Universul, aprilie 1936 (Anul 53, nr. 92-102)

1936-04-02 / nr. 92

Anul al $}-lia FONDATORI LUIGI CAZZAVILLAN 11 Pagini EXEMPLARUL SSS Tm postal* pUttiâ fai mnnerar conform aprob&ril Dir. G-le P. V. T. Só. CUJSS/9XÍ CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE SI TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI : 3.30.10 SECRETARIATUL DE REDACTIE: 3.301S Nr. 92 Joi 2 Aprilie 1936' 8 II DIRECTORI STELIAN POPESCU Bugetul şi minorităţile --------1 Cu prilejul discuţiei bugetelor departamentelor instrucţiei publice şi cultelor, reprezentanţii partidelor german şi maghiar din Parlament au repetat criticile şi plângerile lor, relative la situaţia grea in care s’ar găsi bisericile respective şi şcoalele confesionale din cauza statului român, care nu le ajută materialiceşte, aşa cum îi impun obligaţiunile ce le-a luat prin tratate şi legi. Ei au lăsat să se desprindă Inegalitatea de tratament între biserica ortodoxă dominantă şi celelalte biserici creştine şi între Învăţământul confesional şi celelalte ramuri ale învăţămânului public naţional. Aceste critici şi observaţii nu corespund stărilor legale şi de fapt. Iar imputările aduse statului român de către reprezentanţii partidelor politice minoritare în Parlament, sunt nedrepte. S’a amintit apoi, cu scopul de a se stabili comparaţii nefavorabile nouă, situaţia bisericilor minoritare din Transilvania, sub fostul regim maghiar, in raport cu cea actuală. Care este adevărul istoric? Câteva veacuri, în Transilvania, au domnit cele trei naţiuni „legale“ — nobilii maghiari, saşii şi germanii— şi au fost recunoscute numai cele patru religii privilegiate: catolică, reformată, evanghelică şi unitară. Nici naţiunea majoritară românească, nici biserica ortodoxă creştină, n’au fost recunoscute în Transilvania, până la mijlocul secolului al XIX-lea. Din cauza persecuţiilor,, a Intoleranţei şi a llp' ’jloacelor materiale, loti i „lliSiijeşti otodoxe construite din lemn şi iţii, ce slujeau intr’însele, beau ajutoare numai din partea credincioşilor români. In numeroase documente maghiare, se pomeneşte de regimul excepţional al bisericii ortodoxe din Transilvania, care n’a avut alt scop decât distrugerea sa, risipirea credincioşilor săi şi trecerea lor la alte confesiuni. A mai fost şi altceva In Ungaria de odinioară, care nu mai este astăzi In România Mare. Biserica cea catolică se afla sub dependența statului ungar, adică sub regimul bisericii de stat ce se întemeea pe dreptul de patronat al regelui .Apostolic”, pe când astăzi, ea se bucură de o reală autonomie. Noi am recunoscut apoi, deplina libertate şi egalitate a cultelor, cu tot caracterul dominant al bisericii ortodoxe, le acordăm protecţie tuturor fără deosebire şi statul român face sacrificii pentru întreţinerea bisericilor lor, cu toate avuţiile acumulate de ele în trecut şi cu toate ajutoarele însemnate ce le primesc şi astăzi din afară. Un fost senator sas, pastorul Adolf Schullerus, a declarat în Parlamentul României Mari: „O altă chestie delicată a găsit o soluţie justă în textul Constituţiei: vreau să spun raportul între religia ortodoxă şi celelalte confesiuni creştine din ţară. Sunt, de asemenea, de acord că religia ortodoxă, fiind aceea a majorităţii românilor, trebue să aibă întăetatea un stat, „primus inter pares, prerogativa honoris“. Cu tot caracterul său dominant şi cu dreptul ce-l are de întâetate — primus inter pares, prerogativa honoris—, nu se poate afirma de niciun om de bună credinţă, care cunoaşte stările de fapt, că această biserică ortodoxă ar ar fi privilegiată un stat. Dimpotrivă, statul român n’a dat şi nu acordă toată atenţia cuvenită bisericii ortodoxe dominante. In ce priveşte chestia materială, adevărul este că tocmai această biserică suferă mai mult şi nu poate să facă faţă nevoilor sale, pe când celelalte culte dispun de mijloace şi sunt într’o situaţie mai bună, căci, pe lângă ajutoarele ce le primesc din partea statului român, ele au venituri proprii însemnate. De aceea, ar fi de dorit ca reprezentanţii minorităţilor să examineze probier; •:le\t'Ucate'le lorr In discuţie, In parlament şi in presă, nu dintr’un punct de vedere subiectiv unilateral şi numai in legătură cu interesele speciale şi locale ale minorităţilor respective, ci să le examineze obiectiv, In raport cu situaţia generală, luând in seamă Interesele superioare ale statului român şi posibilităţile sale financiare. .. ”= . 21|5?0 S’a prăbuşit un avion militar spaniol Madrid, 30 (Rador). — Un avion militar s’a prăbuşit azi in apropiere de localitatea Carabanchel. Pilotul un căpitan, a fost omorit. însoţitorul său, alt căpitan aviator, a fost grav rănit. sa Sfărâmăturile avionului militar englez, ce s’a prăbuşit la Lindhurst, în Hampshire, provocând moartea celor cinci ocupanţi I Beneficiarii fondului de asanare a creditului xox Când ne urmărim politica intereselor şi realităţilor româneşti Cu prilejul discuţiei deschise Duminică la Cameră, în jurul bugetului ministerului de finanţe, deputatul naţional-ţărânist V. Seiidic, atingând Chestiunea subvenţiilor înscrise la bugetul acestui departament, s-a ocupat în deosebi de contribuţia de 450 milioane vărsată anual Băncii Naţionale, conform legii pentru lichidarea datoriilor reale şi urbane şi la baza convenţiei speciale dintre B. N. R. şi ministerul de finanţe. Această contribuţie anuală, care se va vărsa Băncii Naţionale timp de 17 ani, adică până la expirarea termenului maxim de lichidare a datoriilor particulare prevăzut de legea conversiunii, reprezintă aportul Statului la opera de asanare a creditului, parte din ea servind la acoperirea pierderilor suferite de Banca Naţională ta urma amputării creanţelor Intrate în conversiune şi aflate In portofoliul ei, iar parte la menţinerea creditului cooperativ şi a creditului în genere. Dar cum s’au realizat practic aceste ţeluri precise prevăzute în legea conversiunii şi în convenţia dintre stat şi B. N. R.? Sau mai limpede: cum s’au întrebuinţat până acum cele 450 milioane înscrise anual în buget şi vărsate Băncii Raţionale de ministerul de finanţe ? Iată chestiunea pe care a pus la Camerei şi băncii ministeriale de Serdici, în şedinţa de Duminică dimineaţa, după ce a înfăţişat o serie de date şi o serie de cazuri, care nu numai că au adus din nou în actualitate scandalul din jurul faimoaselor portofolii putrede, dar ne-au arătat încă odată ce uşuratice şi subiective întrebuinţăm, continuăm să dăm banului ,f i-ic şi pe cs oaze false şi .jaarpole s’a pus politica aşa zisei aisanări a creditului. Prima grijă a forurilor conducătoare din ministerul de finanţe şi dela Banca Naţională a fost ca grosul ajutoarelor — din contribuţia anuală a statului — să se întindă marilor bănci, pe care de fapt efectele aplicării conversiunii le-a atins intr’o măsură foarte redusă, în timp ce băncile mici şi mijlocii, ca şi toate instituţiile de credit popular, cooperativ, agricol, apăsate de portofolii agricole covârşitoare — unele din ele lucrând exclusiv cu clientelă rurală — au fost lăsate să sucombe, cu tot capitalul social măcinat, ca efect al amputării masive a creanţelor intrate in conversiune. In timp ce băncile mari au fost ajutate cu sute de milioane, fiecare, prin trecerea portofoliilor lor putrede In sarcina statului, pentru băncile româneşti din Ardeal, pentru băncile mici şi mijlocii din tot restul ţării, nu s’a putut întinde nici cel mai modest ajutor, ca să li se înlesnească rezistenţa în faţa crizei şi în faţa legilor in favoarea debitorilor. Dar d. Serdici a desfăcut răni şi mai dureroase în ce priveşte miopia, lipsa de perspectivă şi de răspundere cu care tratăm problemele cele mai vitale ale ţării româneşti, când a înşirat numele beneficiarilor asanării, pentru care statul varsă Băncii Naţionale cele 450 milioane anual. Iată numele care ţin fruntea listei beneficiarilor: JEAN PAUKER: 50 milioane, SIGMUND PRAGER: 30 miHoane, M**I-SELBERGER 5 milioane, ETTINGER, etc. In aceiaşi categorie figurează şi scoaterea din obligo a Băncii de credit român de pe poliţele de 635 milioane lei datorate de firma Buhuşi. Ce politică de credit naţional poate fi aceasta, când băncilor româneşti de peste Carpaţi li se refuză orice ajutor de Stat şi de Banca Naţională —şi în treacăt menţionăm că ele n’au cerut pomană: bani pe veresie, ci numai AJUTOR IN CREDITE FARA DOBANDA SAU CU DOBANDA SUPORTABILA, — în timp ce în faţa Paukerilor, Wieselbergilor şi Ettingerilor, toate bunăvoinţele oficiale se înclină şi toate pungile statului se deschid. intri aceasta stă miopia şi inconştiinţa noastră, fără remediu, in loc să ajutăm puţinii factori româneşti, cu ajutorul cărora trebue să încercăm creiarea şi afirmarea unei economii naţionale» care să ia treptat, locul celei cosmopolite de azi, noi procedăm tocmai pe dos: ajutăm tocmai elementele neromâneşti şi le punem — culmea! — la dispoziţie banii statului strânşi din contribuţia românilor, ca să întărim şi să perpetuăm poziţia lor în citadela economiei româneşti, împiedecând astfel accesul şi aserus furte a românilor pe porţiile ocupate astfel definitiv. / Intre spiritul naţional şi cel comunist Am reprodus ieri în întregime expunerea făcută de d. Ion Mihalache, la Comitetul executiv al partidului naţional-ţărănist. Din şiragul multiplelor probleme tratate cu sinceritate şi curaj, ne oprim aci la una din ele, care formează, chiar după d. Ion Mihalache, primarul ce trebue să constitue baza oricărui program: problema naţională. Şeful partidului naţional şi ţărănesc recunoaşte că avem de cultivat coeficientul românesc cu puteri sporite, dar înglobează Întreaga mişcare naţionalistă sub eticheta „histerie naţionalistă". D. Ion Mihalache, ţăran şi fiu de ţăran, care poartă cu mândrie costumul naţional strămoşesc, d. Mihalache ajuns prin propriile lui merite la cea mai Înaltă treaptă a piramidei sociale. Inteligenţă robustă, spirit ponderat, n’a făcut preciziunea necesară şi nici diferenţa imperioasă între şovinismul demagogic şi Interesat al câtorva şi naţionalismul adevărat al celor cari cer dreptul esenţial ca elementul românesc să aibă conducerea tuturor compartimentelor vieţii publice. De ce nu dă fapte şi niu denunţă d. Ion Mihalache precis pe cei cari practică „histeria naţionalistă" in contradicţie totală — cum spune d-sa — cu drepturile poporului român? Ridicându-se împotriva extremiştilor de dreapta, d. Ion Mihalache trece uşor peste pericolul extremei opusă şi nu pomeneşte nimic despre înteţirea propagandei comuniste. Noi am blamat întotdeauna amestecul propagandiştilor inspiraţi din afară şi am arătat chiar zilele trecute, că insistenţa aceasta — de la dreapta ori de la stânga — înseamnă un dispreţ pentru liberul arbitru al poporului român, socotit de aceştia incapabil să vadă singur, care este atitudinea cea mai potrivită cu Interesele lui. Dar diferenţa Intre spiritul naţionalist şi cel comunist o subliniază indirect însuşi d. Ion Mihalache, când spune: „DESVOLTAREA ISTORICA, STRUCTURA NAŢIONALA, SOCIALA ŞI MORALA PRECUM ŞI POZIŢIA GEOGRAFICA IMPUN MONARHIA CA O NECESITATE VITALA PENTRU ŢARA ROMANEASCA. PRINCIPIUL MONARHIC SE INTEGREAZĂ IN TOTUL IN VIAŢA STATULUI NOSTRU ŞI GARANTEAZA UNITATEA NOASTRA NAŢIONALA REALIZATA CU AŞA DE GRELE JERTFE". Spiritul comunist are drept ţel răsturnarea actualei forme de guvernământ, desfiinţarea instituţiilor burgheze cari stau la baza statului monarhic constituţional, înlăturarea religiei. Spiritul naţionalist, chiar socotind exagerările şovine cari pot fi repede atenuate, luptă pentru consolidarea monarhiei constituţionale, pentru întărirea ideei de stat, pentru respectul religiei strămoşeşti. Spiritul comunist neagă ideea de patrie. Dar d. Ion Mihalache ştie bine că numai popoarele educate în spiritul solidarităţii naţionale, numai neamurile cari au avut ideea de patrie drept călăuză, numai ele au ştiut să reziste atacurilor vrăjmăşeşti, cu atât mai periculoase cu cât ele vin din mijlocul celor adăpostiţi sub cerul ospitalier al ţării generoase. Spiritul comunist neagă binefacerile şi necesitatea credinţei, dar toţi conducătorii poporului ştiu că ea reprezintă limanul spre care se îndreaptă gândurile tuturor celor obidiţi, credinţa mai puternică decât legile. (Continuare in pag. 2-a) d SÂDIREA POMILOR La liceul militar „Nicolae Filipescu” Pacea lumii e salvată! xov Invenţia geniala a suedezului Gustaf Trowse. — „Undele păcii“. Orice încercare de război definitiv paralizata in viitor." Aparatul*, minune va fi predat Societăţii Naţiunilor Londra. — Toate ziarele engleze şi germane semnalează în nenumărate telegrame, senzaţionala ştire că fizicianul suedez Gustaf Trowse, după îndelungate şi migăloase cercetări, a descoperit o nouă gamă de unde „micro“ (ultra scurte) menite să asigure definitiv pacea lumii. Aceste „unde ale păcii” împiedicând expansiunea gazelor printr’o influenţă puternică asupra stării lor de agregare moleculară, fac de neîntrebuinţat orice armă de foc, puşcă, mitralieră, grenadă sau tun, şi opresc Instantaneu, pe o foarte mare rază de acţiune, orice motor cu explozie, ca acel al avioanelor, tancurilor şi al tuturor instrumentelor motorizate de luptă. Gustaf Trowse, care de trei ani a lucrat, neştiut de nimeni, într’un laborator propriu, instalat la o ferma din nordul Scoţiei, a pornit cercetările sale fiind inspirat de lucrările marelui savant italian Marconi, care se ocupă de cinci ani de proprietăţile acestor unde, spre a se da însă cu totul altă întrebuinţare. Originalitatea descoperirii lui Trowse constă în faptul că, părăsind cunoscutul cristal de cvarţ, a întrebuinţat un cristal de clorură desodiu (sare de bucătărie) şlefuit paralel cu axul optic, obţinând un oscilator, care menţine perfect nealterată gama de energie difuzată. Oscilatorul, foarte simplu, şi al cărui secret de construcţie îl ştie doar inventatorul, acţionează printr’un aparat perfecţionat de emisiune asupra promotorului de micro-unde, care, după cum se vede din figura alăturată, are o formă sferică specială, fiind segmentat în planuri orizontale. După ultimele verificări, şi după ce toată săptămâna trecută Gustaf Trowse şi-a pus în funcţiune aparatul care a dat rezultate extrem de satisfăcătoare, a decolat aseară la ora 21 (ora engleză) de pe aeroportul Coventry, cu un avion pus la dispoziţie de aviaţia regală britanică, îndreptându-se fără escală spre Geneva. Aci soseşte azi dimineaţă şi va face o demonstraţie cu aparatul sau de emisiune în faţa consiliului Ligii, predându-l apoi Societăţii Naţiunilor. Ziarele străine acordă o mare importanţă acestui eveniment, comentând pe larg revoluţia pacifică pe care o aduc aceste „unde ale păcii“ tocmai intr’un moment atât de critic al securitătii colective. Sperăm şi noi, că Societatea Naţiunilor, ca deţinătoare a acestei noui fort universale, va ști să folosească unda minunată a păcii, spre a îndepărta pe recurgia războiului de pe planeta noastră atât de fră mân tată. D. GUSTAF TROWSO alături de oscilatorul aparatului său, Proectorul de micro-unde Aparatul Trowse MAMALIGA de prof. univ. I. SIMIONESCU In ciuda vremurilor, mămăliga este încă hrana unui mare număr dintre locuitorii ţârii noastre. Nu e nimic de făcut. Tradiţia este prea puternică spre a fi uşor schimbată. Dacii se hrăneau cu mălaiul scos din meiu. După ce s’au descoperit alte continente, s’au adus din ele pe lângă aur şi pietre scumpe, popuşoiu şi cartofi. Meiul a fost părăsit, făina din popuşoiu i-a luat locul. Obiceiul ţine. Nu e Înrădăcinat numai in Moldova ori Basarabia; mănâncă mămăligă moţii din Bihor, paşânii dinspre graniţa de Vest, ca şi bănăţenii din depresiunea Almajului. Deşi mulţi spun că e mai puţin hrănitoare decât pâinea, sătenii n’au lăsat-o, deci nu pot părăsi cultura porumbului, popuşoiu cu cucuruz. O întâlneşti in orice parte din ţară. Spre lunca Dunării este înalt de nu se vede omul din ei; la munte, pe valea Bistriţii mai in sus de Broşteni, rar trece de brâu. R totâlneşti pe malul Nistrului, ca şi al Crasnei in spre Satu- Mare. E o caracteristică din agricultura noastră. Specialiştii ne spun că nu este ţară din Europa in care să se găsească condiţiuni mai prielnice, de climă şi pământ, pentru creşterea porumbului, decât in România. Suntem a treia ţară din lume in ce priveşte Însemnătatea porumbului, Înaintea noastră fiind Statele Unite ale Americii şi Argentina. Suntem a doua ţară din lume, după Argentina, în ce priveşte exportul porumbului. Şi in adevăr nu este an, de când se ţin statistici, în care suprafaţa samănată cu porumb să nu fie măcar egală cu acea a grâului. Mai întotdeauna ogoarele cu porumb precumpănesc. In mijlociu 34 la sută din pământul arabil (peste 4 mii. hectare) este cultivat cu porumb şi numai 24 la sută cu grâu ; se samănă 30 la sută mai mult porumb decât grâu. Cu toată munca mai grea la porumb, săteanul e îndărătnic ; nu se lasă de el. Rar întrebuinţează două arături dar necesar două praştii, tăiatul strujenilor, desfăcutul ştiuleţilor (ciocălăi), căratul, etc. Spre norocul nostru, obişnuinţa moştenită îl face pe sătean să nu însemne la catastih valoarea muncii. Spre norocul nostru zic, deoarece când grâul nu se mai cere peste graniţi, porumbul mai uşurează din cele nevoi valutare; este mai căutat in anii din urmă. Deci fie obişnuinţa mămăligii, care nu se poate lesne desrădăcina, fie cătarea şi peste graniţi, multă vreme încă porumbul va trage greu în cumpăna economiei noastre generale. De când s’a introdus la noi — cam din veacul al 18-lea — şi va mai trece încă multă vreme, porumbul va fi nu numai „pânea săracului“, dar şi izvor principal, sigur, de bogăţie, pentru ţară. Dacă nămăliga împlinită cu vreo udătură ţine viaţa multor săteni fără să-i îngraşe, grăuntele de porumb e trebuitor la îngrăşatul porcilor, al păsărilor, ca şi la fabricarea spirtului. Strujenii sunt tennjitelor dau căldură iarna unde nu se află lemne; până şi pănuşele ar putea aduce folos cât de mic dacă s’ar împrăştia obiceiul de a se împleti din ele pălării de vară. Aici insă se arată imul din numeroasele paradoxe din gospodăria noastră generală. Iţi apare in toată puterea, vizitând frumoasa şi prea interesanta „Expoziţie a porumbului”, din măreaţa clădire a Institutului de cercetări agronomice al României Înălţată în bulevardul Mărăşti. D. prof. Ionescu-Siseşti, directorul acestui Institut, împreună cu preţioşii săi colaboratori, a săvârşit o faptă bună, care merită să fie văzuta nu numai de agricultori. E vorba doar de mămăliga care ne susţine în avântul nostru spre progres, arătat şi de sgârie-norii din bulevardele bucureştene. Treci prin numeroasele încăperi, cu grămezile aurului scos din brazda răscolită de plug. Sunt atât de variaţi ştiuleţii, de la cei albi, buni pentru cucoşei, până la portocaliul Pignoletului, de la cei lungi (dinte-decal), până la cincantinul moldovenesc scurt şi cu boabele dese. Dacă nu ai băga în samă graficele de pe păreţi, ai ieşi satisfăcut, văzând felurile numeroase de porumb recoltate în toate părţile ţârii. Te cuprinde însă nedumerirea dar şi amărăciunea, când ceteşti acele grafice. Una din ele, in sfârşit, iţi provoacă mare uimire. Pământul nostru e bun, condiţiunile sunt potrivite pentru porumb şi totuşi am rămas chiar la urma Bulgariei ca producţie la hectar. Ne întrec vre-o 7 ţări din Europa. Suntem aproape coada cozii la urma vecinilor. Până şi în Cehoslovacia se scot 17 chintale pe hectar, iar la noi numai 11. De ce ? Natura a fost darnică ; omul însă n’a ştiut, n’a putut adăuga nimic dela el ? Te gândeşti. De muncit nu cred că munceşte ţăranul bulgar mai mult. ’ Atunci ? Apare latura culturală. In ţara cu multe universităţi, cu academii de tot solid, cu şcoli fel de fel, nu am ajuns ca să-l facem pe sătean să ştie a lucra cum trebue ogorul din care-şi scoate mămăliga zilnică. A trecut mai bine de jumătate de veac şi n’am ajuns încă să facem să pătrundă principiile ştiinţifice in practica muncii agricole, întâmplarea domină. Nu a vainţa de a folosi cât mai mult darurile naturei. In decursul atâtor decenii, in care insă mereu ne preocupă (aparent şi la ocazii) grija de soarta săteanului, nu l-am Învăţat să scoată de pe ogorul lui, nu cât scoate danezul sau olandezul, ci măcar să nu ramâie in urma bulgarilor şi a sârbilor, cu pământ mult mai sărac decât al nostru. Dar nu e numai atât. In fiecare cameră din frumoasa expoziţie stă atârnată câte o hartă, din care pentru mine răsare o crudă ironie. Din ea se vede că ministerul de domenii n’a știut până acum, n’a avut putere, ori răgaz ca să hotărască semănarea porumbului, fiecare varietate la locul ei, spre a se scoate cât mai mult și mai bun. Abea prin legea trecută de curând prin parlament se propune a se stabili o hartă fitotehinică a țârii, cu regiunile naturale de cultivare. Până acum se sâmăna cum da Dumnezeu Ba s’a mai întâmplat o năz(jContinuare in pag. 2-a) SCRISORI DIN LONDRA »» 1) Imperiul britanic şi „Europa de AUGUR Londra, Martie Ceea ce ne pasionează azi se dă uitării mâine. Evenimentele, cari in clipa de faţă par însemnate, nu vor fi tot astfel în istorie. De aceea, datoria unui comentator e de a căuta să pătrundă in adâncul lucrurilor obşinuite până la curentele puternice, purtând destinele noastre. 1935 a fost un an zbuciumat. Dar a fost remarcabil mai ales pentru că a desvăluit un fapt a cărui influenţă va fi mare asupra cursului desvoltării Imperiului britanic. Acest fapt e următorul: pentru întâia oară, de la începutul istoriei, o armată de uscat s’a arătat aptă să intervină pe mare. Situaţia actuală în Mediterana e cunoscută. Nu vom reveni aci asupra acestui incident 1) N. R.—Corespondentul nostru de la Londra analizează într’un studiu, ce va fi publicat în trei numere consecutive, care este concepţia engleză în faţa problemelor ce se pun bărbaţilor politici al Atfinei in prezent, nefericit. Reţinem numai faptul că flota britanică a trebuit să se retragă din Malta şi să-şi transporte baza cât mai departe cu putinţă de coastele italiene. Azi, un amiral ştie că forţele terestre cu armata lor aeriană pot să-l găsească chiar dacă escadra lui stă dedesuptul orizontului. Niciodată Mediterana nu va mai fi pentru Marea Britanie ceea ce a fost timp de câteva generaţii. Mediterana nu mai poate fi coloana vertebrală a unui sistem sigur de comunicaţii imperiale. Marea a devenit o cale îngustă, unde vasele de război nu mai pot evolua liber. Chiar in timpul marelui război 1914-1918, transporturile comerciale in apele acelea strâmte au fost incomodate de submarine. Azi, avionul face trecerea imposiblă în timp de război. Aceasta înseamnă că Marea Britanie trebue să-şi preschimbe întregul sistem al comunicaţii(Continuare în pag. 2-a)