Universul, august 1936 (Anul 53, nr. 210-224)

1936-08-01 / nr. 210

Amsî al 53-lea FONDATOR LUIGI CAZZAVILLAN 12 exemplarulu 1 la România' • I î n străinătate Taxa poștală plătită în numerar conform aprobării Dir. G-­ CELE DIN URMA STIRI DIN LUMEA ÎNTREAGA, TELEGRAFICE $1 TELEFONICE REDACŢIA ŞI ADMINISTRAŢIA: BUCUREŞTI, STR. BREZOIANU No. 23-25 CENTRALA TELEFONICA A ZIARULUI : 3.30.10 . SECRETARIATUL PE REDACȚIE: 3.3015­­. 120.288/932. Căldurile şi sănătatea publică Căldurile excesive,—pe cari ţara noastră le suportă în rând cu toată lumea, — au, pentru noi, consecinţe late­rale cari nu sunt de înregis­trat şi în alte părţi. Nu vorbim de consecinţa directă a caniculei, — adică de insolaţie, — care la noi a făcut victime mult mai pu­ţine decât în marile centre unde vegetaţia lipseşte şi unde densitatea populaţiei­­este mult mai mare ca în România. Dar dacă avem consolaţia unui redus contingent de victime imediate ale arşiţei, avem în schimb durerea de a înregistra nenumărate consecinţe­­ laterale, destul de nenorocite. Mortalitatea infantilă a fost, în România, totdeauna, o problemă de o tragică ac­tualitate. Lipsa de cunoştinţe temei­nice ale părinţilor, condi­­ţiuni de viaţă rămase încă primitive şi absenţa unei reale şi temeinice asistenţe medicale în marea massă populară, au făcut şi fac ca, la noi, moartea să secere ti­nerele vlăstare, într’o propor­ţie necunoscută în alte ţări. ❖ Recentele călduri excep­ţionale au sporit această ca­lamitate. La oraşe, ca şi la sate, bântuie în momentul de faţă un întreg cortegiu de boli cari decimează pe adulţi şi mai ales pe copii. Rapoartele medicale con­semnează o vastă colecţie de afecţiuni datorite consu­mului apei sau alimentelor alterate ori aflate în stare de necurăţenie. Ştim că există ordonanţe şi numeroase dispozţii şi cir-­­­culări, cari sfătuiesc publi­cul să se ferească. ‘ Să se ferească de ce? De alimentele alterate sau ţinute în stare de necurăţe­nie, ca şi de băuturile aflate în această categorie, însă cari rămân mereu în aceeaş stare ? Noi repetăm ,ceea ce am mai spus şi alte dăţi: Auto­ritatea se pune pe un teren fals, când îşi închipuie că prin simpla măsură admi­nistrativă, luată între patru pereţi şi apoi afişată pe un gard, se poate rezolva o pro­blemă, oricare ar fi ea. Măsura hotărîtă trebuie să fie urmată de executarea ei, efectivă, reală. Şi această executare nu se produce atâta timp cât au­toritatea, lipsită de iniţiati­vă şi de dinamism nu con­trolează aplicarea ei. ❖ Credem că nu exagerăm când afirmăm că o murdă­rie foarte pronunţată dom­neşte, chiar în momentul de faţă, în cea mai mare parte a localurilor unde se debi­tează mâncări şi băuturi. Mergem mai departe şi a­­dăugăm că în acele localuri domneşte o murdărie impre­sionantă, pentru că cine tre­buie s’o vadă n’o vede. • Spunând aceasta, nu fa­cem o profeţie, ci înregis­trăm o stare de lucruri din nenorocire constantă, nor­mală... Să încerce autoritatea sa­­ntară, — care a dat şi dă ordonanţe, — să verifice a­­firmaţia noastră, şi vom fi fericiţi să constatăm că, de astă dată, ne-am înşelat. Dar autoritatea, lovită de o tradiţională toropeală pro­fundă, nu se vede, iar bolile fac ravagii mai spăimântă­­toare acum decât în tot cursul anului. Londra, Iulie Din acea perioadă de după război, caracterizată printr-o mişcătoare credinţă în puterea aproape magică a pactului Ligii Naţiunilor, ne-a rămas o­­biceiul conferinţelor. Farmecul a dispărut şi nimeni nu mai crede în puterea cuvântului, dacă ea nu este întovărăşită de forţă. Totuş, conferinţele con­tinuă, căci e greu să te desveţi de o obişnuinţă atât de plăcută. Miniştrii continuă să călăto­rească, spre a se întâlni. Dar reuniunile lor sunt lipsite de substanţă, pentrucă s’a revenit la tradiţia diplomatică de odi­nioară, care vrea ca totul să se­i aranjat dinainte printr’o­­schimbare de vederi secretă, oile obişnuite ale diploma­­.­Astfel, miniştrii britanici,­­jh­ezi şi belgieni, reuniţi de dată la Londra, deşi numai pentru o zi, au avut destul timp liber, pentru că nu numai pro­cedura, dar chiar comunicatul de închidere fusese aranjat înainte. Se reproşează acestui comu­nicat că este prea vag. In ade­văr, el e vag, dar aceasta nu din zaza unei divergenţe a punc­telor de vedere, ci, dimpotrivă, in dorinţa unanimă de a nu ace nimic ce-ar putea da Ber­­­nului pretextul să spună că a fost provocat să rupă nego­cierea. Sforţarea de conciliere trebue dusă la limita extremă. Totuş, reînarmarea britanică se accelerează şi devine impre­sionantă. Acesta este motivul entru care delegaţia franceză a consimţit să nu insiste să se facă imediat o declaraţie a ca­renţei germane. Guvernul bri­tanic, atunci când va fi con­vins că Germania refuză orice ofertă de conciliere rezonabilă, va transforma într’un acord militar permanent, conversa­ţiile provizorii cari continuă ac­tiv între­ statele majore ale ce­lor trei puteri. înainte de a veni la Londra, u­nii Blum şi Delbos ştiau exact pe ce pot conta în acest sens. Ceea ce e important, e faptul că frontul anglo-franco­­belgian se dovedeşte solid. Tot restul nu este decât amănunt. Profitând de posibilitatea de a vorbi câteva ore împreună, miniştrii britanici şi oaspeţii lor au depăşit limitele indicate în comunicatul pregătit dinain­te. In special, ei au discutat fondul problemei Europei Cen­trale. Există acum indicaţii preţioase în ce priveşte intenţiile lui Hitler asupra Cehoslovaciei. Poate că vizita la Londra de-a­­cum câteva zile a lui Henler, şe­ful minorităţii germane în Ce­hoslovacia, a ajutat să se facă lumină asupra acestui punct. Acest politician a luat obiceiul de a veni din timp în timp aci, spre a explica oamenilor noştri politici revendicările sale. Hen­ler se prezintă drept un supus real şi fidel al republicii Ce­hoslovaciei şi afirmă că n’are nici-o legătură, nici directă, nici indirectă cu Berlinul. To­(Continuare in pag. 2-a) SCRISORI DIN LONDRA Conferinţa de la Londra de AUGUR Tragicul sfârșit al căpitanului aviator Olteanu Avionul pilotat de că­p. Olteanu, sfărâmat de grilaj. //’faj Pagini Nr*. 210 Sâmbă^ 1 Au­gust 1936 P 11 £ 1 DIRECTOR: STELIAN POPESCU Bulgarii fortifică graniţa Constanţa, 29 iulie Pe cale par­demn­a»­ii a­­flăm că dealungul grani­ţei dinspre România, în­tre punctele Ţar Simion, Breslau şi Baibunar, bul­garii au început să facă fortificaţii, intre aceste puncte strategice vecinii noştri sapă tranşee şi subterane la depărtare de câţiva kilometri de graniţă. Bulgarii folosesc soldaţi din geniu, şi pen­tru ca munca lor să nu fie observată, lucrează numai noaptea. Lucrările sunt conduse de ofiţeri superiori şi ingineri din geniu. România cere Comisiunii suprimarea Europene a Dunării In­terview-ul acordat de d. Iffesiae Titulescu ziarului , Le Temps“ „Pentru România egalitatea in drepturi și demnitate este o dogmă“ Paris, 29. (Bador). — Ziarul „Le Temps“ de azi 29 Iulie scrie: Corespondentul nostru din Geneva întâlnindu-l pe d. Ni­colae Titulescu, ministrul de afaceri străine al României, şi întrebându-l dacă este exact că în cursul conferinţei de la Montreux, d-sa a ridicat ches­tiunea regimului Comisiunii europene a Dunării, d. Titule­scu a binevoit a-i face decla­­ţiile următoare: „Această chestiune nu poate face decât o­­biectul unor note diplo­matice, adresate cance­lariilor interesate la mo­mentul în care guvernul regal al Românei va so­coti că este oportun să o ridice în mod oficial. Dar ar fi o adevărată ipocrizie ca să se ascun­dă opiniei publice inter­naţionale liniile mari ale viitoarei noastre acţiuni şi sentimentele româ­neşti. Pentru ca chestiunea să poată fi bine înţelea­să trebue să reamintim că sunt două comisiuni ale Dunării. Una, denu­mită Comisiunea inter­naţională a Dunării, crea­tă prin tractatele de pa­ce, având sediul la Vie­­na, cealaltă, denumită Comisiunea europeană, creiată prin tractatul de la Paris din 1856, având sediul la Galaţi. România consideră necesară suprimarea a­­cestei a doua comisiuni, căci ea constitue, după cum se va vedea, un a­­nachronism de necrezut, un control al străinilor, inadmisibil pe teritoriul strămoşesc şi un orga­nism internaţional, ca­re corespunde scopului pentru care a fost creat mai puţin decât oricare altul. România nu contestă caracterul internaţional al Dunării. In afară de a­­tribuţiunile cari sunt de competinţă teritorială şi cari trebue să revină Sta­tului român, s’ar putea examina soluţia ca de pildă Comisiunea inter­naţională a Dunării să-şi extindă competinţă pâ­nă la gurile fluviului. Nu cerem revizuirea unor tratate. Am spus de altfel în discursul meu la şedinţa de des­chidere a conferinţei de la Montreux, că mă voiu opune totdeauna unei revizuiri teritoriale, dar că voiu examina dela caz la caz pe acelea cari nu se ating de teritorii şi cari vor fi făcute în for­mă legală. D. Litvinov a mers şi mai departe decât mine. D-sa a re­pudiat nu numai revizuirile te­ritoriale, dar chiar acele revi­zuiri neteritoriale, cam­ ar fi contrarii păcii.­­Vii se pare că a reda României atribuţiile teri­toriale inerente oricărui Stat suveran este un act care serveşte Pacea. Drept vorbind, chesti­unea pe care ne propu­nem să o ridicăm, nu este o chestiune de revi­­zuire a tractatelor. Ea este chestiunea u­­nificării regimului Dună­rii, căci niciun fluviu in­ternaţional din lume nu este supus la un regim de supraveghere din par­tea a două comisiuni. Dunărea trece între alte ţări prin Austria, Cehoslovacia, Un­garia, Iugoslavia şi România. Mi se pare că nu pretindem prea mult când cerem ca în ce priveşte regimul Dunării, să fim trataţi pe picior de egalitate cu austriacii, cu cehoslovacii, ungurii şi cu iugoslavii. Să acceptăm ca românii în ce priveşte Dunărea, restric­­ţiuni la suveranitatea noastră, pentru simpla raţiune că în trecut nimeni nu îndrăznea să impună vre-o servitute Austro- Ungariei (pe care o reprezintă azi statele sus-citate) pentru că ea era o mare putere, pe când noi eram obligaţi să acceptăm acum o sută de ani condiţiile impuse nouă de aceste mari Puteri, pentru a avea dreptul de a deschide ochii la lumina zi­lei ca stat naţional, este un act atât de contrar dem­nităţii româneşti, încât nimeni, dar absolut ni­meni din ţara mea, nu l-ar accepta. GREUTĂŢILE MATERIALE ALE COMISIUNII EUROPENE Să examinăm lucrurile mai de aproape din punct de vedere technic, moral şi politic. De mai mulţi ani deja Comi­sia europeană a Dunării se sbate în mijlocul celor mai grele şi celor mai de neînvins dificultăţi financiare. După ce a trăit mult timp pe un picior care nu mai corespundea ve­niturilor ce realiza din taxele de navigaţie, taxele, de îndată ce s’au reluat lucrările între­rupte sau suspendate în timpul războiului, au trebuit să fie considerabil ridicate. Lucrările technice impuse de împotmo­lirile continui au înghiţit su­me pe cari taxele nu le mai pu­­teau acoperi, împrumuturile succesive acordate fie de cele patru guverne din Tezaurul public, fie de băncile particu­lare, sunt pe punctul de a nu mai putea fi rambursate. Scă­derea extraordinară şi cres­cândă a traficului maritim, o­­glindă fidelă a marasmului e­­conomic european, sporeşte în fiecare zi greutăţile materiale în mijlocul cărora se sbate Co­misia europeană a Dunării. Şi în faţa acestei situaţii fără ie­şire, înisipările datorite alu­viunilor inevitabile cari se în­registrează în fiecare an, im­pun Comisiunii obligaţia de a interveni şi de a interveni re­pede pentru ca să împiedece năruirea într’o clipă a unor sforţări făcute în cursul unui lung şir de ani. Ajutorul din partea guverne­lor a devenit din ce în ce mai greu, cu excepţia aceluia al gu­vernului României, care, special interesat în executarea lucrări­lor şi mai ales grav ameninţat în interesele sale economice vi­tale, a fost totdeauna dispus să consimtă cele mai mari sacrifi­cii pentru ca să nu risce să-şi vadă ţara izolată printr’o ob­­struare totdeauna posibilă a unei ieşiri la mare. In aceste condiţii, gu­vernul român n’ar putea nici să neglijeze, nici să se teamă de a proclama deschis că el nu înţelege să lase să se năruiască ’îşi figurul său debuşeu flu­vial important la Marea Neagră, pivot al existen­ţei sale economice. MOTIVELE DE ORDIN MORAL ŞI POLITIC Dacă trecem la motivele de ordin moral şi politic, ele sunt atât de numeroase, încât enu­merarea lor nu ar putea să aibă decât un caracter pur indicativ. Scopul creierii comisiunii a fost facerea lucrărilor necesare „la gurile Dunării şi în regiu­nile vecine”. Dar în acelaş timp cu aceas­tă sarcină technică, comisiunea primea o sarcină administrati­vă relativă la navigaţiune. Şi cum reglementarea technică comporta şi represiunea contra­­venţiunilor, nu era decât un pas de făcut pentru crearea unui drept. Organele Comisiunii europene a Dunării se recrutează fie printre străini, fie printre ro­mâni, puşi la ordinele exclu­sive ale Comisiunii europene a Dunării. In adevăr, un agent este pus în capul portului Suli­­na, declarat port internaţio­nal,­ un altul în capul Inspec­­ţiunii navigaţiei pe tot cursul fluviului până la Brăila. Fiecare din aceşti doi agenţi — căpitanul portului şi Inspec­torul navigaţiei — nu au numai o competinţă administrativă, dar mai mult , ei au dreptul de jurisdicţie, fiecare în resortul lui. EI CONSTATA SINGURI SAU AJUTAŢI DE AGENŢII LOR CONTRAVENŢIUNILE, EI ÎNTOCMESC PROCESE VER­BALE, EI CITEAZA MARTORI, EI JUDECA IN PRIMA INS­TANŢA SI DAU HOTARÎREA LOR IN NUMELE COMISIUNII EUROPENE A DUNĂRII. ACESTE HOTARÎRI SUNT SUSCEPTIBILE DE APEL IN FAŢA COMISIUNII EUROPENE A DUNĂRII, CARE ESTE IN ACELAŞ TIMP INSTANŢA DE APEL ŞI CURTE DE CASAŢIE, DAR ELE NU POT FI NICI­ODATĂ ATACATE IN FAŢA INSTANŢELOR ŢARII. Mai mult, cei doi agenţi ai Comisiunii, cari au competinţă pentru a judeca afacerile pe­nale şi de a condamna fie pe căpitanul vasului, fie pe pilot, fie pe amândoi împreună la o amendă oarecare, au dreptul extraordinar necunoscut în nici o instituţie din lume, DE A IN­CLUDE IN AMENDA STIMA AFERENTA PAGUBEI CAUZA­TE LUCRĂRILOR SI INSTRU­MENTELOR APARŢINÂND CO­MISIUNII. JUDECĂTOR SI PARTE! IATA CE SUNT AGENŢII CO­MISIUNII EUROPENE A DU­NĂRII. Adăugat, la toate acestea toate concesiunile ameţitoare cari au fost cerute de Comi­siunea europeană a Dunării : scutirea de taxe de timbru, de taxă fiscală în bănci, de taxă pentru serviciile de transport public efectiv furnizate, scuti­rea vamală pentru toate im­por­­taţiunile, în numele Comisiu­nii, a membrilor ei şi a func­ţionarilor ei, inviolabilitatea do­miciliului funcţionarilor, invio­­lablitatea personală­ a agenţi­lor, scutire poştală, scutire tele­grafică, scutire telefonică, IN­­TR’UN CUVAT SCUTIRI ŞI NUMAI SCUTIRI. Adaog că Puterile cari com­pun Comisiunea europeană a Dunării au dreptul de a între­ţine vase staţionare, însărci­nate de a garanta milităreşte executarea deriziunilor lor la caz de nevoie. Comisiunea eu­ropeană a Dunării merge până la a avea propriul ei cod civil intern. Ea­ regulează ordinea succesorală cu privire la distri­buirea între soţi şi moştenitorii direcţi sau indirecţi, a fonduri­lor de pensiune constituite în numele agenţilor ei demisionari sau decedaţi. Şi toate aceste prero­gative se exercită pe te­ritoriul unei Românii su­verane! România va păstra totdea­una o mare recunoştinţă aces­tui organism internaţional, care i-a asigurat timp de mai multe decade desvoltarea economică, la adăpostul certurilor politice europene. Dar întreb: oare situa­ţia României Noui, fruct al sacrificiilor ei în timpul marelui războiu şi al trac­tatelor de pace, este ea cu adevărat compatibilă cu un regim creiat pen­tru Principatele dunărene din 1856? Justiţia româ­nă, admirabil organizată pentru drepturile a două­zeci de milioane locuitori, poate ea să nu fie consi­derată capabilă de a ga­ranta cu imparţialitate drepturile a câteva sute de vase? Tendinţa ce se consta­tă azi de a face din suve­ranitatea Statelor o rea­litate, tendinţă de care au beneficiat numeroase state, poate ea lăsa Ro­mânia indiferentă regi­mului acestei servituţi şi acestui control al străi­nilor, pe cari îl constitue Comisiunea europeană a Dunării? Ar însemna să nu cu­noaştem românii dacă (Continuare in pag. 2-a) Nouă românilor ne place să auzim zicându-se de ţara noas­tră că e o ţară bogată. Dacă am întreba pe ori­care dintre ad­miratorii bogăţiilor ţării noas­tre, în ce consistă aceste bo­găţii, răspunsul ar fi fără în­doită : zeci de milioane de hec­tare de pământ roditor, milioa­ne de hectare de păduri, mari zăcăminte de petrol, munţi au­riferi, Dunărea, bălţile, râurile şi lacurile cu peşte, plus marea cu sturionii cari dau icrele ne­gre, vânat îmbelşugat şi rar, apoi milioane de cai, vite cor­nute, porci, păsări, etc. E adevărat că dacă s’ar face o comparaţie intre posibilităţile naturale pe cari ţara noastră le oferă şi cele pe cari le oferă alte ţări, mai mari sau mai ves­tite, ca de pildă Italia, Austria, Elveţia, Germania, Polonia şi altele, rezultatul ar fi în fa­voarea noastră. Bogăţia unei ţări nu este ega­lă insă cu posibilităţile pe cari le oferă natura. Bogăţia este egală cu capacitatea populaţiei de a produce bunuri de schimb. Suedia este ţara chibriturilor de şi n’are nici una din materiile prime cu cari se fac chibriturile. Elveţia este ţaral ceasornicelor şi Olanda ţara de Noţiunea de £­nă cu civilizaţia. In ţara^^r^® anului unde curgea miere şi lapte, era bogăţie mare, fiindcă păstorii cari o locuiau erau fe­riciţi că vitele găsesc iarbă şi apă, iar albinele flori. Civilizaţia modernă nu se mai mulţumeşte cu lapte şi cu mie­re, ca să se creadă bogată. Re­zervele naturale ale unei ţări sunt în adevăr un avantaj, dar ele trebuesc puse în valoare ca să devie o bogăţie. Posibilităţile pe cari le oferă natura sunt ca şi neexistente dacă populaţia nu ştie să le transforme prin munca şi prin priceperea ei, în bunu­ri de schimb căutate şi apreciate de gusturile şi nevoile vremii. Co­merţul unei ţări dă adevărata măsură a bogăţiei ei. Capacita­tea populaţiei şi a administra­ţiei statului de a produce bu­nuri superioare de schimb şi de a face un schimb avantajos, este primul şi cel mai impor­tant element de bogăţie a unei ţări. Sânt ţări în cari natura este foarte sgârcită, dar populaţia fiind vrednică şi administraţia cinstită şi pricepută, bogăţia creşte văzând cu ochii. Jude­când din acest punct de vede­re, ţara noastră trebue să re­cunoaştem că ea nu e de loc bogată, ba chiar că e săracă de tot. Să luăm pe rând fiecare din bogăţiile cu cari ne fălim de obiceiu şi să vedem cât va­lorează după noţiunea moder­nă de bogăţie. Să începem cu pământul. Terenul nostru agri­col e în adevăr foarte bun, dar exploatarea defectuoasă face ca producţia să fie abia pe jumă­tate din ce ar putea fi după posibilităţile naturii. Fără in­vestiţii de capital, fără îngră­şăminte chimice şi fără o teh­nică superioară, s’ar putea re­colta de două ori atât cât se re­coltează acum dacă agricultura noastră ar fi raţionalizată cel puţin ca formă şi întindere a proprietăţii şi ca aşezare a gos­podăriei rurale. Ceea ce este mai alarmant, e că după sistemul legislativ şi cel politic de azi, deprecierea­ bogăţiei agricole merge crescând. Sensul mişcării este spre zero, din punctul de vedere al bogăţiei moderne. Pă­durile noastre reprezintă o a­­vere potenţială imensă, dar ca bogăţie modernă, pădurea se a­­seamănă cu pământul. E poate singurul caz în Europa, ca o bogăţie aşa de mare şi aşa de frumoasă să fie aşa de mal­tratată. Avem cele mai bune legi pentru protecţia pădurilor şi practica cea mai ticăloasă pentru distrugerea lor. Cu îm­plinirea formelor legale, urmăm şi cu pădurea sensul mişcării fatale către zero. Peştele ar putea fi o mare bogăţie naţională în sens mo­dern. Din nenorocire, peştele românesc este o materie poli­tică. Bălţile şi canalele de le­gătură sânt neîngrijite şi sunt date în exploatare la partizani sau la cooperative de partizani politici. Administraţia pescării­lor este o pradă a favoritismu­lui partidului de la putere. Zo­nele de inundaţie din jurul bălţilor au fost date ţăranilor la împroprietărire. Nici o pază nu se face în jurul bălţilor în epoca de reproducţie. Găinii sa­­mănâncă icrele depuse la ia­arginea apei. Vitele sânt lă­­să circule pe unde stur­o­­, fc.­i depun icrele negre şi ade­seori, o urmă de vacă în mij­locul unui morman de icre ara­tă nepăsarea de junglă africană cu care e tratată această mare bogăţie naturală. Iazurile e­­leşteene şi lacurile de care era plină ţara şi care erau­ pline de peşte, astăzi nu mai sânt sau sânt înpotmolite şi puturoase. Pescuitul in râuri se face cu dinamita sau chiar cu obuze* de artilerie. I Petrolul e un produs r.atui^fl în cantităţi limitate. Explo tarea intensivă de astăzi aj^tg foarte mult la umplerea golu rilor lăsate de agricultură, dar nu este îndoială că după un^ număr oarecare de ani, această­­ bogăţie va fi săcătuită. Vitele nu fac obiectul unei industrii agricole raţionale, ci totul este­­ lăsat în voia soartei, cel puţin­­ în cea mai mare parte a ţării.­­ Boii de jug tind să dispară din­ gospodăria ţărănească pentru al fi înlocuiţi cu nişte mârţoage­­ de cai degeneraţi, neîngrijiţi şi­­ slabi de li se numără coastele tot anul. Oile cari sunt singurul mod de valorificare a păşunelor dela munte tind să dispară din cauză că exproprierea moşiilor mari a desfiinţat rezervele de ernatic pe cari nevoia le crease de secole, dealungul Dunării pe la moşii. Începând dela munte şi până în Crimeia. Nu există în ţara noastră a­­gricolă o industrie a laptelui. Chiar aprovizionarea cu lapte a capitalei se face în mod pri­mitiv. Nu există o industrie a ouălor. Adunând acum ce există cu ce nu există, rezultatul nu se poate chema de­cât sărăcie. A. Curteanu România, ţară bogată? D. N. TITULESCU - (Continuare la pag. 2-a) Izvoarele Oltului de I. SIMIONESCU, pof. K­aiv. Singura podoabă artistică de seamă a Marienbadului, este frumoasa statuie a lui Goethe, impunătoare prin simplicita­tea ei măreaţă. Privind faţa senină a chipului de bronz, cu fruntea larg boltită, te aştepţi, ca şi într’o poveste de Selma Lagerlef, să clipească şi să con­tinue citirea cărţii deschisă ce o ţine ’n mână, lăsată in lun­gul jeţului. Nu se putea găsi un cadru mai potrivit,, pentru statuia cu trăsături atât de naturale. Pri­virea pătrunzătoare a celui care a ştiut să străbată chiar tainele naturii este îndreptată spre a­­dâncul pădurilor de brad, ce a­­copăr dealurile din jur. In fişa statuei, în jurul isvoarelor, se aşterne o pajişte verde, una pe­ste tot, stropită doar cu florile micuţe de părăluţe. Natura, pentru Goethe, a fost înţeleap­tă conducătoare în viaţă, încercării de a o cunoaşte, de a-i prinde părţi din sufle­tul ei, datoreşte el sănătatea ce caracterizează variatele şi mul­tiplele lui lucrări. Seninătatea şi adâncimea gândurilor, ca şi limpeziciunea scrisului, fac parte din bunuri­le naturii, nici când ocolită, mereu căutată ca inspiratoare. De aceea statuia lui de la Ma­­rienbad câştigă ca reprezenta­re a vieţii, fiind aşezată în mij­locul largului şi frumosului parc, numai verdeaţă, boschete de arbori şi şuer de mierle, a­­tât de blânde­, încât nu se o­­presc de cântat nici când vin in apropierea omului. Şi iarăşi privind covorul ver­de ce ce întinde una peste pla­­cul dela picioarele statuei lui Goethe, gândul, fără voie, străbate depărtările, mai iute decât aeroplanul, oprindu-se acolo unde natura predomină, iar oamenii n’au ajuns încă să cinstească, aşa cum se cuvine, ceea ce înseamnă veşnicia ir, viaţa unui popor. Norul însă se împrăştie re­pede; natura învinge chemând amintirea naturii depărtate, încetul cu încetul uit unde mă găsesc. Pajiştea verde din faţa mea, opera omului, mă trans­portare o pajişte la fel de fru­moasă, mai măreaţă prin în­tinderea ei, opera naturii insă. Abea am lăsat în urmă ulti­ma­ casă de bârne din satul Sân Dominic din capătul de nord al Ciucului de Sus, şi priveliştea se schimbă dintr’o dată, într’o feerică vale destul de largă, pe fundul căreia curge un pârâiaş limpede ca lacrima. Nu e singura în ţară şi to­tuşi mi se pare că nu văzusem nici una ca ea. Pârâul ce curge, cu şopot sglabiu, nevăzut decât dacă te apropii de el, nu te lasă să mergi mai departe. E o chema­re mai grăitoare, mai insisten­tă, dcât a­ unui părâiaş oare­care. Cadrul e şi el mai deosebit. Brazii se lasă de pe coama in­naltă, în grupuri răzleţe. Unii, izolaţi, îşi arată pe deplin mă­reţia lor, cu trunchiul ca un catarg, în jurul căruia ramuri sănătoase, cu plete dese, dove­desc sănătatea făpturii. Printre ei, timizi, mesteacăni cu coroa­na ca o filigramă, cu crengile mlădioase, formează boschete, sub care se aştern pe iarba fra­gedă, mari fluturi aurii, jocul razelor de soare ce străbat hor­bota frunzişului mereu in tre­murare. Intr’o coastă, linia drumului de fier aşezată pe o prispă in­nal­tă, tăiată in stâncă de lavă; în cealaltă parte a văii, se in­­nalţă stâncile goale ale Hăgi­­maşului, împurpurate de bătaia piezişă a razelor soarelui. Con­trastele dintre frăgezimea mes­­teacănilor şi a ierbii, cu serio­zitatea mohorâtului brădet, din­tre valea tânără, surâzătoare şi muntele numai ruini, icoana Bucegilor bine cunoscuţi, dau locului o tonalitate cum­ numai natura ştie că poate aduce la îndeplinire, spre a nu face o vale, asemenea alteia. Dar valea capătă un interes­­ deosebit, când harta ne arată,­­ că pârâuaşul cu murmur fir cu apă ca cristalul, de se o­glindeau în el florile de cam­paniile aplecate pe faţa lui, nu este decât începutul Oltului. Altul izvoreşte de sub Hăgi­maşul­ Mare, spun cărţile. In a­devăr se socoate cu drept iz­­vorul principal al acestui în­semnat râu din ţară, pârâu mai lung ce vine de lângă sa­tul depărtat, Balan, cu casele resfirate în lungul văii îngus­te, terminată sub masivul im­punător de calcar. In realitate, la San Dominic se împreună un mănunchiu de pâraie, ca şi firele din sfichiul unui biciu, cu care se poate a­­semăna mersul sbuciumat si întortochiat al Oltului, aşa cum îl trage elevul pe o hartă sim­­pla. Dintre aceste pârâuase strânse la un loc, poporul în­clinat spre personificarea nein­si-fietitului, a­ ales drept Izvor al Oltului, pai auias­uit pe valea caruia am­ poposit pe nevrute it

Next