Universul, octombrie 1931 (Anul 49, nr. 264-294)

1931-10-01 / nr. 264

Anul XLE == 10 Pagini EXEMPLARUL FONDATOR: REDACŢIA SI ADMINISTRAŢIA: Bucureşti, Str. Brezoianu No IIJUSI CAZZAVILIAN TELEFON: DISECŢIA 313/72-364/64 ADMINISTRAŢIA 313/71 SECRETARIATUL DE REDACŢIE 356/43 REDACŢIA: CORESP­OD PROVINCIA 302/98-335/31 In TarS: 5 tel In Străinătate : 6 Le! In Austria : S. C.30 10 Pagilli Nr. 264 Joi 1 Octombrie 1931 Cum ne judecă străinii ? D. dr. Thomas H. Healy din Washington, a ţinut a­­cum câteva săptămâni o conferinţă la congresul A­­sociaţiei studenţilor româ­­mo-americani din Statele­ Unite, în care a vorbit cu multă simpatie de ţara noa­­­stră şi de poporul român. D. Th. H. Healy a călăto­rit mult în Europa şi de a­­ceea impresiile şi observa­ţiile sale sunt interesante şi instructive. „Din toate popoarele câte le-am văzut cu prilejul că­lătoriilor mele prin Euro­pa — spune d. Healy — „poporul român e cel mai cordial şi prietenos”, dar americanii nu cunosc popo­rul acesta. r..'" tutide lui de îna dela Bucureşti.­­ nici arta lui, îci lux de stat“. Cine s cu suntem mi­n■ ți în Ameri­c]' -laţiunile c . ' -cei, sau al Noi, care vrednicit s. propagandă permanentă spre a pute. paganda vr ştri, bazată neadevăruri Sunt intere pe care le-a mas Healy, «sa, privitoare formaţii preci­­se asupra ţări­iau v­­­nite­i ce te poate face pentru remedie­rea acestei situaţiuni. Micului doltă grup e pe calea cea adevă­rată , să sprijinească România. Istoria poporului român, ca şi a ţării însăţi, e prea frumoasă ca să fie lăsată la o parte. In de­cursul lucrului doi, pe timpul cât faceţi educaţia aici, ar trebui să aveţi aceasta în vedere ţi să informaţi pe prietenii d-tră a­­mericani despre România ţi po­porul ei. Pe de altă parte, dacă nu încercaţi să vă îmbogăţiţi cunoştinţele despre România, iar americanii află că ttlu pri­vitor la aceasta mai mult decât d-tră, toţi românii vor fi jude­caţi după cum d-tră vă prezen­taţ­i. ..De aceea vă îndemn să vă câştigaţi cunoştinţele asupra ţă­rii d-tră şi să informaţi pe a­­mericani cu fapte asupra adevă­ratei situaţii din România, ast­fel ca ei să nu depindă, pentru informaţiuni, de străinii ce vă duşmănesc observaţii şi critici pe cât de juste, pe atât de bi­nemeritate pentru tembe­lismul oficialităţii noastre, care niciodată n’a dat în­semnătatea om­enită propa­gandei în străinătate, ca şi pentru lipsa de iniţiativă şi de organizare a societă­­ilor culturale româneşti in ţară şi din străinătate, a ajuns în situaţia delu­­i să primim îndemnuri ncurajări din partea a­ TH 'cânilor, cari în trecere ţara noastră, au rămas sionaţi de Frumuseţile lui român, de bogă­­tului şi subsolului ce­­ să fie puse în va­­­ şi de virtuale nea­­utânesc. Merită a­­aresiile țarist­ier. \ Vulcanul Krakatoa iarăşi în erupție ------------- -----------­ — Sami© car© dispar In fundul oceanului şi reapar la suprafață. — Regiunea vald­uisâ din Sumatra--lava-- Borneo — De câteva zile celebrul vulcan Krakatoa este în plină erupție. „ivrakatoa", sau „Krakataur", este numele­­ unei insule vulca­nice situat,* în partea de sud­­vest a strâ­milor­i Sondelor din Extremul Orient, vecină cu in­sulele Verlastin și Lank. Până la 1883 insula Krakatoa, acoperită de păduri, era consi­derată un vulcan stins. In acel an deodată o intensă activitate vulcanică s’a manifes­tat. CEA MAI MARE ERUPȚIE VULCANICA­upția vulcanului Krakatoa 3—27 August 1883 a între­­­n dezastrele ce le-a pri­mate celelalte man­festa­­ice cunoscute. Zgomo­­’abilei erupţii s­au a­­­ o distanţă de 3333 'ecte’e zguduirilor 'e o rază de 350 '•ulei infernale, nare s­au pro­­norme. ■ extreme la ; ’e 60 grade, rinţa pă­vulca­nice din trecut n'a Înregistrat o propagare a vibraţ­ilor sono­re la asemenea distanţe consi­derabile. Intre Insula Krakatoa şi in­sula Sebosi cenuşa şi pietrele au acoperit pe o mare întindere marea şi au format două insule cărora li s’au dat numele ,, Steer“ şi „Caimeyer“. După câtva timp ele au dis­părut sub valuri. Cenuşa, as­­vârlită de vulcani prin cele trei cratere ale sale a fost împrăş­tiată la distanţe de câteva zeci de mii de km. Cantitatea de materii solide aruncate de vulcanul Krakatra a fost de 18 km. cubi. VALUL GIGANTIC Forţa distrugătoare a erupţiei s-a manifestat apoi prin produ­cerea unui val gigantic în ur­ma prăbuşirei craterelor şi mai ales a craterului Rakata, înalt de 30—40 metri, care a făcut în­spăimântătoare dezastre. Oraşele din insula Java — Tjering­­, Anger, Merak — au fost rase de pe suprafaţa pă­mântului , ca şi oraşele, satele, vegetaţia şi coastele insulelor din vecinătate. Păduri vaste au fost înghiţite de valul gigantic şi târite în fundul mării; zeci de mii de oameni au pierit prin foc şi apă. IN­SULELE CARE DISPAR ŞI REAPAR Toată partea nordică a insu­lei Krakatoa a fost distrusă și acoperită de o mare adâncă. Insula Krakatoa ocupă înain­te de catastrofa din 1883 o întin­dere de 33 km. p. şi jumătate ; după catastrofă nou mai rămas din ea decât 15 km. p. Insula Verlar­fin avea o su­prafață de 3 km. p., 97 ; după vulcanismul catastrofic întinde­rea ei s’a mărit la 12 km. p. Insula Poolsche-Hoedja, care era­ situată la vest de insula Lank, a dispărut in fundul o­­ceanului. Probabil că această insulă a îpapu­rut zilele trecute la supra­faţă, în urma erupţiei vulcanu­lui Krakatoa. CEA MAI MARE REGIUNE VULCANICA DE PE PAMANT Insula Krakatoa face parte din cea mai mare regiune vul­canică de pe pământ și se gă­sește pe o linie principală de frontieră care trece dealungul insulelor Sumatra şi lava. Insu­la Sumatra are 19 vulcani, d­n­­tre cari 7 sunt activi. Insula la­va are peste 100 de vulcani, din­tre cari 45 sunt în activitate. Nici întro regiune de pe glob r­u există atâtea guri eruptive ca in aceste insule. Dar și aceste insule fac parte dintro zonă mai întinsă vulca­nică. Strâmtoarea­ Sondelor, in­sulele lava, Sumatra, Borneo, Lagon întreg arhipelagul Male­­siei, la N. până la insula For­mosa şi la sud până la Noua Guinee, formează un imens tri­­unghiu vulcanic, în interior­ii căruia sunt răspândiţi peste 230 de vulcani dintre care 50 sunt în plină activitate. Vulcanul Krakatoa in erupţie (1883) FILME Clement Vallier istoriseşte în „Le Journal“ păţania unui „tri­­uinghiu­“, expresie consacrată pen­tru echipele conjugale completate cu timbru de ajutor. D. şi d-na Camille Gabarit, din Paris, plecând la băi, în re­giunea Chartres, şi-au dat seama că, pe de o parte nu ar fi bine să facă noui şi costisitoare cunoş­tinţe, pe de altă parte lipsa con­tactului cu a­lţii ar fi penibilă în luna consacrată recreaţiei şi a dis­tracţiei. — Să-l luăm pe Ange Du­­maine, zise soţul, după o matură chibzuire. — De ce ? — Fiindcă vom avea un prie­ten fără să avem un pericol. — Nu înţeleg. — Eu şi tu suntem de 60 ani. . — Mulţi înnainte ! — Să dea Dumnezeu ! — Nu văd legătura. — De ce n-o vezi ? El are 70 ani, e mai mare ca noi cu 10 ani. Cine o să ţi-l mai pună ţie pe cap ? Cine o să mai vadă capul meu în chip de cerb ? — Ai dreptate. Odată acordul stabilit, Ange Du­mo­ine este invitat de soţii Gá­borit şi viaţa lor este un adevă­rat paradis în staţiunea de vară, fără deranjamentul bârfelilor pu­blice, — până în ziua­ când soţul îşi găsi soţia şi prietenul — de­venit­ „enge“ în realitate, — în singura situaţie, la care nu se aş­tepta şi pe care nu o dorea. Un glonţ de revolver fu ecoul acestei deziluzii, şi astăzi parche­tul îşi împarte cu spita­lul îngri­jirea celor trei asociaţi văratici. Faptul, mărunt în aparenţă, are însemnătatea lui, deoarece, dacă s’ar repetă, ar lipsi împere­cherile gelatinoase de ultima ga­ranţie, pe care o aveau in evita­rea celor mai tineri şi frecventa­rea celor mai bătrâni. Aşa­dar, bătrâneţea este şi ea periculoasă uneori. „Conu”, „ne­nea“ şi alţi amabili musafiri cari aţipesc prim saloanele altora mai mici de vârstă, închid în ei câteo­dată rezerve înd­răsneţe sub a­­parenţa convenabilă — în speţă — a unor za­haristi­i liniștitoare. Cine ar fi crezut ! Don José „Chinina este amară, dar vindecă” — Ministrul de finanţe al Franţei a făcut la So­cietatea Naţiunilor o splendidă sinteză a cauzelor, consecinţelor şi soluţiilor crizei ecotronice şi finan­ciare internaţionale. — Trebue descrise zăgăzui­rile şi lichidate in­aţiunile. — Elogiul risipei. —­ O voinţă colectivă — C. Clandin, ministrul de finanţe al Franţei, care a vizitat nu de mult România, a făcut zilele tre­cute o expunere, remarcabilă in comisia economică a Societăţii Naţiunilor. Limpezimea şi curajul acestor declaraţii au provocat elo­gii şi discuţii deosebite. De a­­ceea reproducem după notele ste­­nografice, părţile esenţiale din a­­ceastă superioară diagnoză finan­ciară, interesând toate statele . MAI MULT DECÂT SE CREDEA Anul trecut, criza economică era declarată, dar erau pari aceia­­ cari credeau că se va c­ub­la îm scu­rt timp cu o criză fiuiaineiarra. Şi iată, că, chiar de când suntem adunaţi aci, a izbucnit o criză monetară, care atinge una din ţă­rile cele mai puternice din lume prin bogăţia şi creditul său, şi cere va fi, de altfel, suntem con­vinşi, victorios biruită. In faţa acestei situaţiuini, două atitudinii sunt cu putinţă : ne vom pasa cuceriţi de pesimism? Vom zice, că opera de restaurare mo­netară întreprinsă de l­a răzoi, ba­zată pe etaioniul aur, şi care pare terminată, se găseşte compromisă, că monedele aur nu vor rezista şi că astfel se învederează reaua construcţiune a lumii capitaliste în care trăim ? Vom prezice, du­pă criză, fertimentul, după fali­ment, dezordinea, şi ne vom aso­cia cu aceia cari pretind să zi­dească pe ruine o ordine nouă, bazată pe constrângere ? Nu preţuisc mai pe jos de rea­litate greutăţile ceasului, dar re­fuz să dramatizez evenimentele. A vedea limpede şi a voi să trăeşti". S’o încercam în cadrul acestei Societăţi a Naţiunilor, unde cel puţin, cercetarea adevă­rului, nu ia aspectul unei pole­mici, şi să ne silim să creem : „o voinţă colectivă". Omenirea îşi plăteşte greşelile. Nu vorbesc numai de acea crimă, care a fost războiul european din 1914-1918, în cere s’a consumat o parte considerabilă din capita­­lur, moştenire acumiun­ara de ge- . neraţiile anterioare. Cred, că plă­tim pofta de plăceri a timpului nostru, încântată de mfincmniile politicei, economiei şi finanţelor. Aceste minciunii se numesc inf­la­­ţiunea bugetelor, supra-producţiu­­nea şi supu-opu­sumiaţii­uinea, su­flat’umnea creditului. Statul, finanţele, oraşul,, preda-­­ te demagogiei şi-au dublat în­treit, împătrit bugetele. Nicăeni nu s’au gândit să adapteze ne­voile la realităţii. Ceva mai mult, se stimulla pofte colectivită­ţii ca pofta i­ndivitz*i.or. Acolo unde resursele imediate lipseau, se ipoteca viitorul. Cine deci a pretins îmtr’o zi că aurul lipsea sau că creditul fusese rău repar­tizat ? Daţii-mi voe să râid. S’a îndopat cu credit cel mai ranit dintre consumatori, ca cel mai bogat dintre state, trecând prin fonte întreprinderile individuale sau colective. Şi cum doctrinele interpretează evenimentele, s’a infamia­t o şcoa­lă, care a erijat chiar în adevă­rată mistică obligaţiunea înorailă şi socială a consiumaţiuniii. Dacă am trăi tot în vremea literelor, cutare academie ar putea să pună la concurs : ELOGIUL RISIPEI. Ca să păstreze imaginea ferici­rii mecanice, cutare ţară a lăsat şomelu­l să roadă, uita s’a ruinat in raţionalizare, alta căutând să valorizeze stocurile, a oprit cir­culaţia capitailuiriilor, alta, cău­tând să-şi valorifice producţiur­nea naturală, a paralizat circuitec­ţiunea mărfurilor, alta, apărăm­­du-şi industria, a încetinit circu­la­ţiunea oamenilor. O ANOMALIE D. Flandern observă apoi, că, .niciodată guvernele ţi popoarele nu s’au declarat mai solidare in comunitatea internaţională, dar toam'neara în pag. 2-a MOARTEA ZIARISTULUI ION TEODORESCU S’a stins din viaţă, încet, pe tăcute, într’o agonie cruntă, du­reroasă, dar calmă ca un apus, unul din ziariştii de seamă din vechea falangă de luptători, Ion Teodorescu. In scrisul lui cuminte, pon­derat, se reflectau făptura ş■, viaţa lui întreagă. Nici un gest care să jignească, nici o vor­bă aspră care să supere şi să doară. Râvna spre bunurile materia­le, a celor ce i-au fost tova­răşi de luptă, pe el nu l-a a­­tins. El a trecut senin prin fră­mântările mărunte şi vasta cul­tură ce şi-o însuşise îi creiase un scut, o cuirasă, de olimpia­nă înţelegere a vieţii, îşi făcea o plăcere din a scrie pe înţelesul celor mulţi şi în articolele lui vedeai omenescul din sufletul celui ce, cu bătrâ­nească grije, se apleca să va­dă şi să aline suferinţele, ori cu o vorbă de duh să îndrepte relele deprinderi ale celor cari, oameni fiind, sunt vecinie su­puşi greşelii. Rar revolta impetuoasă şi-a făcut drum în scrisul său, şi a­­tunci n’o făcea decât pentru a stigmatiza o nedreptate, sau a înfiera un abuz. Fâşii de energie risipea cu generozitate în slujba cauzelor ce i se păreau juste, cum risi­pea în articolele sate cunoştin­ţele ce le acumulase, avid, ani dearândul. NiciodatăJt^-'rrv.en n'a fost mai potrivit, ca sinteză a tutu­ror calităţilor, de căt cel de­­ un om cum-se-cade. Senină i-a fost viaţa — fie-i I ţărâna uşoară! ION TEODORESCU .ri i-a ajutat să aşteptările lor. denţa ei mora­­grea, trudă şi­­a lipsit încer­­isită drept pie­­cată pentru in­­cucerită pentru jinări. Scenele ea generală de­­■ voi uita. Nici aguna, nici a­­de suprem e­­idicat tumultul tice, prea obis­­erea lor. Noroc sit adevăraţi i­­nga veche, care­­torie seninul în lucreze Asocia­­vinşi s’au râs­­iunea acordată Unirii, a fost a­­tătatâ sub gu­­e va fi fost de rijin mai larg. ţiunea n’a mu­­m­it. E dreptul, ansilvania“, cu ii tânără decât rare”, după mai are de veac de de a mai apă- I se tipăresc cu hărnicie acele publicaţiuni mă­runte, folositoare, răspândite ca picăturile de ploaie care în­viorează câmpul, ţinându-l in­­tr’una verde. Ca mijloace de propagandă culturală, Asociaţiunea poate fi luată drept exemplu. Planul de luptă împotriva întunere­­cului mulţimii şi mai ales îm­potriva indolenţii sufleteşti, ce a cuprins pe cei mai mulţi a­­propiaţi ei, este desăvârşit. Din sediul central, rămas la Sibiu de unde a pornit iniţia­tiva, se întind cărări bătute, spre sediile înfiinţate nu nu­mai in oraşele mai de seamă, dar până în satele cele mai depărtate. După unire au tre­cut şi Carpaţii, au ajuns până în Basarabia, unde se simte încă imperioasa nevoie a unei inten­sificări culturale. Aşa numitele Despărţăminte ale Astrei, sunt focare de radiare locală, mai eficace decât cea pornită nu­mai dela sediul central. Pu­blicaţiuni de tot soiul, teoreti­ce şi practice, sunt răspândite cu profusiune. Conferenţiari plătiţi într’o vreme, benevoli azi, împânzesc ţara, răscolind prin puterea mai vie a vorbei entuziaste, sufletele aplecate spre lâncezeală. Intensificarea culturală nu este lăsată numai în seama învăţătorilor, ca din­coace de Carpaţi, îmbucurător e că iau parte intelectuali de toate categoriile : profesori, a­­vocaţi, medici, preoţi. Profeso­rii universitari din Cluj numai într’o iarnă au ţinut peste 20 de conferinţe la sate, pentru popor. Adunările generale anuale nu au loc la sediul principal, ci în oraşe diferite. Sunt prilejuri de trezire ori de manifestare et­nică, aşa cum a fost anul a­­cesta, la Sf. Gheorghe. Nici una din asociaţiunile culturale din restul României nu desfăşoară o activitate atât de meticulos studiată, după un plan bine stabilit şi pe cât po­sibil în întregime urmărit. Ce e al Cezarului e de dat Ceza­rului. Dar iarăşi e adevărat, că ac­tivitatea Asociaţiei slăbeşte. A­­parenţele au rămas aceleaşi ; intensitatea este micşorată. Şi e trist pentru ţara întreagă, în sine, dar mai ales în compa­raţie cu vecinii noştri cehoslo­vaci. Cauzele sunt multiple. Una este molipsirea, iute să­vârşită, că asemenea asocia­­ţiuni trebuesc susţinute numai de stat. Cei care mai înainte deschideau fără murmur bae­­rele pungii, acum leagă cu ze­ce noduri. De­şi greşită, con­­cepţiunea aceasta prin drăceas­că propagandă, prinde tot mai adânci rădăcini. Altă cauză, cum am atins-o mai sus, e de natură politică, încercarea u­­nora de a trage folos şi din prestigiul moral al Astrei, câş­tigat pe vremea idealismului naţional, a dus la desbinarea forţelor şi chiar la lovituri di­recte, cum a fost tăerea sub­­venţiunii. Totuşi dacă Astra îşi duce încă traiul, păstrând tradiţia vremurilor de înălţare, se da­­toreşte conducătorilor ei din vremea de după Unire: Andrei Pârsan şi Vasile Goldiş, dintre­­ puţinii, dacă nu ultimii, care­­ au păstrat drept stea magică­­ a vieţii lor, acel naţionalism­­ integral, pe care am fost de- i prinşi să-l admirăm în şcoală prin apoteozarea faptelor unui­­ Barnuţiu. Nu l-au intinat luându-l drept piedestal al ambiţiunilor per­sonale hipertrofiate. I-au slu­jit cu credinţă şi tărie, adesea cu­ eroism, până la cea din ur­mă clipă, cu convingerea de­plină şi pilduitoare, că aşa se cuvine să înţelegem sprijinul datorit de fiecare întăririi nea­mului, într’o vreme când ori cât de slabă desbinare poate aduce ameninţarea de năruire a tot ce s’a câştigat cu atâta sacrificii de vieţi. Scrisoarea de­ pe patul su­­ferinţii, adresată de către d. V. Goldiş, preşedintele Astrei, M. Sale Regelui Carol al II-lea, cuprinde în ea ceva epic. Sin­cera expresiune a sentimente­lor de adevărat naţionalism, care i-a călăuzit viaţa-i sobră închinată binelui obştesc, în mijlocul deslânţuirii sgomotoa­­se a tot soiul de ambiţiuni res­trânse, sună ca şi trâmbiţa ju­decăţii de apoi. Vorbele lui se adresează nouă, tuturora, ţării întregi. Este încă vreme de reculegere de îndreptare a acţiunii fie­căruia spre salvarea şi întări­rea neamului, dacă în sufletul nostru m­a­r ai rămas ceva d­e naţionalismul înaintaşilor evo­cat numai la zile mari.

Next