăunţe. Din iapa ceia am pe deresul­­subatrân da’ merge al dracu­lui... — Dar pe cel murg de unde’l ai Tudorache, întreb eu ca să-mi mai treacă de urât. Şi bietul Tudorache căruţa­­rul nostru în timp ce îndemnă iele două mârţoage, cari pico­­tau în hamuri, îmi povesteşte cu vocea lui piţigăiată şi tristă, tărăşenia cailor. — Păi ce să-ţi spun cucoane, că domnu inginer al meu e de Raţă, tatreahă-il. Nu-ii aşa d-le inginer, că ştii? Spune-i de unld© o am eu pe mun*“® mea? Prietenul Cornică. ij&vcîsit şi al, că mu mai ajut^­. \,î ojate la locul de vânătoare, îl repezi pe bieii­uil Tudorache, de-i merse un tiu — Lasă-mă în pace zevzecule, de unde vrei să știu eu, tărăşe­nia epei tale ?... — Hm! n’o știi? O fi d-le in­giner, dar vezi că eu știu c’o cunoști foarte bine... — Nu cunosc nimic. Lasă-mă ’n pace, îl repezi din nou ami­cul Comică. — Hei da. Aşa­ e ! Sigur ! D-ta nu cunoşti şi nu ştii nimic, când nu vrei să ştii, mormăi Tudorache supărat, dând bice cailor şi vărsându-şi tot focul pe spinarea bietelor mârţoage. Dar, ştiu eu, că eu sunt, care va să zică, stăpânul ei, şi de a­­ceea am să-i spun lui conu Georgică, cum a devenit tără­șenia cu iapa mea, asta murgă. — Spune Tudorache, spune, că te ascult.. — Păi, cum t­ăineam amândoi coane Georgică, care va să zică, murga e iapa mea. — Negreșit, măi Tudorache. — Buuun! Murga e iapa mea. Așaaa. — Dar cum a ajuns a mea?... Aici e ponta..." „ Ei, cum, Tudorache? — Păi să vezi, cucoane, Tomite, plecaseră nemţii. Jandarii lor, care va să zică, ei, rămaseră mai pe urmă. De, ca să subţimă retragerea, ca ariei gardă. Veneau din Bulgaria, din Grechia, din Makidonaia, sau mai ştiu eu, de unde dracu mai veneau ?... Şi treceau ca glonţu p’aci pe la noi. Când i-am văzut, am crezu­­tără că-s din cei rămaşi aici, şi ne miram unde-or pleca, aşa grăbiţi ? Curios, cum sunt de felul meu, dau o pantă pe la coman­­dantură, cu gând să-l întreb pe Moritz, târnaciu. Când colo, ce să vezi? Co­mand­antu­ra pustie şi Moritz ni­căieri ?!... Atunci întrebai pe d. Gheor­­ghiţă Anghelescu proprietara casei, unde fusese instalată co­­mandaitura : — Da unde-ţi sunt chiriaşii, jupâne Gheorghiţă ? — S'au dus dracului, de vre­ o 3 zile, Tudorache. Şi uite în cel halt mi-au lăsat casa: parcă e cocină de porci. —­Păi,cum s’au dus, trăi-te-ar Dumnezeu, d-le Gheorghiţă? A­­dicăă... n’o să mai vie? Am scă­­pa­ fără de ei? Hai?... — Am scăpat, Tudorache, nei­că.. Am scăpat, că-i bat fran­ţuzii cu alianții noştri pe frontu lui Saraila. Aşa s’aude, neică, de vre-o săptămână.. — Hai! Am înțeles, d-le An­­ghelescule! Care va să zică, ăş­tia de tot trec­i pe la noi, sunt fugari, de pe frontu lui, Sarailie, sireacu? — Tocmai. Tudorache. Dăia suntălă. — Alam să-mi fie, firaş ăl dracului, de ziua mea! Acuși o să-mi răzbun eu ne locam­ si ne Fendtaaut, — ăla cu nasu roşu și cu păru ca de jidan, — care mi-a luat căişoriî de răchiziţie şi tot ce-a­m avut mai bun în bătătură!... Ce să-ţi mai spun, coane Ge­orgică? M’am Înhăitat cu alde văi cu Ciucă Porumbiel, cu alu Trandafir Fuduliţă cu alde ne­­potu Ţoca, şi cu încă vre-o­ 2 preteni de-ai mei, ştii: tot unu şi unu — şi­ ana eşitără în calea Nemţilor. Treceau­ şi fugeau şoacăţii cât puteau mai repede. Tunuri, chesoane, bucătării, abolanţe, abur au, nu altceva!... Ne pitirăm şi m­odi sub podul „Verii“, ăl din marginea­ Seri­­oaştei, şi aşteptarăm pînă se mai rări, gipoisu ? Apoi, ieşirăm, de subt pod şi oprirăm un cheson tolant, cu 4 cai înhăncaţi la el. In chaşom er­au. numai 3 şoa­­căt. Noi şase. Când ne văzură şoacăţil. incremen ră!... »».Căăă, bi-chiri, michiri... Vaz maz-tu... tranca-fleanca»... c’o fi, c'o păţi... făcuseră bieţi! Nemţi, nişte ochi, cat copile şi ne tot întreba pe limba lor, că, ce avem cu ei? Dar eu, nici una, nici două, ridic ciomagu, so-i arz la mir ălui care mâna caii, o sfântă de moacă românească, — de-a auzit câinii în Giurgiu... Când a văzut şoacăţil că nu-î glumă, au rupt-o la fugă în pă­dure la generalii şi s’au lipsit şi de cheson şi de tot Am deshă­­mat unul din cai care mi-a plă­cut şi p’aci mi-a fost drum­u... Calul ăla, e chiar eapa mea, — asta de-o vezi. Şi iată cum am ajuns eu, care va să zică, d-le Georgică, propitaru epei mele. Am datără luptă, mu ju­cărie! Că aista e doar eapă is­torică, care va să zică, d-le Ge­orgică, și eu... ■— O fi isterică, măi Tudora­che, — îl zaflemisi amicul Gor­­unică, — dar deocamidată mai lasă palavrele și oprește c’am ajuns la pădure. Tudorache se supără foc, îi aruncă o privire de pușcăriaș, își trase căciula pe ochi, clipi des de câteva ori și zise bosum­flat: — Hm! dar mă iei în râs, d-le inginer. Păi da! Hm! De la o vreme nu-şi ce dracu tot ai cu mine, că mă batjocoreşti îmtr’u­­na ? !... Amicul Comică surise şi-i zise cu bunătate: — Ţi se pare, măi Tudorache. Aşa glumesc, eu cu tine, că-mi eşti drag. Hai, dă-te ncoa, şi-mi ajută să scobor din poştalion... Ca prin farmec. Tudorache se ’nsenină la faţă, îşi trase repede căciula de pe ochi. zâmbi mul­ţumit şi întinzâmd mâna să-l ajute, zise:. — Nu-i chip să mă supăr pe d-ta, dar da-mă maci cu binişoru, când mai e şi altă lume parti­­culară cu noi (arătă spre mine). Acum poftim, scoboară. Şi îmtia­­zându-mi cealaltă mână, zise blajin: Poftim şi tă­lică, coane Geor­gi­că. Scoborirăm. Iacă, am ajuns boeritor, continuă Tudorache. Uite şi pă­durea Muţilor. I-a ’ngălbenit frunza ca chilimbariu. Hei, a îmbătrânit şi ea sireaca. Aici o să vânaţi. Cu ploile as­tea, o fi cărat lighio­ multe. O să vă­­aştept cu masa colea lân­gă stejarul ăsta, Nh­olariu. — Bine Tudorache, aci să ne aştepţi. Vezi, ai gri­je să aţâţi o fărâmă de toc şi să rumeneşti, ăi doi pui din chichiţa poştalio­nului... — Am înţeles, d-le inginer, aşa­ aiu face. Doar... — Ce dar! — Nu e, zău nu e... — Ce să fie mă? !— Iapa mea. — Eşti nebun? Ce tot bosco­rodești? Ce vrei să spui? — Spui că... iapa mea n­u e... așa cum ziseși d-ta adineauri pe drum, ci... istorică, istooricăă... la casa să știi mneata.­..* GEORGE SCRIOȘTEANU -------1IOX”------­ VORBE CU TÂLC Dacă vrei , vrăjmaşul de-astăzi să te’mbrăţişeze mâine, —­­Pentru piatra ce’ţi aruncă, — tu aruncă-i lui o pâine : Tigrul gata să sfâşie, — îl vei face, astfel, câine ? II Toate pot dormi pe lume­­: pân’şi apa cea mai lati Numai ura dintre oameni nu adoarme niciodată ! III Când tu te-ai ridicat prin artă, — Zadarnic vei căta amici : Cei mici cu sufletul, nu’ţi iartă, De-asupra lor, să te ridici ; Iar când îi vezi, cu ochii crunţi, Privind spre culmile-ţi senine, — Doar c’un surîs tu să’i înfrunţi Şi iartă’i, că’s mai slabi ca tine ! 7y Când eşti sus pe scara lumii şi, — crezându-te om mare - Te uiţi jos la biata turmă, cu dispreţ şi cu’ngămfare, Nu uita că, sus pe munte de-ai ajuns chiar pân’la nori, — Legea firii e ne’nfrântă , ai suit ?, — va să cobori ! Vi Cel nevrednic sue-adesea, unde locu-i pe drept nu e, — Precum fumul totdeauna mai presus de foc se sue. Dar noi ştim că, oricât fumul, sus, mereu îşi are locul. — Ceia ce’ncălzeşte lumea, nu e fumul, ci e focul ! VASILE MILITARU. Timpuri grele... In ziua aceea, pe la o coman­dă, toţii cei şase colegi dim birou, îşi îndreptară, pe furiş, privirile spre Axemie­ Măgureanu, care deschidea o scrisoare, tocmai a­­tomed adusă de factor... Desigur că scrisoarea era foar­te scurtă, pentru că Măgureanu nu zăbovi asupra ei decât o cli­pită, punând-o înapoi în plicul la care se uitase câtva atent, în­­torcându-il pe o­ parte şi pe alta­, după care îl îndoi şi-l aşeză în portvizitul de piele cu mono­gram... Imediat cele şase privirii se retrase în poziţia tan­ţică, ca a­­tunci când dai drumul unui gu­milastic întins... Axemie Măgureanu surâse u­­şor unui gând, cu ochii la cole­gii ocupaţi şi ţoi ,aprinse o ţigară „specialitate“... Atunci toţi cei şase colegi ai lui ridicară capul unul după altul, uşuraţi, libe­raţi în funie... Şi astfel începu vorbăria de fiecare zi... Măgureanu au mai avu nevoe să_ se gândească zm­ult cime-i tri­­mjt*e scrisoarea^ care drept sem­nătură purta pecetea laşităţii a­­nonome : „Un binevoitor“.. Din Partea vecinului cu casa vis-a­?fl1Sa­u„a IuS 1111 se putaa adepta la altceva, pe cât îl ştia de in­vidios şi cârcotaş... Dar ce-i păsa ■••• Luna viitoare mutâmdu­­se în altă stradă mai aproam de centra... mai civilizată, o să-şi lase „binevoitorul anonim“ să se noai ocupe şi de alţii... şi de aceea nu putea, fi decât vesel... Ceea ce făcu pe fiecare din cei şa­se colegi să se întrebe cum putea Axemie Măgureanu fi atât de admiştită și cum putea, mai a­­le­s să râdă când primise o scri­soare ca aceea ?... Scrisoarea ca­­re-i spunea categoric : „Dommu­­l©v nevasta d-taie are întâlniri cu șeful de comptah­itate, chiar la d-ta acasă“... Când cei şase colegi rămaseră în­tr’o zi, după ora de birou, să se sfătuiască asupra „cazului“, găsiră că numai o scrisoare şi-ar face efectul asupra lui Măgurea­nu, pentru că armenii nu ar fi a­­vut curajul să-i, spue în faţă un lucru atât de dureros... Şi unul dintr’înşii aşternu pe hârtie, schimonosim­du-şi scrisul, cele câteva rânduri asmodeice... Dar avertizatul — Măgureanu — nici nu isbi cu pumnul în masă ; nici nu-și­ luă pălăria, fu­rios și hotărît;­ niici nu rămase măcar o clipă pe gânduri... Par­că in scrisoare era vorba de alt­­ceva; parcă scrisoarea era a unui necunoscut și el ar fi des­chis-o din greșeală. La ora 10, când servitorul ia aduse, ca de obicei, cafeaua cu rom, îi spuse să mai aducă şase cafele, la fel, pentru cei şase co­legi ai lui... . Colegii băură cafelele, aprin­seră ţigările „specialitate“, din port-ţigaretul de argint, pus la dispoziţia lor, de Măgureanu... Şi se veseliră împreună, meştii ni, n­ici el delce... In urmă renunţa­ră să mai ştie de ce Măgureanu era aşa şi nu altfel... El e atât de cumsecade, şi acum le părea rău de scrisoare!... Măgureanu, cu pălărila şi bas­tonul atârnat pe braţ, eşise din birou. Se gândi întâi la răutatea o­­menească, apoi îi veni în minte ne­vastă-sa.... Cum se însurase... Frumuseţea ei.... Ea, fata timidă­, din părinţi nevoiaşi,­ ei tot aşa..­. Cum căpătă, după armată, ser­viciu la primărie... Traiul sără­căcios în haine întoarse... şi da­toria... Câţiva ani au durat aşa... Apoi deodată, cunoştinţa cu şe­ful comptabilităţii lor... Se îmbolnăvise într’o iarnă şi îi trebuiau bani... A trimis-o pa dânsa după un acont din leafă... Şeful comptabilităţii tânăr... I-a vorbit întâi foarte prietenos şi apoi mai intim. Lui, nu i-a spus dânsa, decât mai târziu, când şeful îi făcuse cadou un ceasor­nic de aur... El s’a gândit la multe, la toate şi... a rămas aşa precum se întâmplase Timpuri grele.. De atunci nu Ie-a mai lipsit nimic Şi toată lumea aflase că el primise o moştenire. Asta ştia lumea. fi trecut prin minte că şeful compiiabilităţiii lor... Şi acum scrisoarea... Ce oa­meni neghiobi şi răutăcioşi!. De luna viitoare nu va mai sta nici o clipă îmtr‘o astfel de ma­hala. Aproape de centru, — alţi oameni. A şi plătit la casă, îna­inte... Deschise partida şi privi fără plăcere, silnic, ferestrele mici de la casa pitică... In uşa cu per­vazul înegrit de vechime, îl aş­tepta, zâmbitoare, dânsa.... A­­tunfei îi păru atât de r­­dicul, că era nevoit să locuiască într’o a­­sememea­ dărăpănătură, iar scri­soarea îi păru ca o şi mai mare idioțenie decum i se păruse la început când o citise. Chiar după masă, în alt plic, o va înapoia vecinului invidios şi cârcotaş, ca să nu creadă că... EUGENIU LITEANU

Next