Universul, iulie 1929 (Anul 47, nr. 148-173)
1929-07-01 / nr. 148
Anul XLVII N.\ '4S Luni 1 Iulie 1929 Del milostivi UNIVERSUL Iisus făgădueşte milă, celor ce vor face milă. El zice: „Fericiţi cei milostivi că, aceia se vor milui“. Aceasta însemnează că în lupta pentru înfăptuirea scopului vieţii, vom fi îngăduiţi în măsura în care vom îngădui şi că această îngăduinţă este o datorie. De altfel, fiecare pagină a Evangheliei e presărată cu sfaturi de milă pentru aproapele şi însăş minunea întrupării este o dovadă a milei dumnezeeşti care nu are margini. Dar mila stânjeneşte, câteodată, dreptatea şi amorţeşte, uneori, în om, râvna pentru mai bine, care este temelia propăşirii obşteşti şi a desăvârşirii omului. Este deci trebuitor să ştim, din ce pricină şi în ce măsură, mila este o lege a vieţii şi o datorie a noastră a tuturor. Cercetând mai departe chestiunea, vom vedea că legăturile şi atingerile dintre oameni le statorniceşte, pe pământ legea, care va fi cu atât mai mântuitoare, cu cât se va întemeia mai desăvârşit, pe cerinţele dreptului firesc şi a simţământului de dreptate sălăşluit în cugetul nostru ca o putere deosebită. Acest drept firesc nu se poate însă înfăptui şi da roade decât treptat şi numai în măsura in care are loc pe pământ desăvârşirea fiinţei noastre. Această împrejurare face trebuitoare îngăduinţa între oameni şi nevoia de ajutor întreolaltă. Pe de altă parte, oamenii nu trăesc despărţiţii unul de altul ca două lucruri care, în natură, se găsesc în locuri deosebite. O legătură tainică stărue între ei şi-i face să încline unul spre altul, să aibe nevoie unul de altul, să se ajute şi să nu poată trăi unul fără altul. Dacă oamenii ar vieţui pe pământ numai pe temeiul legilor, ar fi ca pietrele dintr’o clădire cărora le lipseşte cimentul ce uneşte şi ţine strâns legate între ele părţile clădirii Un meşter iscusit ar putea înjgheba o asemenea clădire, orar ea s’ar prăbuşi la cea dintâi clătinare a pământului. Vieţuim deci în lume şi înfăptuim scopurile vieţii, nu numai pe temeiul dreptului care statorniceşte pentru fiecare ce e al său, ci şi pe temeiul unui simţământ lăuntric care apropie pe om de om şi-l face pe toţi să lucreze în vederea unui scop care este al tuturor. Din pricina acestor două împrejurări — nedesăvârşirea legiloromeneşti şi simţământul lăuntric de atârnare al oamenilor între ei—suntem datori să fim îngăduitori cu aproapele. Această îngăduinţă se chiamă milostenie, atunci când cineva cedează o parte din drepturile sale celui care, mai presus de voinţa şi puterea lui are nevoe de ajutorul celui ce, tot mai presus de voinţa şi puterea lui, —fiindcă atârnăm de voinţa mie zeu — a ajuns să aibe bunuri care întrec trebuinţele unei vieţi bine chivernisită. Totul este al tuturor şi deci toţi trebue să se folosească de bunurile lumei în măsura strădaniei şi din motivul trebuinţelor fireşti. Spunând acestea, nu trebue să uităm că milostenia este o datorie, dar o datorie morală, nu legală. Este datorie, fiindcă, in marele tot din care facem parte şi in drumul pe care mergem pentru a ajunge la desăvârşire, trebue, pentru a ne uşura urcuşul, să reparăm mereu neajunsurile ce, în chip firesc, se ivesc la dreapta şi la stânga drumului. Şi este numai morală, fiindcă milostenia nu se poate pretinde, ci este un act al liberei noastre puteri de hotărîre și al grijei pentru îndreptarea drumului pe care mergem. Drumul este legea; dacă vrem să înlesnim mersul, trebue să-l pietruim cu fapte de milostenie spre a ajunge mai repede și fără neplăceri la ţinta dorită. Ca să înţelegem trebuinţa neîndoelnică a milosteniei, un singur exemplu este de ajuns. Dreptul de proprietate, este un drept firesc, fiindcă pentru a putea trăi şi propăşi, trebue să am în stăpânirea mea deplină, mijloacele trebuitoare întru aceasta. Dar acelaş drept îl are orice om care vieţuieşte pe pământ, deşi nu oricine poate folosi acest drept pentru a face din el un mijloc de trai şi propăşire. Puterile oamenilor sunt deosebite, deşi trebuinţele lor sunt în mare parte aceleaşi. Pentru a tămădui acest neajuns al firii noastre pământeştii, Iisus a rânduit milostenia care însemnează îndreptarea unei stări ce nu se poate înlătura- Proprietarul care ajută corectează astfel neajunsul unei legi. Milostenia este astfel mijlocul prin care legea poate desăvârşi statornicirile ei. Ea dă legii putinţa de a lucra după cum ploaia dă pământului puterea de a rodi şi a face „să răsară iarbă pentru dobitoace şi verdeaţă pentru trebuinţa omului". (Ps. 103). înţelegem acum de ce milostivii sunt fericiţi şi se vor milui. Dacă fericirea atârnă de împrejurările şi rânduelile arătate mai sus, urmează de la sine că numai cine le păzeşte, poate ajunge la fericire. Cei milostivi sunt fericiţi şi se vor milui, fiindcă înţelegând neajunsul legilor omeneşti, să străduesc să desăvârşească prin fapte de milostenie, prin milă şi îngăduinţă, ceea ce ele nu ajung să aducă între oameni numai prin puterea lor. Cei milostivi vor înfăptui o lume mai bună. In care ei cei dintâi se vor bucura şi vor trage foloase pentru viaţa veşnică, fiindcă să nevoesc să îndrepte mereu drumul care duce într'acolo. Fă deci creştine, fapte de milostenie, căci numai aşa poţi urca în chip neîndoelnic scara desăvârşire, pe care legile omeneşti ţi-o arată, dar n’au puterea de a te face să ajungi fără primejdie la ea. Pr. C. DRON In rochie străvezie şi scurtă până la genunchi, cu pălărie ,.aviator“, cu umbreluţa japoneză, doamna Rădulescu, trecu repede antreul şi dădu buzna în contuarul domnului Marin Rădulescu, soţul domniei-sale. Tremura toată, doamna Rădulescu. Era schimbată la faţă şi nici nu mai putea vorbi, aşa o îneca supărarea. — Da, ce s’a mai întâmplat, pentru Dumnezeu ! — o întâmpină soţul destul de plictisit. Te simţi rău Nu cumva aduci o veste rea... — Birjarul !— răsuflă femeia şi căzu gâfâind pe scaun. Rădulescu, pricepând îndată cam ce se petrecuse, căuta s‘o împace : — Iarăș a fost obraznic birjaru, nu‘i aşa ?... Doamna Rădulescu își căpătase glasul. : — Da, Marin !... A fost obraznic măgarul cela de birjar !... Auzi, să nu-mi mulţumească Şi doar i-am dat doi poli... — Ce-ţi pasă dacă nu ţi-a mulţumit — Da nu ţi-am spus ca a fost şi obraznic ! — se enervă din nou doamna Rădulescu. — Ce ţi-a zis păcătosul ? — Mi-a strigat răstit: Madame !, — Ţi-a zis aşa ?... Auzi obrăznicie, la un birjar !.... Şi necăjit ca a fost deranjat din socotelile lui. Marin Rădulescu eşi repezit ca să-l înveţe minte pe birjar să se poarte astfel cu o cucoană ca doamna Rădulescu ! Când văzu pe capra trăsurii pe un bătrân adus din spate — aproape cocoşat — cu şapca în mână, plecându-se umilit, „boerul“ se mai potoli. Totuşi se simţi dator să-l insulte : — Nu ţi-e ruşine, porc bătrân !.. Cum de ai îndrăznit să fii obraznic faţă de cucoană ! Bătrânul se desvinovăţi cu supunere: — N'am fost obraznic... Numai că i-am spus cucoanei că nu m-a plătit după tarif !... Rădulescu se raatij —• I-ai zis madamă!... — Nu i-am zis aşa— — Minţi ! — interveni răsunătoare o altă voce. Dintr-un chioşc, căptuşit de zorele, se ivi un tânăr negricios şi ochios, cu capul gol, şi îmbrăcat numai cu vesta.. Era deputatul ţărănist Gogu Tulpină, logodnicul domnişoarei Rădulescu, deci viitorul ginere al soţilor Rădulescu. Birjarul se uită la el necăjit, pe sub gene şi, fără să-i răspundă, mişcă hăţurile-Dar deputatul îl şi oprise : — Nai sa pleci,aşa de uşor , de aci L. Prea ai fost obraznic !... In clipa ceea, domnişoara Toto Rădulescu — fericita logodnică — se ivi speriată în uşa chioşcului: — Lasa-1 Gogule ! Ce vrei să te lovească cu biciul? Gogu se necăji şi mai rău: — Să mă lovească pe mine? El un păcătos de birjar să dea cu biciul tim'un parlamentar !.. Să poftească! Apoi către birjar: — îndrăznește și dă în mine!... . Ii sraaci biciul cu furie: — In cuie să dai cu biciul, păcătosule ?.„ Tu știi cine sunt eu !.. Birjarul se uită la el, mai mult scârbit decât înspăi- j mântat: . . , „ — Ia vezi-ți de treaba domnule !... Ce ai dumneata cu mine ? , , „ . — Sa-mi văd de treabă, ! hai ?... Bestie !... .. I Tremurând de furie, îndoi biciul, apăsă scrâşnind din dinţi şi reuşi să-l rupă în două... Cu cele două bucăţi, începu a lovi orbeşte pe bătrân, care nu ştia cum sa se mai ferească de această neaşteptată ploaie de lovituri dureroase... Dar parlamentarul îi trăgea înainte, cu sete, strigând tot el : *— Na, na ! Mai trage altă dată cu biciul în mine !.. Mai trage !.. Când se satură de tras, alergă la poartă și cu vocea sugrumată strigă pe gardist.. Cum sergentul nu se arătase numaidecât, deputatul reflectă — în gura mare — față de lumea care se adunase spre a se mai distra pufin. — Asta-i ţarăPoate să te omoare cineva ziua miaza mare, iai nu sare nici un gardist ! Nu-şi vărsase bine focul, şi iată că și gardistul se ivi dintr-un gang mai răcoros. — Gardist ! Ce faci gardist ! — strigă parlamentarul scos din fire — unde umbli la ora asta ! Ascultă ! Să-l duci numaidecât la secţie pe ticălosul ăsta de birjar !.. A fost obraznic cu doamna Rădulescu, soacra mea... şi pe mine m-a ameninţat cu biciul... Cum sergentul de oraş se uita nedumerit la birjarul cel bătrân, care de năucit ce era, abia îşi mai ţinea cumpătul pe capra trăsurii, Gogu Tulpină iarăş se enervă : — Ce mai stai ?.. Du-l la secţie... Spune comisarului că l-am trimis eu pe birjar... Ce te uiţi aşa ?.. Parcă nu m-ai cunoaşte ! Eu sunt deputatul Gogu Tulpină !.. Hai, pleacă ! Gardistul ridică supus din umeri, se sui greoi în trăsură şi dădu ordin birjarului să mâie. ș' Mândră de curajul viitorului ei soţ, domnişoara Toto îl întâmpină : — Nu te-ai lovit cumva, Gogule ? Deodată logodnica îngălbeni, șovăi pe picioare şi ar fi căzut grămadă dacă nu o prindea în braţe, bătrânul ei tată.. — Ce ai Toto !... Ce ai ? — se alarmă cei doi bărbaţi. Cu arătătorul întins, logodnica lui Gogu vorbi tremurat: — Sânge, papa!.. .Nu vezi sânge, pe mâna lui Gogu ? E rănit, papa !.. — Nu-s rănit de loc ! — o asigură logodnicul...^ M-am mânjit cu sângele ticălosului. — Hai Gogule ! — se înveseli domnişoara Toto — Hai să-ţi torn eu apă să te speli L AL. CAZABAN »9 Îndrăzneala celor mici Aenarelă rustică Miriştea în noapte înfloreşte , Pune haină de dantelă fină Şi cu sveltul soare pregăteşte Blondă cununie de lumină. De mijloc cu brîu îngust legat, Pe o frunză stă un buburuz ; Cicerul pitic şi îndesat Cîntă melancolic din cobuz. alexandru bilciurescu Frânturele 43 Citeşte cucu'n cartea vremii Şi’mi numără ai vieţii ani, Sbucnesc în chiote fîrtaţiî, Se turbură ai mei duşmani. Precum îngălbeneşte codrul, Aşa m-oi veşteji şi eu, Voi adormi odat’ cu jalea Că n’a fost după gândul meu. Că, de-aş trăi cît spune cucul, S’ar pierde trântorii din stup Şi n’ar mai rămânea în ţară Nici urmă de picior de lup. 44 Feciorii cari strigau în horă Sunt astăzi păcurari la oi, Dar focul ochilor ca mura Şi l-au lăsat în sat la noi. Colindă cu zefirii, seara, Fereastra mişcă din ţîţîni, S’ascunde’n flori de româniţă Se lasă’n apa din fîntîni. Cu luna plină poleeşte Argintul frunzelor de plopi Şi răcoreşte chip de floare Cu rouă picurată’n stropi. 45 Părinte codru, bătrîneţes Aduce bruma peste tine, îşi vede frunza moartea’n faţă Şi prinde jalnic să suspine. Ce şoimii doborîţi, voinicii La zarea focului s’adună Cu suflul iernii înfrăţindu-şi A sufletului lor furtună. Au alergat o vară’ntreagă Păcatului sa nu dea pas, Şi tot mai sunt dureri în ţară Şi lacrimi tot au mai rămas. I. V. SORICU Autoarea Mă ocup foarte mult de creşterea copilitei mele Aurica. Mai întâi pentru că mi-e dragă şi tot ce o interesează pe ea, mă interesează şi pe mine şi apoi, vreau să-mi pregătesc odrasla pentru o carieră, singurul mijloc de a asigura o independentă cinstită unei viitoare femei. Am stabilit un principiu, ca Aurica să înveţe carte şi în acest domeniu să-şi găsească o specialitate, dat fiind că învăţătura este zestrea săracului şi că pe de altă parte, nefîind nici politician, nici antreprenor de cărămizi, tatăl său nu are perspectiva să se îmbogăţească. Aurica are opt ani şi trece în clasa doua primară. Am învăţat-o să scrie de la vârsta de şase ani şi în clasa întâi a est premiantă. Nu că este copilul meu, dar Aurica este un copil foarte deştept Pot să spun că n-am mai văzut aşa copil. Ştie pe dinafară poezia cu căţeluşul, cântecul lui Mihai Viteazul şiVulpe tu mi-ai furat gâscă“. Când recită, îşi pune ochişorii în tavan, scoate vârful limbăi printre dinţi şi după ce a terminat, face un compliment Pot să spun că nu am mai văzut aşa copil. Profesoara ei de la şcoală mi-a spus lămurit: — Fetiţa dvs. e foarte inteligentă. Nici nu se compară cu Popescu Elodia sau Francisca Butter. Şi numai eu ştiu ce-a luptat Popescu, tatăl Elodiei, să-i dea premiul întâi fetiţei lui. A umblat şi cu deputaţi şi cu cadouri la profesoară dar n-a fost chip. Apoi cu Araritca poţi să stai de vorbă ca şi cu un om mare- Deunăzi a venit madam Irimeseu la noi în vizită. Vine şi Aurica de la şcoală, îşi pune ghiozdanul frumuşel în odăiţa ei şi apoi se duce în sufragerie să-şi mănânce cafeaua cu lapte, cu cotrnuri şi unt. In sufragerie era şi madame Irimeseu la ceai.Cum o vede pe Aurica O sărată şi o roagă să-i eune o poezie. Aurica spune poezia cu căţeluşul. Madame trimeseu încântată. După aceea o întreabă pe Aurica: — Ia spune mititîco? Pe cine iubeşti mai mult? Pe tăticu sau pe mămica ? Aurica se uită lung la ochii mămichii şi răspunde frumos, cum am învăţat-o eu: — Iubesc şi pe tăticu şi pe mămica la fel-Nu că e copilul meu, dar n-am mai văzut aşa copil. Anul trecut l-am cumpărat cărţile de şcoală. Am ezitat mult pe care să i le cumpăr. Pe vremea mea, adică pe vremea când eram eu copil, era cu mult mai uşor. Exista un singur abecedar la toată ţara românească şi cu el am început la fel toţi copiii învăţătura şi Ionel Petreanu, care astăzi trece drept cel mai mare scriitor şi este membru al Academiei române, deşi acesta nu ar fi un motiv. Acum abecedarul este făcut din două părţi: partea întâi şi partea II. Şi de unde pe vremea mea abecedarul nu avea un nume de autor scris pe el, acum sunt câte treî-patru- odată cari compun un abecedar. Partea întâia a abecedarului din anul trecut, adică un volum, în care toată învăţătura este până la cuvântul mac, avea şase. La drept vorbind, nu erau toţi autori. Trei din ei, dintre care un director general din ministerul ■instrucţiunei publice şi doi revizori erau autori. Ceilalţi trei institutori, foşti şi ei revizori sau inspectori şcolari, erau colaboratori. Şi abecedare ca acesta nu era numai unul. Erau o mulţime. Aurica mi-a adus de la şcoală o însemnare pe hârduţă, ce abecedar să cumpăr. Avea tot vre-o șase autori, dar alţii decât cei dela librăria noastră obicinuită. M’aim dus tocmai la o librărie pe Moșilor, unde am găsit ,abecedarul cu chestia. M‘am uitat la el să văz ce anume particu -------X - X----- laritate ere, de l-a recomandat doamna profesoară Dam deschis şi am văzut că începe tot cu a.c. ac şi sfârşeşte cu mac. mac. Dar pe când abecedarele celelalte aveau desenat o floare, adică floarea mac., în abecedarul acesta era desenată o raţă, adică rata face mac. Mă uit pe copertă şi văz prin- tre colaboratori şi numele domnului institutor Ionescu, soţul doamnei Ionescu, profesoara Aurichit. Anul acesta a trebuit să cumpăr mai multe rechizite, întâi o carte de cetire, compusă tot de şase autori. Apoi o cărticică, cu strofe culese din Alexandri şi Bolintineanu, făcută de trei autori. Aurica Imi spune că are nevoe de un caet de steri®. Tocmai voiam sătrimit servitoarea cu cinci Iei la librărie să-mî cumpere unul, când fetita scoate un bileţel scris de profesoară şi citesc:' ~ Caet de dictando, de d-na Victoria lonescu, institutoare. Cam mirat, iau fetita şi mă duc cu ea tot la librăria din Moșilor. Cer caetul. Librarul îmi dă un caet la fel cu cel de cinici lei. Mă uit în el: numai faci albe. Pe copertă era. sari® ■cu litere groase: „Caet de dictando pentru clasa două -urbană și a treia rurală“ de doamna Victoria lonescu, institutoare» II plătesc 30 de iei. întreb librarul, ce deosebire este între caetul acesta ei celelalte. — Are alte dimensiuni, îmi explică el. împachetez caetul și el. Pe drum Aurica îmi spune: Tăticule, când m’oi face și eu profesoară am să compui o sfoară de legat buretele de tăbliță. Nu că e copilul meu, dar n’am mai văzut așa copil. , N. KIRIŢESCU. Căluţii lui Tudorache — Fragment „_ P’ăsta dereşu, boeriior îl im din prăsila mea. E de vre-o ^aișpce ani. Pe mă-sa am cumpărat-o într’o toamnă — hăt de mult, — înaintea războiului, cu 26 de leo, dela nişte grădinari bulgari. Era slabă moartă. Bulgarii o munciseră toată fericica, punând-o să tragă zi ji noapte la roata de udat grădina, fără să-i dea nici pic de grăunţe. Din iapa ceia am pe deresulsubatrân da’ merge al dracului... — Dar pe cel murg de unde’l ai Tudorache, întreb eu ca să-mi mai treacă de urât. Şi bietul Tudorache căruţarul nostru în timp ce îndemnă iele două mârţoage, cari picotau în hamuri, îmi povesteşte cu vocea lui piţigăiată şi tristă, tărăşenia cailor. — Păi ce să-ţi spun cucoane, că domnu inginer al meu e de Raţă, tatreahă-il. Nu-ii aşa d-le inginer, că ştii? Spune-i de unld© o am eu pe mun*“® mea? Prietenul Cornică. ij&vcîsit şi al, că mu mai ajut^. \,î ojate la locul de vânătoare, îl repezi pe bieiiuil Tudorache, de-i merse un tiu — Lasă-mă în pace zevzecule, de unde vrei să știu eu, tărăşenia epei tale ?... — Hm! n’o știi? O fi d-le inginer, dar vezi că eu știu c’o cunoști foarte bine... — Nu cunosc nimic. Lasă-mă ’n pace, îl repezi din nou amicul Comică. — Hei da. Aşa e ! Sigur ! D-ta nu cunoşti şi nu ştii nimic, când nu vrei să ştii, mormăi Tudorache supărat, dând bice cailor şi vărsându-şi tot focul pe spinarea bietelor mârţoage. Dar, ştiu eu, că eu sunt, care va să zică, stăpânul ei, şi de aceea am să-i spun lui conu Georgică, cum a devenit tărășenia cu iapa mea, asta murgă. — Spune Tudorache, spune, că te ascult.. — Păi, cum tăineam amândoi coane Georgică, care va să zică, murga e iapa mea. — Negreșit, măi Tudorache. — Buuun! Murga e iapa mea. Așaaa. — Dar cum a ajuns a mea?... Aici e ponta..." „ Ei, cum, Tudorache? — Păi să vezi, cucoane, Tomite, plecaseră nemţii. Jandarii lor, care va să zică, ei, rămaseră mai pe urmă. De, ca să subţimă retragerea, ca ariei gardă. Veneau din Bulgaria, din Grechia, din Makidonaia, sau mai ştiu eu, de unde dracu mai veneau ?... Şi treceau ca glonţu p’aci pe la noi. Când i-am văzut, am crezutără că-s din cei rămaşi aici, şi ne miram unde-or pleca, aşa grăbiţi ? Curios, cum sunt de felul meu, dau o pantă pe la comandantură, cu gând să-l întreb pe Moritz, târnaciu. Când colo, ce să vezi? Comandantura pustie şi Moritz nicăieri ?!... Atunci întrebai pe d. Gheorghiţă Anghelescu proprietara casei, unde fusese instalată comandaitura : — Da unde-ţi sunt chiriaşii, jupâne Gheorghiţă ? — S'au dus dracului, de vre o 3 zile, Tudorache. Şi uite în cel halt mi-au lăsat casa: parcă e cocină de porci. —Păi,cum s’au dus, trăi-te-ar Dumnezeu, d-le Gheorghiţă? Adicăă... n’o să mai vie? Am scăpa fără de ei? Hai?... — Am scăpat, Tudorache, neică.. Am scăpat, că-i bat franţuzii cu alianții noştri pe frontu lui Saraila. Aşa s’aude, neică, de vre-o săptămână.. — Hai! Am înțeles, d-le Anghelescule! Care va să zică, ăştia de tot treci pe la noi, sunt fugari, de pe frontu lui, Sarailie, sireacu? — Tocmai. Tudorache. Dăia suntălă. — Alam să-mi fie, firaş ăl dracului, de ziua mea! Acuși o să-mi răzbun eu ne locam si ne Fendtaaut, — ăla cu nasu roşu și cu păru ca de jidan, — care mi-a luat căişoriî de răchiziţie şi tot ce-am avut mai bun în bătătură!... Ce să-ţi mai spun, coane Georgică? M’am Înhăitat cu alde văi cu Ciucă Porumbiel, cu alu Trandafir Fuduliţă cu alde nepotu Ţoca, şi cu încă vre-o 2 preteni de-ai mei, ştii: tot unu şi unu — şi ana eşitără în calea Nemţilor. Treceau şi fugeau şoacăţii cât puteau mai repede. Tunuri, chesoane, bucătării, abolanţe, abur au, nu altceva!... Ne pitirăm şi modi sub podul „Verii“, ăl din marginea Serioaştei, şi aşteptarăm pînă se mai rări, gipoisu ? Apoi, ieşirăm, de subt pod şi oprirăm un cheson tolant, cu 4 cai înhăncaţi la el. In chaşom erau. numai 3 şoacăt. Noi şase. Când ne văzură şoacăţil. incremen ră!... »».Căăă, bi-chiri, michiri... Vaz maz-tu... tranca-fleanca»... c’o fi, c'o păţi... făcuseră bieţi! Nemţi, nişte ochi, cat copile şi ne tot întreba pe limba lor, că, ce avem cu ei? Dar eu, nici una, nici două, ridic ciomagu, so-i arz la mir ălui care mâna caii, o sfântă de moacă românească, — de-a auzit câinii în Giurgiu... Când a văzut şoacăţil că nu-î glumă, au rupt-o la fugă în pădure la generalii şi s’au lipsit şi de cheson şi de tot Am deshămat unul din cai care mi-a plăcut şi p’aci mi-a fost drumu... Calul ăla, e chiar eapa mea, — asta de-o vezi. Şi iată cum am ajuns eu, care va să zică, d-le Georgică, propitaru epei mele. Am datără luptă, mu jucărie! Că aista e doar eapă istorică, care va să zică, d-le Georgică, și eu... ■— O fi isterică, măi Tudorache, — îl zaflemisi amicul Gorunică, — dar deocamidată mai lasă palavrele și oprește c’am ajuns la pădure. Tudorache se supără foc, îi aruncă o privire de pușcăriaș, își trase căciula pe ochi, clipi des de câteva ori și zise bosumflat: — Hm! dar mă iei în râs, d-le inginer. Păi da! Hm! De la o vreme nu-şi ce dracu tot ai cu mine, că mă batjocoreşti îmtr’una ? !... Amicul Comică surise şi-i zise cu bunătate: — Ţi se pare, măi Tudorache. Aşa glumesc, eu cu tine, că-mi eşti drag. Hai, dă-te ncoa, şi-mi ajută să scobor din poştalion... Ca prin farmec. Tudorache se ’nsenină la faţă, îşi trase repede căciula de pe ochi. zâmbi mulţumit şi întinzâmd mâna să-l ajute, zise:. — Nu-i chip să mă supăr pe d-ta, dar da-mă maci cu binişoru, când mai e şi altă lume particulară cu noi (arătă spre mine). Acum poftim, scoboară. Şi îmtiazându-mi cealaltă mână, zise blajin: Poftim şi tălică, coane Georgică. Scoborirăm. Iacă, am ajuns boeritor, continuă Tudorache. Uite şi pădurea Muţilor. I-a ’ngălbenit frunza ca chilimbariu. Hei, a îmbătrânit şi ea sireaca. Aici o să vânaţi. Cu ploile astea, o fi cărat lighio multe. O să văaştept cu masa colea lângă stejarul ăsta, Nholariu. — Bine Tudorache, aci să ne aştepţi. Vezi, ai grije să aţâţi o fărâmă de toc şi să rumeneşti, ăi doi pui din chichiţa poştalionului... — Am înţeles, d-le inginer, aşa aiu face. Doar... — Ce dar! — Nu e, zău nu e... — Ce să fie mă? !— Iapa mea. — Eşti nebun? Ce tot boscorodești? Ce vrei să spui? — Spui că... iapa mea nu e... așa cum ziseși d-ta adineauri pe drum, ci... istorică, istooricăă... la casa să știi mneata...* GEORGE SCRIOȘTEANU -------1IOX”------ VORBE CU TÂLC Dacă vrei , vrăjmaşul de-astăzi să te’mbrăţişeze mâine, —Pentru piatra ce’ţi aruncă, — tu aruncă-i lui o pâine : Tigrul gata să sfâşie, — îl vei face, astfel, câine ? II Toate pot dormi pe lume: pân’şi apa cea mai lati Numai ura dintre oameni nu adoarme niciodată ! III Când tu te-ai ridicat prin artă, — Zadarnic vei căta amici : Cei mici cu sufletul, nu’ţi iartă, De-asupra lor, să te ridici ; Iar când îi vezi, cu ochii crunţi, Privind spre culmile-ţi senine, — Doar c’un surîs tu să’i înfrunţi Şi iartă’i, că’s mai slabi ca tine ! 7y Când eşti sus pe scara lumii şi, — crezându-te om mare - Te uiţi jos la biata turmă, cu dispreţ şi cu’ngămfare, Nu uita că, sus pe munte de-ai ajuns chiar pân’la nori, — Legea firii e ne’nfrântă , ai suit ?, — va să cobori ! Vi Cel nevrednic sue-adesea, unde locu-i pe drept nu e, — Precum fumul totdeauna mai presus de foc se sue. Dar noi ştim că, oricât fumul, sus, mereu îşi are locul. — Ceia ce’ncălzeşte lumea, nu e fumul, ci e focul ! VASILE MILITARU. Timpuri grele... In ziua aceea, pe la o comandă, toţii cei şase colegi dim birou, îşi îndreptară, pe furiş, privirile spre Axemie Măgureanu, care deschidea o scrisoare, tocmai atomed adusă de factor... Desigur că scrisoarea era foarte scurtă, pentru că Măgureanu nu zăbovi asupra ei decât o clipită, punând-o înapoi în plicul la care se uitase câtva atent, întorcându-il pe o parte şi pe alta, după care îl îndoi şi-l aşeză în portvizitul de piele cu monogram... Imediat cele şase privirii se retrase în poziţia tanţică, ca atunci când dai drumul unui gumilastic întins... Axemie Măgureanu surâse uşor unui gând, cu ochii la colegii ocupaţi şi ţoi ,aprinse o ţigară „specialitate“... Atunci toţi cei şase colegi ai lui ridicară capul unul după altul, uşuraţi, liberaţi în funie... Şi astfel începu vorbăria de fiecare zi... Măgureanu au mai avu nevoe să_ se gândească zmult cime-i trimjt*e scrisoarea^ care drept semnătură purta pecetea laşităţii anonome : „Un binevoitor“.. Din Partea vecinului cu casa vis-a?fl1Sau„a IuS 1111 se putaa adepta la altceva, pe cât îl ştia de invidios şi cârcotaş... Dar ce-i păsa ■••• Luna viitoare mutâmduse în altă stradă mai aproam de centra... mai civilizată, o să-şi lase „binevoitorul anonim“ să se noai ocupe şi de alţii... şi de aceea nu putea, fi decât vesel... Ceea ce făcu pe fiecare din cei şase colegi să se întrebe cum putea Axemie Măgureanu fi atât de admiştită și cum putea, mai ales să râdă când primise o scrisoare ca aceea ?... Scrisoarea care-i spunea categoric : „Dommul©v nevasta d-taie are întâlniri cu șeful de comptahitate, chiar la d-ta acasă“... Când cei şase colegi rămaseră într’o zi, după ora de birou, să se sfătuiască asupra „cazului“, găsiră că numai o scrisoare şi-ar face efectul asupra lui Măgureanu, pentru că armenii nu ar fi avut curajul să-i, spue în faţă un lucru atât de dureros... Şi unul dintr’înşii aşternu pe hârtie, schimonosimdu-şi scrisul, cele câteva rânduri asmodeice... Dar avertizatul — Măgureanu — nici nu isbi cu pumnul în masă ; nici nu-și luă pălăria, furios și hotărît; niici nu rămase măcar o clipă pe gânduri... Parcă in scrisoare era vorba de altceva; parcă scrisoarea era a unui necunoscut și el ar fi deschis-o din greșeală. La ora 10, când servitorul ia aduse, ca de obicei, cafeaua cu rom, îi spuse să mai aducă şase cafele, la fel, pentru cei şase colegi ai lui... . Colegii băură cafelele, aprinseră ţigările „specialitate“, din port-ţigaretul de argint, pus la dispoziţia lor, de Măgureanu... Şi se veseliră împreună, meştii ni, nici el delce... In urmă renunţară să mai ştie de ce Măgureanu era aşa şi nu altfel... El e atât de cumsecade, şi acum le părea rău de scrisoare!... Măgureanu, cu pălărila şi bastonul atârnat pe braţ, eşise din birou. Se gândi întâi la răutatea omenească, apoi îi veni în minte nevastă-sa.... Cum se însurase... Frumuseţea ei.... Ea, fata timidă, din părinţi nevoiaşi, ei tot aşa... Cum căpătă, după armată, serviciu la primărie... Traiul sărăcăcios în haine întoarse... şi datoria... Câţiva ani au durat aşa... Apoi deodată, cunoştinţa cu şeful comptabilităţii lor... Se îmbolnăvise într’o iarnă şi îi trebuiau bani... A trimis-o pa dânsa după un acont din leafă... Şeful comptabilităţii tânăr... I-a vorbit întâi foarte prietenos şi apoi mai intim. Lui, nu i-a spus dânsa, decât mai târziu, când şeful îi făcuse cadou un ceasornic de aur... El s’a gândit la multe, la toate şi... a rămas aşa precum se întâmplase Timpuri grele.. De atunci nu Ie-a mai lipsit nimic Şi toată lumea aflase că el primise o moştenire. Asta ştia lumea. fi trecut prin minte că şeful compiiabilităţiii lor... Şi acum scrisoarea... Ce oameni neghiobi şi răutăcioşi!. De luna viitoare nu va mai sta nici o clipă îmtr‘o astfel de mahala. Aproape de centru, — alţi oameni. A şi plătit la casă, înainte... Deschise partida şi privi fără plăcere, silnic, ferestrele mici de la casa pitică... In uşa cu pervazul înegrit de vechime, îl aştepta, zâmbitoare, dânsa.... Atunfei îi păru atât de rdicul, că era nevoit să locuiască într’o asememea dărăpănătură, iar scrisoarea îi păru ca o şi mai mare idioțenie decum i se păruse la început când o citise. Chiar după masă, în alt plic, o va înapoia vecinului invidios şi cârcotaş, ca să nu creadă că... EUGENIU LITEANU